Despre „Draga mea”

Între copertele unei cărţi se ascunde cel mai adesea sufletul unui om. Eu aşa am simţit  în momentul în care am citit această carte, că un crâmpei sau poate mai mult decât un crâmpei din sufletul autoarei este conţinut între coperţile cărţii. Cartea, în mare parte este destinată amintirilor legate de familie, de copilărie. O familie bazată pe nişte tradiţii solide, o familie indestructibilă. Şi unde, dacă nu în familie, se pot forma copiii. Dragostea faţă de părinţi şi secvenţe dintr-o copilăria fericită răzbat în multe din povestioare.

Am  citit aceasta carte pe nerăsuflate. Are puţine pagini,  însă conţine numeroase adevăruri de viaţă. Este cartea care m-a prins. Autoare stăpâneşte o modalitate de exprimare care prinde cititorul, îl captivează, cu alte cuvinte. Am avut senzaţia că asist la un film, dar nu orice fel de film.

Voi face referire la câteva povestioare, secvenţe din film, cu  membrii din familie, care au fost şi  au rămas ca o flacără vie în amintirea autoarei şi care au aşteptat cu răbdare să fie scoşi la lumină.

Mă surprinde întoarcerea spre familie. Se ştie că, în general, copiii se desprind de familie, încearcă să-şi creeze propria lor viaţă, au libertatea lor, pe care şi-o asumă, îşi iau, cum s-ar spune, viaţa în mâini şi se naşte acel conflict între generaţii. În paginile acestei cărţi nu se simte deloc acest lucru. Totul este unitar, totul este armonios, totul curge lin.

Pe multe  din rudele autoarei  am avut  ocazia să le  cunosc şi încă foarte bine. Sunt din aceeaşi generaţie cu autoarea, amândouă am terminat în acelaşi an facultatea şi-n urma repartiţiei Mioara, că aşa îi spun autoarei, s-a dus la Cugir unde a lucrat, unde şi-a întemeiat familia şi unde trăieşte şi în prezent.

Eu am venit în Vişeu, dintr-un oraş universitar. Acolo  mi-am lăsat părinţii, multe cunoştinţe şi multe amintiri. Părinţii Mioarei m-au primit cu drag. Parcă venisem să ocup  locul gol lăsat de ea. Au încercat să-mi potolească dorul şi să mă facă să vad cu alţi ochi şi dintr-o altă perspectivă, mult mai optimistă, traiul meu în Maramureş.

Cartea conţine amintiri din perioadele de început şi vin să completeze  albumul de familie   cu secvenţe la care n-am fost prezentă.  Este dedicată memoriei mamei, Maria Grad, fosta învăţătoare în Vişeu de Sus. Titlul sună  duios  Draga mea, titlu care răscoleşte amintiri frumoase, pline de conţinut, despre cea care i-a dat viaţă şi a îndrumat-o cu multe sfaturi, oferindu-i modele demne  de urmat. Cel mai viu model fiindu-i chiar ea, mama. Bine pregătită profesional, introducea şi acasă, în educarea propriilor copii, principii pedagogice de mare valoare.

În povestirea Doamna Mimi, autoarea descrie răbdarea de care dădea dovadă mama ei atunci când a învăţat-o  să coasă, să tricoteze, să croiască şi multe altele lucruri gospodăreşti şi nu numai. Nu-i plăcea superficialitatea şi insista asupra muncii de calitate. Folosea un indemn mobilizator: "fă-l în aşa fel, încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora!" .

Doamna Mimi era şi categorică, mai ales cu fiica mai mare, adică autoarea. Susţinea că trebuia să fie model pentru fraţii mai mici .”Îmi pretindea să fiu sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă".

Era severă, consecventă în principii atât cu propriii copii, cât şi cu elevii de la clasă. Şi eu am avut parte de asprimea vorbelor dumneaei. În zilele frumoase de sfârşit de săptămână, în special toamna şi primăvara, mergeam până la Nina, sora Mioarei şi buna mea prietenă, să ieşim pe dealurile dimprejur. Erau de-o frumuseţe de nedescris. Primăvara cu toate tonalităţile de verde, iar toamna petele calde arămii te umpleau  de o stare de optimism care să te facă să depăşeşti mai uşor frigul iernii. "Nina-i ocupată, Nina face curat, Nina găteşte..." erau cuvintele de întâmpinare. Asta pentru că Nina uita să-i spună mamei programul zilei ei de duminică. Toată această asprime a mamei se topea la întoarcerea noastră din excursie. Ne aştepta cu nişte plăcinte cu brânză cu cozi de ceapă şi mărar, calde, aburinde cum n-am avut parte să mai mănânc niciodată. Avea secretul plăcintei dobrogene, locul de unde se trăgea din naştere. Şi aşa se termina ziua la o masă rotundă sub merii din grădina unde ne aşezam cu toţii şi  unde se încingeau, în amurg, discuţii pe toate temele. De data asta, doamna Grad, un pic obosită după o zi de pregătire în aşteptarea noastră, îi dădea cuvântul soţului să conducă discuţiile.

"Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o admirau", concluzionează autoarea.

Cartea conţine şi rânduri dedicate bunicilor. În Vânt de libertate, îşi aminteşte de bunicii din partea mamei, care locuiau în Eforie. Ştiind că au de-a face cu o nepoată precoce, dornică de a şti multe, bunicii se străduiau să-i facă şederea cat mai plăcută. Staţiunea oferea altfel de  posibilităţi de petrecere a timpului decât în oraşul natal. Un mare eveniment a fost participarea, pentru prima dată, la un spectacol de operă. În urma vizionării operetei "Vânt de libertate", de Isaak Dunaevski, ajunşi acasă, nepoata fredona, spre marea surprindere a bunicilor, ariile care i-au plăcut mai mult. Bunicii n-au trecut cu vederea talentul fetiţei, sugerând părinţilor, pentru viitor, şi o pregătire muzicală.

În povestirea Ieri şi azi sunt prezentaţi bunicii din Săcel, Maramureş. Autoarea îşi aminteşte cu drag de ei. Descrierea făcută nepoţilor m-a făcut şi pe mine să visez cu ochii deschişi la oamenii locului cu care se asemănau bunicii autoarei, pe care nu i-am mai prins în viaţă; la  cultura aparte şi la acele peisaje pe care nu am reuşit să le văd în nici un alt loc. Costumele bunicilor erau costumele tradiţionale ale zonei, unice prin sobrietate, eleganţă, frumuseţe, colorit şi incontestabilă vechime. Acolo, obiceiurile şi tradiţiile se păstrează cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Bunicii erau oameni harnici, veseli, buni gospodari, păstrători ai tradiţiilor locale. Nepoţii se arată interesaţi de tot ce aud. Trăiesc la oraş şi se minunează de  frumuseţea tradiţiilor din zona în care au trăit străbunicii lor.

Plină de haz este şi povestirea La grădiniţă. Educatoarea M. Vulpe rămâne uimită când vede un pui de om citind dintr-o carte copiilor aşezaţi în jur lui. Educatoarea o întrerupe. Mioara, că ea era cititorul, pare că a înţeles explicaţia ce i s-a dat. La grădiniţă nu citim. La grădiniţă ne jucăm, eventual, spre fericirea ei, spunem poveşti. Şi cu poveştile i-a înnebunit apoi pe unii colegi de grupă.

Răzbate printre rânduri firea sentimentală a autoarei, dragostea pentru lectură, pentru transmiterea unor mici istorioare nepoţilor. A spus bine cine a spus că, „dacă porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” Acesta se pare că este şi legământul Mioarei.

În povestirea Învăţătoarea, autoarea îşi deapănă, tot nepoţilor, amintirile din primii ani de şcoală. Apar generaţiile care ne urmează. Ştafeta trebuie predată cu imagini luminoase, cu reguli morale. Maria Mihalca a fost prima învăţătoare a Mioarei. Bun model pentru un început de drum în viaţa de elev. Mi-a fost câţiva ani şi mie colegă. Doamna Mihalca a fost într-o continuă perfecţionare, avansând continuu profesional. A început ca învăţător, apoi profesor de muzică, profesor de română, dirijor de cor. A fost apreciată şi recompensată cu titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Vişeu de Sus. Şi ca un cuvânt de încheiere, Mioara le mai spune nepoţilor: "A fost excepţională doamna!" Eu nu mai am ce adăuga. A spus tot! Poate totuşi aş completa: a fost şi va rămâne în amintirea noastră un mare Om!

Portretul tatălui, Dumitru Grad, apare în multe din povestioarele cuprinse în carte. A fost alături de familie, atât cât i-a permis timpul, pentru ca D. Grad, fost veteran de război, a ocupat aproape tot timpul funcţii de conducere. A fost o personalitate distinsă a oraşului. Exercitarea acestor funcţii i-au  răpit  mult din timpul necesar pentru familie. Dar în acel timp, preţios pentru copii, reuşea cu o măiestrie didactică impecabilă, să-şi îndrume copiii, să-i ajute la nevoie, să-i călăuzească după nişte reguli morale introduse fin, care erau recepţionate şi aplicate în mod natural. Copiii au învăţat de la început că peste aceste valori nu se poate trece. Şi-a educat copiii, şi nu numai pe ai lui, cum numai un om dedicat profesiei de dascăl poate să o facă.

L-am avut şi eu director în primii ani de dăscălie, când cu stângăcie încercam să pun în aplicare tot ce-am învăţat în facultate. Dânsul vedea altceva decât stângăcia mea. Am avut noroc c-am întâlnit în viaţă un om ca el, de care te legi dincolo de cuvinte, om care vede în tine mai mult decât vezi tu şi care ia decizia să te sprijine, să-ţi fie alături până când şi tu vei ajunge să descoperi aceea parte din tine de care încă nu eşti conştient. Un astfel de OM a fost primul meu director. Şi aşa va rămâne şi în amintirea celor care l-au cunoscut: optimist, plin de viaţă, cu primăvara în suflet. Aşa şi-l amintesc cei dragi din familie, prietenii, colegii din învăţământ şi mai ales nenumăraţii elevi de odinioară, fie ei şi dascăli stagiari, deveniţi acum oameni cu rosturi ale vieţii împlinite şi nu de puţine ori după modelul ce l-a impus prin prestanţa şi priceperea sa de dăruit dascăl. 

Cartea  poartă în sine parfumul vremurilor de altădată, parfumul unor vremuri care ar trebui reînviate şi asta reuşeşte să facă Mioara, să reînvie nişte vremi şi să aducă în prim-plan nişte personaje valide. Mama, un suflet deosebit…Tata, om extraordinar... Bunicii purtători de tradiţii...

Povestirile sunt  un omagiu adus lor, oameni verticali, oameni de frunte în locurile în care au trăit. Ei s-au dus, dar lumea şi acum îi pomeneşte, pentru ceea ce au  fost.

Maria Magdalena Diaconu

Panoramă

În Vişeu de Sus, oraşul copilăriei mele, se află o străduţă cu numele Obreja, situată în continuarea străzii Spiru Haret, pe care este clădirea şcolii în care am locuit până când am împlinit zece ani.

Strada Obreja e interesantă. De la intersecţie, pornind spre răsărit, mergem puţin pe orizontală. Pe dreapta e o singură poartă, dar pe stânga sunt două case. După aproximativ o sută de metri, începe o pantă. Pe partea stângă sunt câteva scări, vreo douăzeci, care se termină în faţa unei portiţe. Cineva construise casa în vârful pantei, încât părea crescută din stâncă. Mi se părea o idee interesantă. De la fereastra dinspre apus putea să vadă departe, până la râu. De la fereastra dinspre sud vedea tot parcul oraşului şi partea din spate a clădirii care aparţinuse nobilului Pop Simion, casa naţionalizată şi transformată în Primăria oraşului.

Pe lângă casă, copiii grăbiţi în drum spre şcoală făcuseră o cărare. Adulţii nu se aventurau să urce panta destul de abruptă.

Pe partea cealaltă a drumului, panta era mai domoală. Ici-colo se găsea câte o treaptă. Cărarea de pe marginea drumului părea un trotuar. Unde se termina panta se afla poarta parcului mare al oraşului.

Pe mijlocul drumului circulau căruţele, săniile trase de cai sau boi şi rar trecea câte un camion. Pentru a fi urcată mai uşor, acea porţiune era lungită într-o curbă. 

Din vârful pantei, strada continua orizontal, tot pe direcţia vest-est. De acolo veneau la şcoală mulţi dintre colegii mei.

Obreja era interesantă toamna, când mergeam să văd parcul cu frunze colorate şi cu forme diferite, era atractivă primăvara, când căutam primele flori şi cuiburi de păsări, şi vara, când scurtam drumul, după caz, evitând căldura asfaltului.

În cea de-a doua casă de pe stânga locuieşte Fritz, un om ursuz, de care se feresc copiii. Nu prea ştiu cum arată Fritz, pentru că nu ne-am întâlnit faţă în faţă. L-am zărit doar când treceam şi el lucra în grădina pe care o admiram. Grădina lui e situată în lungul străzii şi continuă pe deal. Avea straturi îngrijite, frumos aliniate, dar şi o livadă îngrijită, care trecea pe lângă casa din vârful pantei.

Eram deja elevă, când am primit o sanie din lemn, care avea metal pe tălpi. Mă jucam mai mult singură, împingând sania şi sărind pe ea. Într-o zi, am avut curiozitatea să merg pe Obreja. De felul meu eram prudentă. Ţineam seamă şi de îndemnul tatălui meu de a evita pericolele.

Am ascultat. Nu se auzeau nici zurgălăi de cai, nici zgomot de motor. Mi-am aşezat sania şi mi-am dat „şvung” ( schwung ) întinzând picioarele şi apropiind brusc sania, în timp ce ridicam picioarele de pe pământ. Sania pleca la vale şi gustam mişcarea cu bucurie. Nici mică nu ţineam morţiş să fiu într-un grup de prieteni, mă puteam distra şi singură.

Întâmplarea face ca, în timp că învăţam cum să folosesc sania, pe lângă mine să treacă un coleg. S-a amuzat când i-am spus că mă joc şi singură. Mi-a propus să mă înveţe cum se conduce sania, că el ştie, că e băiat. I-am spus că m-a învăţat tata cum să întorc sania din mers cu călcâiul. Colegul a insistat şi am acceptat să conducă şi el sania o dată.

N-am putut anticipa gândurile colegului meu. El a dus sania mai sus decât o dusesem eu şi, la vale, sania avea viteză mare. În loc să „cârmească” la stânga, a lăsat sania să alunece înainte.

E uşor de imaginat că sania a lovit cu putere gardul de lemn al grădinii lui Fritz şi s-a oprit într-o tufă de coacăz. De surpriză, nu mă dureau genunchii juliţi. M-am scuturat din mers, am abandonat sania şi pe „şoferul” de ocazie. M-am oprit la timp în mijlocul străzii. Sosea Fritz.

Urmăream de la distanţă dialogul celor doi, străduindu-mă să ghicesc din semnele pe care le făceau ce se întâmplă. Colegul a scăpat cu o ureche înroşită şi cu sperietura. Recuperarea saniei cădea în sarcina tatălui meu.

Mergeam spre casă puţin tristă. Primisem o lecţie: să nu mă las „îndrumată” de o persoană care avea vârsta mea.

După această întâmplare, Obreja a rămas aceeaşi stradă interesantă pe care treceam adesea spre şcoală, după ce ne-am mutat în alt cartier, şi aceeaşi stradă pe care mă visez adesea.

( Obreja – uliţă în pantă ) 

Cu titlul La săniuş a fost publicată pe saitul Literatură copii