Am aflat cu surprindere că
vărul Toderică, după ce a fost internat câteva săptămâni în
spiralul orăşenesc din Borşa, a fost adus acasă. I-a cedat inima.
Teodor Grad (rudele şi
prietenii îi spuneau Toderică ) a fost profesor de Biologie în
Săcel, comuna lui natală, avea gradul didactic I, a fost apreciat
de comunitate şi a deţinut funcţia de director al şcolii între
anii 1965-1974 şi 1982-1989. A fost şi primar al comunei.
Când mă gândesc la el,
mi-l amintesc ca elev al recent înfiinţate Şcoli Medii Mixte din
comuna Vişeu de Sus (1952). Noi locuiam în clădirea şcolii, tatăl
meu fiind cel care a primit sarcina de a organiza liceul. Pe atunci,
era o singură clasă de liceu, elevii din împrejurimi fiind cazaţi
în internat.
Într-o zi, când încă
nu eram înscrisă la grădiniţă, au venit doi elevi să o anunţe
ceva pe mama. Unul dintre ei era Toderică, iar pe celălalt nu l-am
cunoscut.
Toderică m-a întrebat:
- Ce faci, Mioara?
- Mă joc.
Ce le puteam răspunde la
cinci ani?
- Toderică, îi faci
curte fetei domnului director?
- E vara mea!
În acel timp, eu m-am
ridicat de la masa pe care desenam şi am luat câteva surcele de
brad, frumos făcute de tata. I le-am înmânat lui Toderică.
- Arată-mi cum se face o
curte!
Toderică a intrat în
joc. A luat două surcele, le-a aşezat paralel, a pus deasupra
altele două, perpendiclar pe primele, dar paralele între ele. A
continuat în acelaşi mod. După un timp, pe podea se afla o incintă
care semăna cu casele din bârne pe care le construiau
maramureşenii. Astfel am aflat cum i se face curte unei fetiţe.
Îmi mai amintesc că eram
deja în clasa a şasea. Ne pregăteam să mergem la o nuntă la
Săcel. Era prima nuntă la care partcipam. Pentru că nu aveau în
grija cui să ne lase, părinţii ne-au luat cu ei.
Mă văd în casa mătuşii
Ileana. Într-un interval mic de timp s-a căsătorit Dumitru, fiul
cel mare al mătuşii şi al uncheşului Toader, dar şi Toderică,
al doilea fiu al familiei.
Într-o cameră erau
aranjate mese pentru miri, familişti şi rude, iar în cealaltă
cameră era tineretul. Eu am preferat compania tinerilor. Acolo era
interesant, acolo erau mulţi dintre verii mei, pe unii doar atunci
i-am cunoscut. Atunci am văzut cum se rostesc strigături în timp
ce muzicanţii, un ceteraş şi unul cu zongura, cântă. Era ceva ce
nu văzusem nici în filme. Parcă văd cum îşi dădeau rând şi,
în timp ce spuneau "ai, hai şi iar hai...", puneau palma
stângă peste cea dreaptă şi apoi schimbau ordinea.
Pentru noi, cei mici,
mătuşa pregătise un pat, cu paie şi câteva cergi, într-o
magazie. Eram eu mică sau de ce acea construcţie mi s-a părut
enormă? Era mult mai înaltă decât toate celelalte din jurul ei. (
O vedeam din tren, când treceam pe viaduct, şi aşa recunoşteam
casa mătuşii Ileana.)
Toderică s-a căsătorit
cu Florica, o învăţătoare drăguţă. Ne vedeam mai des cu ei
decât cu verii care rămăseseră la ţară. Ne vedeam când erau
consfătuiri ale cadrelor didactice, de Ziua învăţătorului sau
când veneau să se aprovizioneze de la Vişeu de Sus sau să vadă
vreun spectacol.
De când am plecat din
Maramureş, ne-am întâlnit mai rar. Vorbeam uneori la telefon, ne
vedeam la unele evenimente care aveau loc în timpul vacanţelor
şcolare. I-am trimis cărţile mele, mi-a trimis monografia,
alcătuită de profesoara de istorie Elena Grad, cu titlul SĂCEL –
VATRĂ DE ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE MARAMUREŞEANĂ, apărută la
Editura Societăţii Culturale PRO Maramureş "Dragoş Vodă",
Cluj-Napoca, 2000.
De acum, Toderică nu ne
va mai suna.
