duminică, 27 februarie 2011

Spray cu aloe vera

Familia Georgescu de la etajul al doilea ne oferă de multe ori ocazia să râdem. Sunt simpatici, dar sunt destul de des în situaţii caraghioase. Ca acum câteva zile...

Doamna Georgescu, femeie în vârstă, are dureri de spate. Vecina de la parter se oferă să-i facă frecţie cu o alifie chinezească.

Luni, pe la ora 19, ea merge la familia Georgescu. Doamna e foarte mulţumită de frecţie. Se simte mai bine şi se mişcă mai uşor. Îi oferă vecinei un pahar cu bere, dar vecina refuză politicos:

- Nu te supăra, vecino! Mă doare gâtul. Nu pot să beau nimic rece. Dar, dacă vrei şi nu te superi, te rog să mă laşi să mă dau în gât cu spray-ul cu aloe vera pe care îl ai pe noptieră!
- Sigur, vecino! Dimineaţă am luat de la poştă pachetul trimis din Spania de fiica mea. Dacă spui că îţi face bine, dă-te!
- Dacă vrei, vin şi dimineaţă să te tratez.
- Dacă ai timp...
- Am, că sunt singură.
- Bine, te aştept după ora 8. Cu cafeaua.
- Voi fi punctuală! Noapte bună!
- Noapte bună, vecino!

Dimineaţă, la ora stabilită, vecina de la parter apasă butonul soneriei.

- Intră, spune din bucătărie, doamna Georgescu. Am făcut cafeaua.

Cele două femei beau cafea şi se pun la curent cu bârfele din bloc. Apoi, frecţia pentru care a venit „asistenta” de ocazie.

- Vecino, m-am simţit foarte bine după ce m-am dat cu spray. Te rog să îmi dai voie să mai dau o dată!
- Desigur, vecino!
- Vin şi deseară...
- Bine, te aştept.

Rămasă singură, doamna Georgescu merge la bucătărie. Se aude soneria. Deschide. Fiul doamnei:

- Sărut-mâna, mamă! Te mai doare spatele?
- Bine ai venit, Lică! Mă simt mai bine. Vecina de la parter îmi face frecţie.
- Şi cât îţi cere pentru serviciu?
- Vrea să-i dau voie să-şi dea în gât cu spray.
- Cu ce spray? De unde ai tu spray?
- Mi-a trimis soră-ta din Spania.
- Să văd şi eu!
- Uite aici!

Lică începe să râdă. Mama lui nu înţelege ce se întâmplă. Lică râde, nu-l poate opri. Zâmbeşte şi femeia.

- Mamă, spray-ul e cu aloe vera...
- Da, vecina spune că nu o mai doare gâtul...
- Dar e deodorant. Uite ce scrie aici „For Skin”.
- Dacă ea se tratează, dacă îi face bine, ce treabă ai tu? Măi, da’ ce deştepţi sunteţi voi, ăştia tineri!

luni, 21 februarie 2011

Despre păpuşile mele

Păpuşile mele erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi 50 de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi 75 de bani le puteam roti şi picioarele, dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari aveau cel mult 12 cm, iar cele mici aveau 10 cm.

Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Croitoreasa îmi arata cum se face un tipar, dar eu lucram fără tipar. Apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.

Într-o zi, Nina vrea să facă ceva dintr-o bucată frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când am văzut ce a făcut, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!


De atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele, de 20 cm, făcute din cârpă, umplute cu rumeguş şi care aveau un cap din hârtie presată pictat frumos. Acele păpuşi erau mai rezistente. Singura grijă era să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma.

Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea: „Ce-ar fi să îmi fac singură păpuşi din cârpă?”

După serbarea de încheiere a anului şcolar, rămăsese în curtea şcolii scena din lemn. Acolo mă jucam cu păpuşile. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile de pantofi. Acum, aveam două cutii. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare, şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.

Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată pătrată de cârpă cu latura de 5 cm. Am pus în mijlocul ei nişte resturi, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul capului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ din apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.

Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.

Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării.

Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu, doar ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.


Cum îmi făceam temele

Primele teme de casă constau în bastonaşe, cârlige şi alte semne. Cred că erau plictisitoare.

La început, îmi luam caietele şi mă aşezam la masa din bucătărie. Acolo era mai multă lumină. Pe scaun, puneam o pernă. Astfel aveam asigurată înălţimea potrivită.


Tata lua ziarele şi se aşeza alături. Îşi „făcea lecţiile” împreună cu mine. Dacă oboseam, povesteam câteva minute. Întotdeauna, eu terminam de scris înainte ca tata să termine de citit Scânteia şi Pentru socialism, ziarul local.

Într-o zi, am luat ziarul şi am încercat să citesc. Ştiam numai câteva litere. L-am întrebat pe tata ce e şarpele acela, apoi am încercat să citesc. Nu mi-a reuşit, dar, cu puţin ajutor, am citit cel mai lung cuvânt de până atunci: socialism. Nu ştiam ce înseamnă, dar m-am bucurat că am citit.

După un timp, îmi scriam singură temele.

Într-o zi, doamna învăţătoare îi recomandă unui coleg să citească lecţia de zece ori, că numai aşa va învăţa să citească repede.

Am venit acasă. Am mâncat, m-am odihnit şi apoi am luat abecedarul. Am citit lecţia, însemnând pe marginea unui ziar de câte ori o citisem. La un moment dat, puteam să spun lecţia din memorie. M-am uitat la însemnări. Citisem de cinci ori. Nu avea rost să mai citesc. Ideea cu cititul de zece ori nu era pentru mine. Citisem lecţia de câteva ori în clasă. Era prea mult.

„Mai bine să mă joc cu păpuşile!”, îmi spun. Şi scot cutia de pantofi în care îmi pusesem păpuşile şi hainele pe care tot eu le făceam.

marți, 15 februarie 2011

Poveste cu oameni de zăpadă


- Am obosit, spune omul de zăpadă cu tigaia roşie pe cap.
- Cum ai obosit? Toată ziua nu ai făcut nimic.
- Tocmai de aceea. Am stat nemişcat să mă vadă copiii.
- Copiii dorm acum. Am putea să ne mişcăm puţin.
- Chiar aşa! Să ne jucăm şi noi cum se joacă ei!

Spunând asta, omul de zăpadă se ridică şi porni spre mijlocul parcului. Acolo era zăpadă din belşug.

- Să facem o turmă de oi!
- Şi un cioban…
- Şi doi câini…

Cei doi oameni de zăpadă s-au apucat de lucru. Au făcut ciobanul culcat pe un cojoc de zăpadă, au făcut oi, câini… Erau atât de fericiţi!

Orologiul din mijlocul parcului bătu de şase ori.

- S-a făcut târziu…
- Cum târziu? sări omul de zăpadă cu tichie neagră.
- La ora asta începe să circule lumea. Unii copii se trezesc. Merg la şcoală…
- Ai dreptate. Să mergem la locul nostru. Vor termina copiii ceea ce am început noi. Ei au mai multe idei, dar şi materiale. Nouă nu ne ajung cărbunii pentru ochii oilor.
- Să stăm liniştiţi şi să părem cei mai cuminţi oameni de zăpadă!
- De ce să părem? Noi chiar suntem singurii oameni de zăpadă care am lucrat să le facem o bucurie copiilor.

Se făcu linişte. Trecea un copil de mână cu mama lui. Mergeau la grădiniţă.
Omul cu tichie roşie îi făcu cu ochiul. Omul cu tichie neagră îi zâmbi. Apoi, amândoi îşi îndreptară ţinuta şi, fără să mai spună ceva, au început să viseze la ceea ce se va întâmpla după-amiază, când vor veni copiii în parc.

Supărarea

Câteva afişe anunţau un spectacol în care urma să cânte Doina Badea. Era vacanţă şi nu se punea problema să-l pierd.

Înainte de a începe spectacolul, mă apropii de scenă. Aştept să se aşeze spectatorii. „Dacă rămân locuri neocupate, mă aşez unde e liber. Dacă vine lume multă, am un loc în care mă postez: lângă stâlpul care susţine balconul.”

De data aceasta, au venit toţi cei care aveau invitaţii sau bilete. Câţiva spectatori primiţi în sală peste numărul de locuri îşi aduc scaune din sala de repetiţii. Eu rămân în picioare. Mă simt bine.

În deschiderea spectacolului, cântă o tânără pe care nu am mai auzit-o. Îmi place cântecul ei. În pauză, merg la biroul instructorilor, cer un caiet şi un pix. Înarmată cu ele, mă apropii de domnul Mihăescu.

- Ce credeţi, Bianca Ionescu o să vrea să îmi dicteze cuvintele cântecului pe care l-a cântat? Să îndrăznesc?
- Vino cu mine!

Domnul Mihăescu vorbeşte cu artista şi îmi face semn să mă apropii.

- Domnul instructor mi-a spus că vrei să vorbeşti cu mine…
- Da. Vreau să vă rog să îmi dictaţi cuvintele cântecului pe care l-aţi interpretat…
- Bine. Scrie!

Din când în când, Bianca se uită la mine. Eu mă uit la ea şi aprob din priviri.

„Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume.
Eu cred numai în tine şi-n dragostea ta.
Cuvintele ce-mi spui ştiu că-s adevărate.
Inima ta nu minte şi simt că iubeşte.

Glasul, privirea ta nu se pot uita
Şi nici prima îmbrăţişare, primul sărut
De-acuma totul, totul îmi va spune-aşa:
Ca tine nu e nimeni, nu-i nimeni pe lume…”

Când termin de scris, mulţumesc. Bianca zâmbeşte. E fericită că a putut să îi facă o bucurie unei adolescente. Nu i se întâmplă prea des să vorbească cu spectatorii. De obicei, trece neobservată, mai ales că e la începutul carierei.

A doua zi, merg să îl caut pe tata. Asist, involuntar, la o discuţie.

- Să vedeţi, domnule director, ce nervoasă era Doina Badea! Zicea: „Cum e posibil? Să meargă la necunoscuta aia şi să nu vină la mine să îmi ceară un autograf?”

Nu mă pot abţine.

- Eu am vorbit cu Bianca Ionescu. Nu am îndrăznit să vorbesc cu Doina Badea. Şi nici cu Bianca nu aş fi îndrăznit să vorbesc fără ajutorul domnului Mihăescu. Cum era să merg la Doina Badea fără un buchet de flori? Nu ştiam că se va enerva atât de tare. N-are decât să îi treacă!

Nu mai puteam repara gestul, dar am văzut cum reacţionează vedetele.