Scrisoarea

Merg foarte rar cu trenul. De data asta, mi s-a părut mai comod. Distanţa până unde voiam să ajung era mică. În tren puteam să citesc, să discut cu vreun călător sau, pur şi simplu, să urmăresc peisajul.

Am urcat în vagonul al doilea. Nu erau decât doi călători, care jucat table. M-am aşezat la fereastră. Pe bancheta din faţa mea era o foaie împăturată. Am aşteptat să vina cineva să o ia. Nu a venit nimeni. Trenul pornise. Neavând nimic concret de făcut, am citit scrisoarea.

„Până acum am făcut cam ceea ce am vrut, cu rezultate mai bune sau mai slabe, după împrejurări. Când am acceptat să fac parte dintr-un grup, am aşteptat să mi se prezinte condiţiile, avantajele, dezavantajele şi un volum aproximativ de muncă. Am considerat că necesară indicarea unui termen limită pentru orice operaţiune pe care urma să o fac. Nu am fost, ori n-am ştiut eu, recomandată de nimeni. Am fost convinsă că doar priceperea şi activitatea mea mă recomandă pentru a ocupa o funcţie. Când accept să mă angajez să particip la o lucrare, ştiu bine la ce mă pot aştepta.

De data asta, cred că am greşit. Am fost sinceră, am trimis o fotografie în care se vede că sunt trecută de mult pe linia moartă, am mai şi spus că pregătirea mea e de matematician, că scriu de plăcere. Cred că aceste lucruri m-au ajutat să fiu eliminată de pe lista posibililor aleşi. Ca în bancul acela: urâta sunt, pregătire n-am… Ce să caut acolo? Să le spun să nu conteze pe mine.

Se mai înşeală oamenii… Eu m-am înşelat. Păcat că mi-am făcut iluzii. Văd şi eu că azi sunt mai bine văzute tinerele. Nimeni nu caută persoane cu experienţă. Totul e să ai aspect. Nu spun că tinerele nu trebuie promovate, dar nu vă imaginaţi cât de greu e să accepţi că ai îmbătrânit, că nu mai poţi concura cu tineretul, chiar dacă încă nu eşti ramolit de tot, că nu mai eşti bun nici să deschizi gura.

Din aceste motive, mă voi retrage înainte să mi se spună că nu corespund postului.”

Am rămas pe gânduri. Îi dădeam dreptate. Dar cui să-i spun?

In memoriam Iulian Cazan

De puţin tip ne-am despărţit de Iulian Cazan, vecinul nostru care găsea ocazia să ne încânte cu povestirile şi fotografiile pe care le făcea în peregrinările lui prin ţară. Nu exista eveniment în comunitatea noastră la care să nu participe. Era fotograful de ocazie, care imortaliza mirii, nuntaşii, sărbătoriţii, copiii…

În urmă cu patru ani, am avut ocazia să îi iau un interviu lui Iulian Cazan. Revista Boema a publicat interviul în numărul 27. N-am avut ocazia să scriu mai multe despre acest om deosebit, comunicativ, pasionat de drumeţie, fotografie şi lectură. Era o adevărată delectare orice dezbatere la care participa. Ştiam că a absolvit Şcoala Tehnică organizată pe lângă Uzina Mecanică din Cugir şi, până la pensionarea lui, a lucrat în acea uzină.

În iarna anului 1975 am organizat o prezentare de diapozitive la noi în casă. Au participat câţiva vecini. Ghiusi, aşa îi spuneau vecinii, a venit cu un ecran, l-a desfăşurat şi, pe măsură ce proiecta câte un diapozitiv, povestea cum şi unde a fotografiat.

În 1980, eram pregătiţi să mergem la o nuntă. Ne-a zărit şi ne-a spus să-l aşteptăm  puţin. Nu avea film în aparat, nu se găsea uşor în acea vreme, dar avea film diapozitiv color. Au trecut atâţia ani, dar şi acum mai avem acele diapozitive, dovada tinereţii noastre şi a modei acelor ani.

Iulian Cazan a fost prezent la toate acţiunile Asociaţiei pentru Ecologie şi Turism „Năsăpişte”, a participat la toate expoziţiile organizate cu prilejul Festivalului „Toamna cugireană”. Fotografiile lui erau căutate şi admirate. Într-o vreme, mi-a arătat nişte felicitări făcute la calculator cu fotografiile în format digital.

Ne întâlneam uneori când fotografiam câte un apus deosebit, de multe ori fotografiind flori de primăvară, animale de companie în situaţii hazlii şi liliac în luna noiembrie. Fiecare fotografia cu aparatul propriu şi apoi discutam despre fotografii.

În ultima vreme, ne-am întâlnit mai rar. Fiecare familie avea câte o problemă. Vecinul Cazan mergea cu bicicleta, trecea repede pe lângă noi şi rareori se oprea. Nu se simţea prea ine. A luptat cu o boală necruţătoare, care i-a adus sfârşitul.

În primăvara anului trecut mi-a dat câteva fotografii în format digital. Îmi mai dăduse câteva înainte, cu ele mi-am ilustrat câteva bloguri, iar în  2011, cu ocazia interviului, mi-a mai dat câteva fotografii. Eu le-am păstrat. Poate vor fi văzute acum.

Un vecin a realizat un montaj in memoria, din fotografiile proprii. Filmuleţul poate fi văzut pe Facebook.

Iulian Cazan s-a născut în 25 martie 1937 şi s-a stins din viaţă în 12 ianuarie 2016. A avut o familie frumoasă, o soţie care i-a înţeles pasiunile, doi copii şi o nepoţică pe care i-a iubit foarte mult.

Am ales câteva imagini cu care să completez aceste rânduri, imagini care vor încânta privirile cititorilor revistei Boema.

Un om şi pasiunile sale

Pe domnul Iulian Cazan, îl cunosc de aproximativ 40 de ani şi printre primele informaţii despre el au fost legate de două pasiuni: drumeţia şi arta fotografică.

            M. T. : Cititorii revistei Boema vor să-l cunoască pe Iulian Cazan aşa cum se descrie, începând cu primele lui amintiri.

I.C.: Privind în urmă, încerc să găsesc în amintiri acel copil neştiutor, care caută să înţeleagă tainele naturii cu naivitatea caracteristică vârstei, fără idei preconcepute şi, prin urmare, receptiv la tot ce i se spune, în acea stare de spirit ce se poate numi „încredere copilărească” şi în care nu există urma vreunei îndoieli. Mă mulţumeam astfel cu învăţătura primită până la confirmarea sau dovedirea contrariului. Aşa am aflat că în natură şi în cărţi pot găsi tot ce doresc să ştiu. Că doar o gândire deschisă este capabilă de-a descoperi legătura de armonie care există între toate lucrurile. Dar aceste căutări n-au fost uşoare şi nici lipsite de suferinţe uneori. Dorind atât de mult să ştiu, am renunţat la multe plăceri potrivite copilăriei şi am preferat să caut în cărţi, în natura lucrurilor, ceea ce m-a ajutat mult mai târziu să întrezăresc răspunsul la câteva întrebări esenţiale existenţei noastre: cine suntem?, de unde venim? şi încotro mergem?

Astfel, la vârsta majoratului am fost oarecum pregătit să-mi aleg pasiunile care să continue dorinţa de cunoaştere. 

M.T.:Când aţi descoperit că vă place să fotografiaţi? Cine v-a îndrumat primii paşi?

I.C.: La 19 ani, fiind în staţiunea Buşteni şi întorcându-mă dintr-o excursie din Bucegi, am fost invitat de colegul meu de cameră (un om mult mai în vârstă decât mine) să-i povestesc despre locurile pe unde am umblat şi tot ce am văzut mai interesant. I-am descris o mică secvenţă care putea face obiectul unei fotografii frumoase, dacă aş fi avut cu ce să o fac. Colegul meu a fost foarte încântat  de ceea ce i-am povestit şi mi-a promis că atunci când se va întoarce acasă, o să-mi trimită prin poştă un aparat de fotografiat. S-a ţinut de cuvânt şi m-am trezit cu o cutie fotografică tip BOX pe film lat. Şi aşa a început a treia mare pasiune, după citirea cărţilor şi după marea plăcere de a fi cât mai mult în natură.

M. T. : Care sunt subiectele şi temele dumneavoastră preferate?

Bănuiţi deja că, fotografiile mele au fost şi vor fi făcute în natură. Peisajul fotografiat în toate anotimpurile, dar cu predilecţie toamnele şi iernile mi-au adus cele mai multe satisfacţii.

Rostul unei fotografii este să circule. Cu cât e mai reuşită, cu atât este mai bine să fie văzută de mai mulţi. E o mare bucurie să poţi împrăştia bucurie în jurul tău şi, într-adevăr, admirarea unei fotografii bune produce o mare plăcere. De aceea, iubitorii de frumuseţi care sunt şi făuritori de frumuseţi – drumeţii-fotografi – sunt îndrăgiţi şi stimaţi de toţi.

În anul 1973, cu ocazia unei excursii de opt zile în Munţii Dacilor, Parângului şi Şurianului, am făcut primele mele fotografii pe film diapozitiv color.

M. T. : Cu cine aţi colaborat, care sunt persoanele care v-au impresionat?

I.C.: Îndrumătorii mei au fost acei fotografi deosebiţi care şi-au expus experienţa în cărţi şi albume fotografice. De-abia după ce mi-am format stilul meu propriu, am întâlnit câţiva oameni cu multă experienţă şi talent, care m-au ajutat să-mi cizelez stilul de a fotografia. În general, nu am adoptat şi nu m-am încadrat în anume curente fotografice, ci mai mult am simţit unde şi când să fac o fotografie. Marele meu avantaj a fost acela că am colindat multe locuri cu privelişti frumoase din care am reuşit să imortalizez ceea ce eu am înţeles să văd şi să pătrund din frumuseţea lor.

Totuşi, doi oameni au fost cei care m-au ajutat să continui progresul meu în ale fotografiei. Primul este profesorul Doru Sabău – căruia eu, de multe ori, îi spuneam Doruleţ – şi pe care l-am cunoscut în anul 2000. Acest Doruleţ este un om cu suflet mare şi plin de talent. Mi-a oferit prilejul să mă adaptez mai repede la noul stil de a fotografia cu aparatul digital şi, în acelaşi timp, să ne sfătuim cum să îmbunătăţim unele fotografii cu ajutorul calculatorului. Tot Doruleţ  mi-a făcut poate cea mai frumoasă surpriză, realizând cu ajutorul programului Pro Show Gold, un CD cu fotografii selectate şi pe fondul melodiilor celebrului cvartet muzical Transilvania. Cu acest CD, intitulat „Pasiunea mea, fotografia”, am făcut câteva proiecţii la diferite şcoli din Cugir şi Alba Iulia, dar cel mai mare succes a fost atunci când l-am prezentat la Simpozionul profesorilor de geografie din judeţul Alba, în mai 2008, organizat de Colegiul Naţional David Prodan din Cugir, fiind mult aplaudat.

            Al doilea este Călin Şuteu, un tânăr arheolog, umblat prin mai multe ţări străine şi bine adaptat la noile tehnici de fotografiat şi prelucrat poze. Cu ajutorul lui, am reuşit să pot folosi cât mai multe din posibilităţile ce le oferă un aparat de fotografiat digital, iar eu i-am oferit prilejul să cunoască locuri noi, cu mare potenţial fotografic şi satisfacţii peisagistice.

M.T. : La ce acţiuni şi cu ce aţi participat?

I.C.: Majoritatea fotografiilor mele sunt cuprinse în câteva zeci de albume, mai mici sau mai mari, şi pe CD-uri, după procurarea, în anul 2006, a unui aparat digital.

            O serie de fotografii din împrejurimile Cugirului au făcut obiectul expoziţiilor din cadrul Festivalului „Toamna cugireană”, manifestare anuală.

După ce am devenit cât de cât cunoscut şi apreciat ca drumeţ fotograf, mulţi profesori şi învăţători au organizat, în clasele lor, întâlniri în care am prezentat, la început proiecţii de diapozitive, iar mai apoi, expoziţii cu fotografiile mele, pe care le comentam şi le explicam elevilor unde şi cum am fotografiat. Mai eram solicitat la orele de desen ale claselor mijlocii, la ora de fotografie, să ofer din experienţa mea, pentru ca elevii să înveţe cât mai multe despre arta fotografică.

M.T.: În loc de concluzii…

I. C. : Dorinţa de cunoaştere apare  la vârsta copilăriei. Dacă  devine pasiune pentru tot ce este frumos, e un bun câştigat. Dar acest câştig se obţine numai cu multă răbdare, cu multe renunţări şi suferinţe, care de fapt înnobilează sufletul omenesc. Păstrarea dorinţei de cunoaştere şi a pasiunilor frumoase până la o vârstă înaintată, dă sens vieţii şi menţine tinereţea sufletească.

M.T. : Vă mulţumim şi vă rugăm să ne ţineţi la curent cu ceea ce mai lucraţi!

I.C. : Şi eu vă mulţumesc.

Cugir, 23 martie 2011                                    

Articolul a fost publicat în revista Boema, numărul 27 din mai 2011.

Ursul

             Dimineaţă senină de vară. Mă jucam cu păpuşile sub geamul bucătăriei. Le pregăteam mâncare din câteva frunze adunate din grădină, le făceam un tort dintr-o crăiţă şi le cântam un cântecel învăţat de la radio.

            Din locul în care eram, auzeam zgomotul străzii. Era vineri şi lumea venea de prin satele de pe Iza şi Vişeu să vândă sau să cumpere cele necesare. Fusesem şi eu la piaţă, mă uitasem şi eu prin târgul de animale. Nu mi-au rămas ochii la nimic. Mai interesant era jocul cu păpuşile.

            La un moment dat, am auzit zgomotul făcut de o tobă: ta-ta-ta-ta ta-ta-ta… Şi acest ritm se repeta. Tocmai când mă gândeam să fug la gard să văd ce se întâmplă pe stradă, aud:

            - Mioara, Mioara, ai văzut ursul?

            Era Ileana, fiica vecinilor.

            - Ce urs? Unde să văd urs în oraş?

            - Hai repede la gard!

            Las păpuşile şi fugim la gard. Urcăm pe un stâlp, sprijinindu-ne de teiul care creştea în apropiere.

            Gălăgie mare, mulţi curioşi, în special copii. Un ţigan bătea la o tobă şi cânta:

            - Joacă bine, Moş Martine, că-ţi dau miere de albine!

            Era ritmul pe care îl auzisem cu câteva minute în urmă.

Un alt ţigan, mai zdravăn, ţinea ursul de un lanţ care atârna de zgarda care era în jurul gâtului namilei. Din când în când, ursul era îndemnat de stăpân să joace şi ursul sălta în două picioare aproape în ritmul tobei. Din când în când, ursul se lăsa pe toate picioarele, omul îi dădea ceva, ursul mânca şi se ridica din nou să danseze. În timp ce ursul se odihnea, toboşarul cerea plata pentru spectacol. Unii oameni dădeau bani.

Nu ştiu cât timp am stat noi să privim ursul. De la o vreme nu ne mai interesa. Ne-am dus la păpuşi.

Când a venit tata acasă, i-am povestit despre urs. Încă se auzea toba: ta-ta-ta-ta ta-ta-ta… I-am propus tatii să mergem împreună în piaţă, să vedem ursul mai de aproape. Am chemat-o şi pe Ileana. Casa ei era în drumul nostru.

Ne-am apropiat curioase de urs. Nu ni s-a mai părut fioros. Când era în două labe, abia dacă ne depăşea în înălţime.

- E un pui de urs, spune tata.

- De ce îl chinuie?

- Să câştige un ban…

- A câştigat mai mult de un ban! Am văzut noi!

- Am spus un ban. Aşa este expresia. Trebuie să câştige mâncarea ursului, mâncarea lor, sa plătească deplasarea şi să le mai cumpere ceva şi copiilor de acasă.

- Am înţeles!

- Mioara, vrei să dai tu banii?

- Sigur! Pot să pun mâna pe urs?

- Să-l întrebăm pe stăpân.

- Nu te temi, fetiţo? întreabă omul.

- Am văzut că e cuminte.

Omul a ţinut ursul de zgardă şi eu l-am mângâiat. Apoi, mândră de isprava mea, i-am dat omului cei 5 lei pe care mi-i dăduse tata.

Mergeam cu Ileana spre casă râzând şi vorbind tare. Oamenii întorceau capetele. Nu era frumos să facem acest lucru, dar eram prea vesele. Tata ne-a atenţionat cu un semn, iar noi ne-am potolit.

Am intrat la Ileana şi am povestit, de data asta aproape strigând, cum a fost întâlnirea cu ursul. Prima întâlnire cu un urs adevărat.