Poezia

În timp ce îşi bea cafeaua şi se gândea să scrie ceva, auzi sunetul ascuţit al telefonului. Îşi luă ceaşca în mână şi ieşi în hol.

- Alo…

- Servus, Lenuţo! Ce faci?

- Beam o cafea…

- Numai asta făceai?

- Şi mă gândeam…

- Cu asta trebuie să începi!

- Bine, cu asta trebuia să încep. Cum le ştii tu pe toate! Ca un om mare…

- Da, ca un om mare ce sunt. Ce spui dacă vin la tine?

- Vino! Sunt singură. Te aştept!

Lenuţa aşeză receptorul în furcă, sorbi puţină cafea şi se aşeză pe fotoliul din hol. Încerca să-şi amintească ultimul vers pe care-l găsise înainte de a suna telefonul. Nu reuşea. Versul a plecat cu idee cu tot!

În scurt timp, uşa se deschise parcă împinsă de tsunami şi, ca fulgerul,  în tocul ei apăru Jeni.

- Mi-am luat în fugă jacheta şi am alergat la tine. Ce faci?

- Fac ce pot.

- Şi ce poţi?

- Mai bine, întreabă-mă ce nu pot.

- Bine. Te întreb ce nu poţi.

- Nu mă pot concentra. Dacă ai răbdare, îţi povestesc. Te rog să nu mă întrerupi prea des. Ştiu că nu poţi asculta fără să intervii, dar străduieşte-te!

- Promit că te ascult.

- Uite, ai aici o ceaşcă cu cafea, ai aici biscuiţi şi sper să nu mă întrerupi.

- Sunt numai ochi şi urechi. Gura o voi folosi numai pentru alimente!

- Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit pe internet un anunţ în legătură cu un concurs. M-am gândit particip. Pentru aceasta, m-am înscris pe sait, am salvat condiţiile, am început să colaborez… Mi-a plăcut tema. Când măturam, spălam câte ceva, când mergeam la piaţă sau când mă întorceam acasă, mă gândeam cum să scriu poezia. Nu am mai scris de mult… Dar scrisul nu e ca mersul pe bicicletă. Dacă ai întrerupt, cu greu îţi intri în mână.

- Ai dreptate!

Lenuţa o săgetă cu privirea.

- Iartă-mă, tac!

- Într-o zi, în timp ce coseam nişte nasturi, mi-a venit o idee. Voiam sa notez cuvintele care veneau singure. Mai aveam un nasture când, ca vântul, a intrat Sorin: „Vino repede! A căzut mama mare!” Nasturele a rămas necusut. Şi poezia nescrisă.

- Nu ţi-ai mai amintit-o?

- Gata, a plecat în neant! Au urmat sărbătorile de iarnă, mama trebuia ajutată… Ieri, mi-am luat ceva de tricotat. Mai prudentă, am pus la îndemână un caiet şi un pix. Încercam să  intru în temă: „rezolvarea creativă a conflictelor din sufletul tău”. În mai puţin de o oră, a intrat Sorin, ştii cum umblă el, strigând că i-e foame. Am simţit un cui în creştet şi m-am ridicat. Momentul meu poetic s-a încheiat, foaia a rămas neatinsă. Am încercat şi azi, după ce au plecat copiii la fotbal.

- Când ai scăpat de probleme, am sunat eu.

- Da, dar nu e vina voastră. Se pare că nu sunt în stare să scriu. Poezia te caută, dacă nu te găseşte, pleacă la altul.

Jeni deschise gură, dar nu spuse nimic. Şi-a amintit ce a promis.

- Când eram elevă, dar chiar şi după aceea, dacă aveam o temă, o lucrare, nu începeam să scriu din prima zi. Mă gândeam, căutam variante, citeam…, dar scriam în ultima clipă. Sunt în faţa ultimei clipe. Şi nu am nimic concret.

- Acum ai rămas…

- Cu conflictele nerezolvate.

O LECŢIE DEOSEBITĂ

Lunea, îmi desfăşuram activitatea în cabinetul în care lucra directorul liceului. De multe ori, în săliţa dintre cabinete, ne întâlneam colegii care predam matematică, aflam noutăţile, planificam activitatea în săptămâna care începea.

În prima zi de după vacanţa de primăvară, ne-am întâlnit la o şedinţă de catedră. Fiind vorba de o şedinţă scurtă, am rămas în picioare.

- Am fost la reciclare la Cluj, îşi începe prezentarea directorul Ioan Muntean. Printre altele… De ce nu luaţi loc?

- Pentru câteva minute?, întreb eu.

- Mioara, tu ai fost prietenă cu Marusceac...

- Ei, am fost prietenă, ripostez eu. Marusceac e maramureşean şi cred că e vorba de patriotism local. Răspundea, e drept, de reciclarea noastră. Andrei era un fel de şef de grupă şi am avut ocazia să vorbim şi neprotocolar. E un om comunicativ, chiar prietenos, nu numai cu cei din Maramureş.

- Mi-au spus colegii că a făcut pancreatită acută şi, în câteva zile, l-au operat, dar nu a rezistat…

M-am aşezat pe primul scaun. N-am spus nimic, dar mă întrebam cum e posibil ca într-un centru universitar, cu cei mai buni chirurgi din ţară, să se sfârşească un om în mai puţin de o săptămână.

Soneria m-a adus la realitate. Am luat catalogul şi am intrat în cabinet. Elevii mă aşteptau în linişte, tabla era ştearsă, geamul de lângă catedră era deschis, cum îmi plăcea mie.

Am luat creta şi am început să scriu: data, planul lecţiei, titlul… Nu spuneam nimic. Nu puteam să vorbesc.

Elevii au început să scrie. S-a întâmplat o dată, cu ceva timp în urmă, să scriu pe tablă toată lecţia lor la fizică, fără să vorbesc. Mă supăraseră şi, ca să fie linişte, eu nu am mai vorbit. La un moment dat, unii dintre elevi au sesizat că nu vorbesc, dar ştiau că tocmai ei mă supăraseră. O fată mi-a lăsat pe catedră un bilet: „Vă rugăm să nu vă supăraţi pe noi! Pedepsiţi-i pe cei care au făcut gălăgie!”. Le-am spus elevilor că nu vreau să se mai întâmple să se certe la oră şi le-am explicat lecţia după ce erau scrise legile, desenate schiţele şi formulele. Concluziile le-am tras împreună.

De data aceasta, elevii ştiau că nu erau ei motivul supărării. Otto s-a ridicat şi, ca pentru el, a spus: „Io, mă, că nu vorbeşte!”. M-am întors spre clasă şi le-am spus doar: „Scrieţi tot, că vă explic după ce aveţi lecţia în caiete!”.

În timp ce scriam, îmi aminteam indicaţiile metodice pe care ni le dădea profesorul Marusceac. De aceea, am scris cât am putut de ordonat, sistematizat. De altfel, tema se preta: Mulţimea numerelor complexe. Din ceea ce era pe tablă, ar fi putut să înţeleagă şi un necunoscător al limbii române, dar care era la zi cu algebra numerelor reale.

După ce am scris ceea ce aveam în plan, m-am oprit lângă fereastră şi am aşteptat să termine toţi de copiat de pe tablă. Între timp, mi-a revenit vocea. Am luat arătătorul şi le-am explicat tot ceea ce trebuia. Toţi ochii erau îndreptaţi spre tablă. Unii au mai pus câte o întrebare şi le-am promis că în ora următoare, chiar după pauză, le voi da exemple. Vom lămuri tot ce trebuie.

În pauză, fetele au venit lângă mine şi m-au întrebat ce am. Abia atunci le-a putut spune ce se întâmplase. Vestea a fost prea neaşteptată. Dacă mi-ar fi spus altcineva, nu aş fi crezut. Dar ce efect a avut vestea?!