Din prefaţa la Zâmbetul liric al toamnei

Autoare de proză scurtă, Maria Tirenescu, ne întâmpină cu un grupaj de texte memorialistice, în care în prim planul amintirilor întâlnim protagonişti precum mama, tatăl, dar şi profesori şi profesoare pe care i-a îndrăgit şi stimat dintotdeauna şi spre care şi azi îşi îndreaptă cu respect gândurile sale.

Dar nu numai atâta înseamnă substanţa epică a acestor texte. În acest periplu prin amintiri de tot felul vom întâlni şi povestioare, mai surte sau mai lungi, în care putem lua contact cu obiceiurile vremurilor şi locurilor, cu întâmplări mai puţin obişnuite, unele chiar hazlii, cu caracretizări de personaje de un firesc responsbil şi cu multe altele care atrag curiozitatea cititorului încă de la începutul lucrării.

Maria Tirenescu este o autoare binecunoscută în lumea literară, marile ei pasiuni fiind ani buni îndreptate spre poezia de factură niponă cu care, de-a lungul timpului, a repurtat numeroase succese, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Proza sa , însă, nu poate fi desprinsă deloc de realitatea înconjurătoare, în special de oameni şi de fapte, de viaţă autentică şi înâmplări cuceritoare.

Petre Rău

Bunicul

Într-o zi, venisem de la şcoală şi m-am oprit în faţa porţii să vorbesc cu una dintre fetele familiei Rac, care locuia vizavi de noi. Nina venise mai devreme, dar ni s-a alăturat.

În timp ce vorbeam, am observat la capătul străzii un cal şi un bărbat care-l ţinea de căpăstru.

- Nina, vezi omul de lângă cal? Ce bine seamănă cu bunicul! Să mergem să vedem...!

Am alergat şi ne-am convins că era chiar bunicul de la Săcel. Ne-am bucurat şi ne-am mirat.

Eram acasă doar noi două. Am trimis-o pe Nina să o alerteze pe Mami. Unchiul a deschis poarta mare şi a legat calul în curte. Noi am rămas să aflăm cum a ajuns bunicul la Vişeu.

- Mi-a fost dor de voi şi am plecat numai eu, peste deal.
- Ştie cineva că ai plecat la Vişeu?
- Nu am spus nimănui.
- Tati, cere legătura la Săcel, la sfat! Vorbesc eu cu Ştefan, să ştie unde e tata!

Bunicul avea 91 de ani. Cei de acasă îşi făceau griji pentru el. Nu auzea bine şi se mişca destul de încet. Sarcina lui era să hrănească vacile şi calul. În rest, citea, aceleaşi cărţi vechi.

Musafirul a rămas la mătuşa. Noi am plecat acasă.

Când a sosit tata, ne-am grăbit să-i dăm vestea. S-a mirat şi în scurt timp a trecut în curtea vecină.

Bunicul plecase călare, dar după ce s-a dat jos, n-a mai reuşit să încalece. Cărarea peste deal pe care a venit nu prea era circulată. De acolo a venit pe lângă cal.

„Fotograful” familiei, Nelu Terţan, ne-a făcut o fotografie, după ce a venit Doru de la şcoală.

Bunicul a mai rămas câteva zile la Vişeu. A venit şi pe la noi. Fiind sfârşit de săptămână, au venit şi Puiu cu Ioana. Nelu ne-a adunat şi ne-a fotografiat.

 În rândul de sus, de la stânga la dreapta: Ioana, fata care îi ajuta în casă, Mami, Tati şi Puiu. Pe rândul din mijloc: Uţa, bunicul, Ioana, eu şi Nina. Jos sunt mama şi Doru.

Când au vorbit cu unchiul Ştefan, l-au rugat să-l trimită pe uncheşul Nicoară să ia calul şi să-l ducă la Săcel.

Pe bunicu' l-a condus tata la autogară, l-a ajutat să urce într-un autobuz şi l-a rugat pe şofer să-l coboare pe bătrân în faţa sfatului din Săcel. De acolo, bunicul se descurca.


Fragment din cartea de amintiri intitulată IEŞIND DIN TIPARE