Un vis frumos

           Azi m-au trezit cocoșii. Încă de la ora 4 cântă de parcă ar fi un concurs. Al nostru e mai tânăr, cântă timid. Vecinul are un cocoș de doi ani. Când cântă el, trezește tot cartierul. 

             N-am mai putut să adorm. După o vreme, am pornit aparatul de radio. Am ascultat emisiunea Psihologul muzical. Este o rubrică despre vise. Se propun cântece la temă, se votează… Nu mai știu exact. Cert este că am ascultat zece  cântece plus încă două. După ce le-am ascultat, m-am liniștit, am adormit și am visat frumos.

             La 8 plec cu Lady, cu buletinul în buzunar. E carantină. Strada era pustie. Nici măcar câini sau pisici nu am văzut.

              Aproape ajunsesem în fața porții. Atunci am zărit ceva: un singur om venea cu un pachet cu prăjituri. Are copii mici: unul abia învață să meargă, celălalt are tricicletă.

              După mult timp în care am auzit numai despre evenimente neplăcute, în sfârșit vedeam ceva plăcut! Un tânăr care le făcea o bucurie copiilor lui.

 

Un vis urât

 

            M-am trezit dimineață, pe la 6, transpirată. Inima îmi bătea ca atunci când dădeam proba la viteză în timpul școlii.

            Am privit pe fereastră. Vântul furios scutura pomii, spulbera zăpada de pe acoperișuri, o folie de nailon flutura de pe o stivă de lemne. Lady scheuna și motanul mă aștepta lângă ușă. Cocoșul cânta mai insistent decât cântase cu o zi înainte.

            M-am îmbrăcat anevoie și am ieșit. Până când a fiert cafeaua, i-am dat motanului mâncare și lapte. Cocoșul mai putea să aștepte. Nu era singur, iar mâncare și apă rămăseseră din seara precedentă. După ce rezolvam problemele lui Lady, mergeam și la găini.

            Am pus puțin lapte în cafea, mi-am luat medicamentele și am plecat. I-am pus lesa lui Lady și am ieșit în strada pustie la acea oră. Tineretul era la lucru, cei mai în vârstă nu aveau de lucru în curți. Pe stradă nu era nici o ființă.

            De la capătul străzii, i-am lăsat lui Lady doar zgarda și i-am luat lesa. Știam că aștepta cu nerăbdare să alerge.  În curtea ei de patru pe cinci metri nu poate face multă mișcare. Apa și vasul cu mâncare sunt la doi metri de cușcă.

            Lady s-a plictisit și s-a apropiat de mine. Nu i-am pus lesa. Mergeam povestind spre casă. La un moment dat, a apărut cățelul vecinului, un cățel bătrân, mic de statură și cam leneș. Lady a alergat voioasă spre partenerul de drum, dar acesta nu i-a dat nici o atenție.

            Lady a revenit lângă mine și, cuminte, m-a așteptat în curtea ei să-i aduc apă și mâncare. Între timp, radioul din bucătărie anunța cine e invitatul emisiunii.

            Rezolvasem problemele urgente și așteptam știrile de la ora 9. De câtva timp, se discuta despre pandemie și măsurile pe care le vor lua autoritățile în această situație. Pe măsură ce ascultam, mă enervam: cum pot să spună „bătrânii de 65 de ani”? Mă pensionasem de mai bine de zece ani, dar nu mă simțeam bătrână. Mă enerva generalizarea pe care o făceau cei care vorbeau. E drept că sunt mulți oameni neputincioși, bolnavi, dar asta nu ține neapărat de vârsta înscrisă în buletin. De ce mă „băga în aceeași oală” cu ei?

            Gândurile îmi zburau involuntar. Mi-am amintit că, „în dreptul românesc, toate persoanele peste 18 ani se prezumă că au capacitate mentală și discernământ. Numai printr-o hotărâre judecătorească bazată pe o expertiză medico-legală psihiatrică, capacitatea de exercițiu poate fi limitată sau anulată.” „Cât timp nu există o hotărâre judecătorească în acest sens nu se poate accepta prezumția că statul (prin organele sale) știe mai bine decât persoana în cauză care sunt nevoile reale și legitime ale sale.”

            Supărată sau nu, de mâine, trebuie să stau mai mult în casă. Nu îmi place, dar ce pot să fac? Cine va plimba câinele? Cine îmi va aduce medicamentele? Mă simt prost în această situație. Cred că nici să scriu nu voi putea.

 

            O veste proastă / m-a îmbătrânit / înainte de timp

 

            Câteva zile am mers să iau lapte și câteva alimente de la magazinul din apropiere. Cu declarația completată zilnic. Sunt o persoană care respectă regulile. Port mască, respect orarul indicat, păstrez distanța…

            Într-o zi eram doar cu vânzătoarea în magazin. O întreb dacă în oraș sunt deschise și alte magazine. Mă interesa un magazin de textile. Vânzătoarea își privește ceasul și îmi spune că pot să merg, pentru că magazinul închide la cinci după-amiaza. Văzând că zâmbesc, se miră. Îmi spune că pot să merg cu o declarație, fără restricții suplimentare. Atunci, îi spun că nu am 65 de ani, dar mă apropii de 70. A fost o situație care m-a înveselit.

            Mi-am spus că situația asta va trece! Și voi avea timp pentru tot ce vreau!

 

Socata

            Primul meu an școlar în care am lucrat în Cugir se apropia de sfârșit. Pentru cei mai mulți colegi situația școlară era clară. Așteptau semnalul de a încheia mediile. În cancelarie se discuta despre vacanță și preparate culinare.           

            Un subiect nou era prepararea socatei, o băutură răcoritoare în care se foloseau flori de soc. Se dicta rețeta, se copia de zor și se dezbătea modul de preparare. Cei cu mai multă experiență lăudau această băutură.

            Într-o zi, eram în secretariatul școlii. O rugasem pe doamna Durigă să îmi scrie la mașină un referat. Celelalte doamne lucrau la situații, adunau statisticile pe care le prezentau diriginții claselor terminale.

            Ușa se deschide încet. Andrei nu voia să le deranjeze pe secretare.

            ‒ E voie…?

            ‒ Intră! Putem să facem o pauză!

            ‒ V-am adus o sticlă cu socată. S-a sifonat! Să vedeți ce bună e!

            Secretara șefă ia sticla, un cuțitaș pe care îl foloseau când mâncau în pauză și, grăbită, scoate dopul de plastic cu care era închisă sticla adusă.

            Lichidul fermentat, agitat iese cu putere și se împrăștie în tot spațiul pe care îl are la dispoziție: pe masa plină cu hârtii, pe statistici, pe dosare…     

            ‒ Vă rog să mă iertați! N-am apucat să vă spun să fiți atente, că socata e mai periculoasă ca o sticlă de bere agitată!

          – Nu-i nimic! Ștergem imediat! Putem reface hârtiile. Am învățat ceva! Socata e foarte gustoasă!

            ‒ Mâine vă mai aduc o sticlă. Acum știți cum s-o deschideți!

         Au trecut anii, dar rețeta de socată e completată cu recomandarea de a deschide cu grijă recipientul.

Câteva amintiri în legătură cu profesorul Ion Georgeanu

În clasa a noua învăţam limba latină. Îmi plăcea. E drept că erau declinări, conjugări, altă topică....

Îmi plăcuse gramatica limbii române, mai mult decât literatura, şi o învăţasem foarte bine. Acum puteam să mă bazez pe cunoştinţele din clasele anterioare, în care învăţasem şi limba rusă, dar şi limba franceză. În tot acest timp, învăţam comparându-le cu limba română.

Aveam o oră de latină pe săptămână. În manual erau texte scurte, cu explicaţii, cu expresii celebre, cu puţină gramatică şi dicţionar la fiecare lecţie. La sfârşitul manualului era şi un dicţionar cu toate cuvintele învăţate.

Mă bazam mult pe ceea ce ştiam din limba română, dar şi pe logica şi spiritul de observaţie dobândite în studiul matematicii. Traducerile nu erau dificile. Domnul profesor Ion Georgeanu ne stimula promiţând o notă bună celui care traducea corect lecţia nouă.

Acasă nu pot spune că învăţam la limba latină. În recreaţia de dinaintea orei, deschideam cartea şi îmi fixam privirea pe câte un tabel cu declinarea, de exemplu.  Închideam ochii şi „vedeam” tabelul pe fond negru, cu textul alb.

Într-o zi, eram la răspuns, lângă tablă. Corectam şi îi completam pe cei doi colegi care răspundeau în acel timp. Domnul profesor mi-a dat un substantiv şi mi-a cerut să-l declin. Mi-am fixat ochii pe tablă şi am declinat. Domnul profesor s-a apropiat de tablă căutând „fiţuica” mea. Nu a găsit nimic. Mi-a cerut să declin alt substantiv. M-am uitat la uşa clasei. Nici acolo nu era scris nimic. În final, m-a întrebat cum învăţ şi am spus că mă bazez pe memoria vizuală.

După un timp, domnul profesor Ion Georgeanu a venit la o oră de limba rusă. Am răspuns la cele mai multe dintre întrebările din lecţia curentă. Apoi, a trecut la lecţia nouă. Era o lecţie despre Ceaikovski şi opera lui. Mi-a plăcut foarte mult. Am avut ocazia să vorbesc despre „Lacul lebedelor”, baletul pe care îl văzusem la Constanţa când aveam cinci ani, apoi despre concertele compuse de Ceaikovski pe care le auzeam la difuzor, despre arii şi scene din operele compuse de el, despre  filmele sovietice în care erau înregistrate spectacolele „Evgheni Oneghin” şi „Iolantha”. De fapt, văzusem şi un film cu baletul „Lacul lebedelor” în interpretarea ansamblului de la Teatrul Balşoi din Moscova, cu Maia Pliseţkaia în rolul Odette / Odilia. 

Întâmplător sau nu, la teza de la limba rusă, în acel trimestru, am avut de scris o compunere despre Piotr Ilici Ceaikovski. Revenise profesorul nostru: Petrache Mureş.

* * *

Spre sfârşitul clasei a noua, domnul profesor Georgeanu ne întreabă ce secţie vrem să urmăm din clasa a zecea. Cei mai mulţi colegi şi-au anunţat alegerea. Mie mi-a spus direct:

- Tu mergi la umanistică. Aşa-i?

- Vă dezamăgesc. Nu vreau să mă fac doctoriţă!

- De la secţia umană poţi urma şi altă cale, nu numai medicina.

- Merg la real. Mi se potriveşte mai bine.

Cam asta a fost discuţia. Cred că m-aş fi descurcat şi la secţia umanistă.

***

           

Când am susținut proba orală a examenului de bacalaureat, de emoții, mi-am dereglat ceasul. L-am dus la Zommer baci să mi-l repare. Când am mers după ceasul reparat,   m-am oprit să povestesc cu nişte colegi. Atunci am aflat că domul profesor Ion Georgeanu învaţă limba japoneză. M-am mirat. Ştiam că a învăţat mai multe limbi, dintre care latina şi greaca veche, l-am văzut la ora de limba rusă, bănuiam că ştie şi limba franceză, şi limba engleză. Dar japoneza nu semăna cu acestea. Am aflat în ultimii ani, că japoneza nu e o limbă greu de învăţat.

***

Nu știam prea multe profesorul pe care l-am admirat. Avea o cultură generală deosebită și avea mult tact pedagogic. Era o persoană blândă.

Așa mi-l voi aminti!

***

Profesorul Ioan Georgeanu (11 mai 1930 - 18 aprilie 2020) a fost director al Liceului din Vișeu de Sus între anii 1967-1969.

A venit în orașul Vișeu de Sus în 1953 și a fost unul dintre profesorii apropiați și iubiți de elevi. După pensionare, a locuit în Bistrița.

În volumul Liceul Teoretic „Bogdan -Vodă“ la semicentenar (1952-2002), profesorul Ion Țelman afirmă: „Dintre profesorii de limbi străine cu care a fost fericit acest liceu, merită să-l menționăm aici pe Ion Georgeanu, profesor aparte prin calitatea și vastitatea cunoștințelor lingvistice, pedagog desăvârșit în transmiterea comorilor ce se ascund în studierea oricărei limbi străine.“

Tata

            Primul învăţător pe care l-am cunoscut a fost tatăl meu. Ştiam că fusese directorul şcolii din comuna lui natală, şi a mea, Săcel, din Maramureş. După un timp, el a fost transferat la Vişeu de Sus, unde a organizat ceea ce urma să devină Şcoală Medie Mixtă.

            Locuiam în clădirea şcolii şi aveam ocazia să văd că era apreciat de colegii lui, de elevi şi de părinţii elevilor. Şi eu eram printre admiratorii lui şi eram foarte încântată să dezbat cu el probleme de tot soiul, să învăţ din povestirile pe care mi le citea sau din ceea ce îmi povestea. De mică mi-au plăcut problemele de logică şi de calcul pe care tata le propunea când avea timp.

            Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.

            Atunci, tata a început să  recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.

            Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau  scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea «Sfântul Gheorghe»  , ş-a  «României Stea». “.  Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.

            După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.

            Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.

            Născut în 20 septembrie 1913, în comuna Săcel, fiu de ţărani cu avere mijlocie, tata a urmat cursurile şcolii din comună şi apoi a reuşit la examenul de admitere în  Şcoala Normală din Sighetul Marmaţiei. Ca tânăr absolvent, a lucrat cu întreruperi în mai multe şcoli, apoi a deţinut funcţii de conducere. A participat ca ofiţer în cel de-al doilea Război Mondial şi a fost  rănit, apoi decorat pentru fapte de vitejie. A fost apreciat în orice domeniu a activat. A primit titlul de Învățător fruntaș, în 24 iunie 1960. A organizat și condus, în 1967, nou înființata Școală Specială Ajutătoare din Vișeul de Sus.

            Am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.

            Anului 2002 a început frumos, cu bucurie, dar în câteva zile, în urma unui atac cerebral, tata s-a stins. După un timp, am reuşit să public memoriile pe care mi le lăsase în manuscris. Când mi-e dor de tata, recitesc acea carte şi privesc fotografii.