Ciupi

Recent am descoperit pe Facebook o postare în memoria lui Ciupi. Am lăsat un comentariu: „E interesant că eu chiar încercam ieri să-mi amintesc de unii colegi. Şi tocmai la Ciupi m-am gândit. Voiam să scriu cum era în clasa întâi, cum a dispărut dintre noi, când şi-a rupt un picior, cum l-am reîntâlnit în clasa a opta şi ce năzbâtii am făcut în acei ani. Eu am plecat din Vişeu, dar mă întorceam aproape în fiecare an să-mi văd părinţii. Încă îmi amintesc cât de frumos a vorbit Ciupi cu mine la ultima noastră întâlnire...”

Nu voi cita tot comentariul. Mai bine să scriu ce îmi mai amintesc în legătură cu acest coleg cu care am comunicat foarte bine, cu care nu cred că am avut divergenţe, chiar dacă nu gândeam la fel.

Aş începe cu o întâmplare din timpul clasei întâi. Eram de serviciu şi câţiva colegi au intrat în clasă în timpul pauzei. Conform înţelegerii, trebuia să le scriu numele şi să-i prezint doamnei învăţătoare lista. Când a intrat în clasă doamna învăţătoare, i-am dat lista. I-a chemat în faţa clasei pe cei care au fost indisciplinaţi. A ajuns la „Colpan”. Aşa scrisesem pe foaie. Doamna învăţătoare a zâmbit şi m-a întrebat ce am vrut să scriu. Am răspuns că voiam să scriu Ciolpan.

- În scurt timp vei învăţa cum se scrie acest nume.

Situaţia s-a rezolvat cu puţină „morală” şi cu promisiunea că în recreaţie elevii vor merge în curte.

Venise iarna. La Vişeu ningea mult. În curtea şcolii era zăpadă până la genunchi. Elevii se jucau, alergau, făcea bulgări... Intrau în clase plini de zăpadă. Aveam ore la etaj şi, până în clasă, o parte din zăpadă se scutura.

Într-o pauză, era agitaţie mare.

- Un copil a căzut şi şi-a rupt un picior!

Am aflat a doua zi că elevul care suferise fractura era colegul nostru Nuţu Ciolpan. Nu a revenit între noi multă vreme. Am aflat că l-au trimis la Techirghiol, la un sanatoriu, unde făcea şi şcoală. 

Pentru că în Vişeu de Sus s-a construit o clădire nouă pentru liceu, sectoarele din care erau adunaţi elevii s-au modificat. Între timp, noi ne-am mutat din clădirea Şcolii în care locuiam şi am fost repartizată în clasa a V-a la noua şcoală. Ciolpan a revenit de la Techirghiol sau Eforie, dar a continuat să „ţină” de Şcoala Nr. 1.

Ne-am revăzut în clasa a VIII-a, la liceu. Eu nu l-am recunoscut, dar după ce mi-a povestit de ce şchiopătează, am înţeles că el e colegul nostru din clasa întâi. Acum se prezenta cu numele Ciupi. În catalog era scris numele real: Ioan Ciolpan.

***

Voi trece rapid printre amitiri, evocând doar cele mai interesante, mai emoţionante întâmplări cărora le-am fost martori sau protagonişti.

În manualul de muzică am găsit un cântec ale cărui cuvinte erau în limba rusă. Neavând pe moment nimic altceva mai interesant de făcut, am început să solfegiez. Mi-am dat seama că ştiu melodia. De unde? De când? Dintr-un film! Văzusem „Toată lumea râde, cântă şi dansează” când eram în clasa a cincea. Sau a şasea. Între timp, mai auzisem la radio acel cântec. Difuzorul din bucătărie transmitea uneori muzică din filme. Aşa îmi explic de ce mi s-a fixat în memorie acel cântec. Nu ştiam cuvintele. Cunoşteam doar melodia.

Învăţătoarea noastră din primii ani preda muzica la liceu. Într-o oră, i-am cerut voie să cântăm un cântec din manual. Cântecul era compus de Isaak Dunaievski, cel care scrisese şi opereta „Vânt de libertate” pe care o văzusem în 1954 la Constanţa. La început, am cântat eu, doamna profesoară urmărind notele. Ciupi era în banca întâi de pe rândul din mijloc. A fost primul care a cântat cu mine. Apoi, ni s-au alăturat mai mulţi colegi. Cântecul era antrenant, colegii cântau cu la, la, la.

Am găsit versurile cântecului dând un search pe Google.

ЛЕГКО НА СЕРДЦЕ ОТ ПЕСНИ ВЕСËЛОЙ
Музыка И. Дунаевский, слова В. Лебедев-Кумач

Легко на сердце от песни весëлой,
Она скучать не даëт никогда.
И любят песню деревни и сëла,
И любят песню большие города.

Припев:
Нам песня строить и жить помогает,
Она, как друг, и зовëт, и ведëт.
И тот, кто с песней по жизни шагает,
Тот никогда и нигде не пропадет.
И тот, кто с песней по жизни шагает,
Тот никогда и нигде не пропадет.

Cântam doar prima strofă şi refrenul. Textul era uşor. L-am tradus fără probleme. Fără pretenţii, am tradus, aproape mot-à mot:

Îi e mai uşor inimii cu un cântec vesel.

Muzica I. Dunaievski, versurile V. Lebedev-Kumaci

Îi e mai uşor inimii cu un cântec vesel,

El nu te lasă să te plictiseşti.

Şi-l iubesc cătunele şi satele

Şi-l iubesc oraşele mari.

Refren

Cântecul ne ajută să construim şi să trăim,

El, ca prieten, ne cheamă şi ne conduce.

Şi cei ce păşesc cu cântecul în viaţă

Aceia niciodată şi niciunde nu vor dispărea.

De altfel, filmul produs în 1934 are titlul Весёлые ребята (Vesyolye rebyata), adică „Băieţii veseli.”

În strofa a doua e vorba despre comsomolişti, Komsomolul era organizaţia de tineret a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.

***

Printre colegii noştri era şi un băiat slab, înalt, cu faţa pământie. În glumă, i-am spus „Moartea în vacanţă”. Nu ştiu dacă a aflat, dar ştiu că era mereu în grupul nostru, chiar dacă gălăgia o făceam în special cei care ne cunoşteam mai de mult. Colegul nou venit în şcoala noastră se numea Mihai Crişan. Ne-a spus că e din Turda, că tatăl lui e preot în Poienile Glodului şi de aceea a venit la Vişeu. Locuia la internatul liceului, dar sâmbăta mergea acasă.

O dimineaţă de luni. Sunase de intrare. Cineva a observat că lipseşte Mhai. Am bănuit că nu a ajuns din pricina autobusului. A intrat în clasă odată cu profesorul. În prima pauză ne-a spus că a fost la Poieni şi nu a avut timp să înveţe. 

Aveam un profesor nou la chimie, Adrian Ridichie, care venise după ce şi-a satisfăcut stagiul militar, ca toţi absolvenţii.

Mihai a fost invitat la tablă. Nu ştia nici titlul lecţiei. Lui Ciupi i s-a făcut milă şi i-a şoptit: „hidroxizii”. Mihai a repetat. Apoi, a buiguit ceva. Profesorul i-a cerut să vorbească despre proprietăţile fizice ale hidroxizilor. A urmat o bâlbâială. Ciupi reuşea să-i mai spună câte ceva, dar nici el nu prea ştia. Se întorcea spre mine şi-i mai dădeam câte o informaţie. 

- Dacă ştii la ce se foloseşte hidroxidul de sodiu, ai scăpat!, spune profesorul.

Ciupi se întoarce spre mine. Eu îi spun „purgativ”. El se juca de-a telefonul fără fir. Îi şopteşte lui Mihai. Acesta nu înţelege. Îi mai spune o dată. În sfârşit, Mihai înţelege. 

- Purgativ! spune Mihai cu jumătate de gură.

- Cu sodă caustică te cureţi de tot! spune profesorul râzând.

În clasă, unii râdeau, alţii erau nedumeriţi, Ciupi se întoarce şi-mi face un semn: „Ţi-arăt eu ţie!”. La care îi răspund: „Când mai vrei să şopteşti, învaţă lecţia!”

Mihai a rămas repetent. 

(A mai fost o vreme în şcoala noastră, apoi nu l-am mai văzut. M-a recunoscut el în Cluj, când eram deja studentă. Urcaserăm în acelaşi troleibus. Mi-a povestit că a plecat la Turda şi că a terminat liceul la seral.)

***

În clasa a noua, la o oră de chimie, profesorul Adrian Ridichie ne-a trimis la tablă pe mai mulţi, indicând fiecăruia despre ce să vorbească. Nu eram încântată de subiectul pe care l-am primit. Cred că se citea pe chipul meu. Cred că era vorba despre proprietăţile fizice ale unui element din Tabloul lui Mendeleev. Ciupi s-a oferit să-mi şoptească. Profesorul a observat că Ciupi insistă. Mi-a schimbat subiectul. Acum trebuia să vorbesc despre proprietăţile chimice. M-am înviorat. Deja eram în domeniul meu: ecuaţii.

***

În clasa a zecea învăţam istoria muzicii. În manual era partitura Corului vânătorilor din opera Freischütz, de Weber. Când ne rămânea puţin timp după lecţia nouă, Ciupi cerea voie să cântăm. Şi, toată clasa cânta, bătând ritmul în bănci. Doamna profesoară Mihalca ne făcea semn să cântăm mai încet, să nu deranjăm clasa vecină.

***

Nu-mi amintesc despre Ciupi în ultimul an de liceu. De altfel, noi am încheiat anul şcolar la mijlocul lunii mai. În timpul vacanţelor făceam pregătire pentru bacalaureat. În rest, eu mă ocupam mai mult de Gazeta Matematică, de culegerile mele. 

Bacalaureatul se susţinea din trei materii: limba română, matematică şi o materie la alegere. Ştiu că aveam discuţii în legătură cu al treilea obiect. Unii susţineau că la chimie e materia de un an, chimie organică. Alţii preferau biologia, cu materia din trimestrele al doilea şi al treilea, care era practic de şase săptămâni. 

Eu susţineam că nici una dintre cele mai „comode” variante nu mă încântă. Am preferat să susţin proba la fizică, chiar dacă era materia din doi ani. Învăţam lucruri interesante, legate de viaţă, de practică, eram mereu cu materia din urmă la curent, pentru că, la fiecare răspuns primeam şi o întrebare din lecţiile anterioare. Aveam şi un argument forte: voiam să merg la Politehnică şi acolo nu mi-ar fi fost prea utile cunoştinţele de chimie organică sau biologie. 

Îmi amintesc vag banchetul de încheiere. Nu mai ţin minte, sunt mai bine de 50 de ani de atunci, dacă Ciupi dansa, dar ştiu că, acolo unde era el, era şi veselia mai mare.

***

După ce am început cursurile facultăţii, nu am avut ocazia să stau de vorbă prea mult cu foştii colegi de clasă. Veneam acasă, dar preferam să povestesc cu părinţii, să citesc...

După absolvirea facultăţii, ne-am îndepărtat şi mai mult. Până când a trăit Nina, îmi mai trimitea veşti despre foştii colegi. Nu am corespondat cu nimeni. Nu am participat la nicio revedere. Aşa a fost situaţia. La 10 ani, n-am putut să mă prezint. Aşteptam un copil. La 20 de ani, întâlnirea era după începerea cursurilor şcolare. Directorii nu ne învoiau. 

Veneam vara să-mi văd părinţii. Uneori întâlneam câte un coleg. De obicei, colegii mă recunoşteau. Ne cam schimbaserăm.

În 1995, am fost la Vişeu doar cu soţul meu. El a rămas să ajute ceva, să repare... nu mai ştiu ce. Am plecat cu Nina să-mi arate cum s-a extins Şcoala ajutătoare, m-a plimbat prin clădirea vechiului internat, am mai mers puţin să revăd strada unde fusese Casa de cultură şi, înainte de a ajunge la intersecţie, ne-am întâlnit cu Ciupi.

- Ia te uită cine e în oraşul nostru! Mioara! Nu te-ai schimbat deloc.

- Regret, dar trebuie să te contrazic! Nu mai am codiţele de care mă trăgeaţi uneori, nu mai am fundele acelea mari şi albe, nu am cordeluţă...

- Dar tot veselă eşti, tot tânără. Soţul tău ce face?

- Are ceva de lucru şi am plecat cu Nina. Am fost colegi de facultate, suntem în Cugir, avem trei fete ca împăraţii din poveste, suntem bine.

- Sper că la Revederea de 30 de ani veniţi!

- Dacă mă invitaţi, dacă e în timpul vacanţei şcolare, să sperăm că venim.

Ne-am despărţit veseli.

În toamnă, am primit o scrisoare de la tata. Printre altele, îmi spunea că Ciupi nu mai este.

Nu cred că poate cineva să-l uite. A fost mereu în mijlocul grupurilor care dezbăteau probleme serioase, în grupurile în care se cânta sau se spuneau glume, ştia să fie simpatic.

Marea Unire

- Bunico, am auzit la radio despre Unirea cea Mare. Era şi o Unire Mică?

- Vino lângă mine şi o să-ţi povestesc!

Ioana se aşeză le fotoliu şi, mângâindu-şi pisicuţa, asculta.

- Eram în clasa a treia...

- Erai mai mare ca mine...

- Da. Începuse anul 1959. După vacanţa de iarnă, toţi elevii eram veseli, dornici să povestim ce am făcut în timpul în care nu ne-am văzut. Era o gălăgie de nedescris. Câţiva colegi au observat că doamna învăţătoare a intrat în clasă şi ne-au atras atenţia. Doamna ne-a întrebat dacă vrem să participăm la un spectacol. Ne plăcea să fim „artişti”, ne plăcea să vină colegii din alte clase şi ceilalţi învăţători să ne vadă, ne plăceau aplauzele…

Ioana asculta cu atenţie.

- Draga mea, tu ai auzit de Moldova, Transilvania şi Ţara Românească?

- Am auzit de Moldova şi Transilvania...

- Noi ştiam de la istorie că pe teritoriul ţării noastre erau trei ţărişoare, numite principate, cu numele pe care ţi le-am spus: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Oamenii din aceste ţărişoare vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, purtau haine asemănătoare, aveau aceleaşi obiceiuri. Aşa că, s-au gândit că ar fi mai uşor pentru ei dacă s-ar uni şi ar forma o ţară mai mare.
- Cum e acum ţara noastră?
- Cam aşa. Dar, nu s-au putut uni dintr-odată. Mai întâi s-a unit Moldova cu Ţara Românească. Unirea celor două principate s-a făcut în 1859. În câteva zile, se împlineau o sută de ani de la această unire. Au început vociferările, aplauzele… Doamna învăţătoare ne-a făcut semn să ne potolim. Ne-a spus apoi că în orele de muzică şi educaţie fizică vom face repetiţii. Câţiva colegi au primit poezii pe care să le recite la spectacol. Pe cei care cântam bine ne-a învăţat Hora Unirii. Ne-a scris textul pe tablă, iar noi l-am scris în caiete. Am învăţat acasă cuvintele. A doua zi, toţi ştiam cântecul. În ora de educaţie fizică, doamna învăţătoare ne-a arătat cum se joacă hora. Pe muzică, făceam doi paşi la dreapta, reveneam, apoi făceam doi paşi în faţă şi reveneam. Era frumos, eram veseli, ne plăcea mult ceea ce făceam. Eram foarte încântaţi.

- Îmi arăţi şi mie cum se joacă hora?

- Îţi arăt după ce termin de povestit!

Bunica îi spuse nepoatei că, în ziua de 24 Ianuarie, în curtea şcolii, s-a organizat careul. Domnul director a spus ce sărbătoresc în acea zi şi i-a dat cuvântul unui elev dintr-o clasă de liceu. El a citit o cuvântare din care cei mici nu au înţeles mare lucru, dar ştiau de la doamna învăţătoare ce sărbătoreau. Coriştii de la gimnaziu au cântat câteva cântece. I-a mai spus Ioanei că elevii mari au pregătit o scenetă.

- Scenetă...

- O scurtă piesă de teatru. Am văzut un colonel cu barbişon desenat cu cărbune, cu haina plină de decoraţii, un Moş Ion Roată îmbrăcat ţăran, cu plete din câlţi, câţiva boieri cu haine de mătase şi căciuli foarte mari. Nu auzeam prea bine, nu ne puteam apropia mai mult… Doamna învăţătoare ne-a promis că ne aduce o carte din care să citim „Moş Ion Roată şi Unirea”.

- Îmi citeşti şi mie?

- Caut cartea şi îţi citesc! Programul s-a încheiat cu Hora Unirii cântată de toţi cei prezenţi.
Am mers în clasa noastră şi, în timp ce ne luam lucrurile, ne spuneam unii altora ce am înţeles. Doamna învăţătoare ne-a felicitat şi ne-a spus că am meritat aplauzele colegilor. Am plecat acasă bucuroşi şi mulţumiţi că le-a plăcut tuturor celor din şcoală ceea ce am făcut noi. Sunt convinsă că nici unul dintre colegii mei nu va uita acea zi.

- Bunico, asta a fost Mica Unire, dar despre Marea Unire îmi povesteşti?

- Trebuie să aştepţi puţin! Merg să văd dacă e gata mâncarea şi revin.

- Bine, bine, aştept!

Bunica reveni şi se aşeză în fotoliu.

- Cele două principate au format România şi ţara era condusă de Alexandru Ioan Cuza. După un timp, aceasta este înlăturat de la conducere şi România urma să fie condusă de un rege. Locuitorii Transilvaniei voiau să se unească cu fraţii lor din România. Au ales oraşul Alba Iulia pentru a-i adăposti între zidurile lui pe reprezentanţii românilor din Transilvania. Motivul principal era că Mihai Viteazul acolo şi-a făcut intrarea triumfală în Alba Iulia, cetatea fiind capitala domnitorului pe scurta perioadă cât a durat Unirea celor trei principate (Muntenia, Moldova şi Transilvania) şi, în 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii Albei Iulii, Horia şi Cloşca erau traşi pe roată în urma condamnării lor.

- Am văzut la televizor cum a intrat Mihai Viteazul în Alba Iulia!

- Da, mă bucur că ştii!

- Spune mai departe!

- Pregătirea a întâmpinat dificultăţi. Au venit delegaţii din toate ţinuturile în care locuiau români. După discuţii, au stabilit că e nevoie de mai mult timp pentru a rezolva toate problemele unirii.

- Au renunţat?

- Nu, era visul lor de multă vreme! În ziua de 1 decembrie 1918, s-a ţinut o adunare într-o atmosferă de sărbătoare. Au venit numeroşi delegaţi oficiali, reprezentanţi din toate regiunile româneşti, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice... Au fost mai mult de o mie de delegaţi. Din toate colţurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu pancarte pe care scria numele comunelor ori a ţinuturilor din care veneau, cântând şi fiind bucuroşi.

- Cred că era frumos! Ce frunoasă poveste!

- Nu e poveste, e un adevăr. În ziua de 1 Decembrie, de Ziua Naţională a României, vii cu noi, cu mama, cu tata şi cu fratele tău să participăm la sărbătoare, acolo unde am mai mers, pe Platoul Romanilor.

- Bunico, să ştii că eu nu uit!

- Nici eu nu uit. Am promis şi îmi respect cuvântul!

- Vino acum să te învăţ să joci hora!

Bunica a luat-o pe Ioana de mână şi, cântând Hora Unirii, au făcut doi paşi la dreapta, doi la stânga, doi în faţă şi doi înapoi. În scurt timp, nepoţica ştia să joace. Mai avea câteva probleme cu textul, dar nu se grăbea. Până în decembrie mai erau câteva luni.

Textul a primit Premiul al II-lea la concursul de creaţie literară "Pod peste generaţii - Ion Bălan" organizat de C.A. R. P. "Ana Aslan" din Brăila, cu prilejul Centenarului Marii Uniri 1918-2018.