Scrisoare de pensionar (august)

 

Bună ziua!

 Mă simt prost! Totuși, mă gândesc că nu sunt expirată.

 Dv, șiți în ce țară trăiți? Vă anunț că atât soțul meu, cât și eu, avem peste 75 de ani. Nu avem telefoane de care aveți dv. și copiii dv.  

 Mă simt bine știind că am reușit să fiu posesoarea unui laptop, cu care pot să iau legătura în mod rapid și civilizat. Am făcut o comandă de produse pentru soțul meu. Pe adresa mea de e-mail, adresa la care ne-ați anunțat, și de la care vă scriu.

 Îmi imaginez că nu sunt singura persoană pe care ați făcut-o să se simtă depășită. Așa e stilul dv. (așa fac economii unii) Soțul meu a fost la singura farmacie (hiper Max) din C. Și i s-a cerut telefonul. 

(Nici el, nici eu, nu avem internet pe telefon. La vârsta noastră, e complicat să citim mesajele scrise cu litere mici.) În plus, el are o vârstă. Știți că are 79 de ani. Nici nu i-a trecut prin minte că ceea ce vreți să-i faceți, o surpriză plăcută, va fi, în final. un șir lung de supărări. M-a trimis pe mine să vă vizitez. 

 Am deschis laptopul și am căutat informații. Nu aveți un număr de telefon public la care să fiți sunați în orașul nostru! Am găsit tot felul de coduri, pe care nu vi le pot da, chiar dacă vin cu laptopul. Am internet prin cablu. Și nu mai scot mufa, pentru că, scoțând mufa ca să repar laptopul, am fost decuplată de la Facebook. Nu plâng după Facebook, dar nu reușesc să mă conectez. 

 Povestea  pe care o scriu aici va ajunge în presă! Nu pe rețelele de socializare. Există organe abilitate să rezolve problemele cetățenilor.

 Eu vă mulțumesc pentru lecția pe care am învățat-o!

Sper că și dv. ați învățat ceva! V-ați prins de ce în țara noastră sunt persoane dotate cu device-uri și persoane în vârstă, pe care cei avuți îi supără.

 Nu mai sunt supărată! Sper să scriu o schiță. (de-ar trăi Caragiale!) 

 Să fiți sănătoși!

M&M

Dragă Lavinia,

             Am promis că-ți povestesc cum ne-am pregătit de Paști în acest an.

            Vinerea a început cu mutarea în magazie a lăzilor din curte. Mai aveam câteva. Am făcut o salată, numită nu știu de cine, berlineză. (precizez că e o salată care conține carne de vită fiartă și tăiată ca pentru salata de boeuf, ceapă tăiată julienne și stoarsă de surplusul de suc, maioneză cu muștar, smântână, pastă de roșii, condimentate cu sare și piper.)

            Pregătisem de dimineață oala cu sarmale în varză dulce. O așezasem să fiarbă pe sobă.

            Când au sosit musafirii, sarmalele fierbeau. Nepoții au venit de sâmbătă, ca să mă ajute, adică să vopsească ouăle. Erau flămânzi. Au început cu salata.

            Apoi, povești, mișcări, „dă-mi o oală”, „dă-mi un lighean”, „dă-mi foarfeca”,...„un ziar”, „nu am”, am rupt un cearșaf... 

            Bine că erau sarmalele aproape gata! Bărbații au făcut la grătar carne de miel. Au probat grătarul pe care îl cumpărase, cu câteva zile în urmă, soțul meu. Unii făceau salata: „dă-mi un lighean”, „unde-i oțetul?”, „de unde să iau puțin zahăr?”…  Au mâncat și unii au gustat și sarmale.

            Când au terminat de vopsit ouăle, și-au luat lucrurile și au plecat!

            Ce Paști? Nici o sărbătoare! Alergare. Nici prăjituri... (și prăjiturile au fost deosebite!)

            Cum spuneam, duminică m-am odihnit, după ce am șters urmele „dezastrului”.

            Am sărbătorit cu odihnă. Azi am fost leneșă. Mă durea capul, dar și spatele. De câteva minute, plouă.

            Acum am teme. Pot să scriu. Nu mai las pe nimeni să mă conturbe!

            Toate cele bune ție și alor tăi!

 

            Cu drag,

            Ana

Întâmplare cu logartimi

 

Eram la o întâlnire cu câțiva dintre foștii colegi de liceu. N-am fost prea mulți. Unii lucrau, alții erau prin alte țări, o colegă era bolnavă. Dintre profesori, au participat numai cinci..

            Lângă mine era Lucreția, profesoară de matematică la un liceu din Orăștie. Vorbea mult, ca în vremea liceului, era veselă, așa o știam de mult. Era sufletul activităților noastre școlare. Nu s-a schimbat aproape deloc. Doar renunțase la celebrele cozi împletite și legate cu funde mari albe. Avea acum părul tuns bob („regulamentar”), ornamentat cu o șuviță căruntă.

            ‒ Fetelor, să vă povestesc ce am pățit la o clasă de  zecea! Aveam o lecție de aplicare a proprietățile logaritmilor la calculul unor expresii numerice. Pe fiecare bancă era cel puțin un exemplar al tabelelor de logaritmi. Voi știți cum decurge în mod normal o astfel de lecție. Nu vă spun ceea ce știți.

            ‒ Sigur ai tu ceva deosebit de povestit.

            ‒ Nu vă așteptați să țin aici o lecție. Ascultați!

            Lucreția se așeză comod pe scaun. Luă câteva înghițituri de pepsi și începu:

            ‒ Aveam un elev, Dulgheru, un tânăr neastâmpărat, bun la carte, săritor, harnic. Colegii lui îl admirau. Îl numeau Inginerul.

            ‒ A ajuns inginer? întreabă o colegă. 

            ‒ A urmat secția de subingineri. S-a angajat în fabrică. Nu avea condiții materiale să urmeze facultatea la Cluj.

            ‒ Spune mai departe!

            ‒ Am întrebat clasa, dacă e cineva dornic să vină la tablă. S-a anunțat Dulgheru. Am repetat proprietățile logaritmilor și modul în care se logaritmează o expresie. Ne-am propus să calculăm valoarea unei expresii care conținea mai multe operații și numere mari. Un elev a întrebat nemulțumit de ce trebuie să facem calcule cu numere cu multe cifre, când deja există calculatoare care le pot face.   

            ‒ Ca să vă dezvoltați priceperile de a calcula rapid, corect, să vă educați răbdarea, spiritul de observație, gândirea…

            ‒ Am înțeles.

            O vreme am lucrat în liniște. Dulgheru scria și spunea cu voce tare ce scrie.

            La un moment dat, se aude un murmur. Un elev se ridică și sesizează o greșeală. La o adunare. Concluzia? E necesară mai multă atenție la operații simple. Altfel, rezultatul operației inițiale va fi greșit.

            Dulgheru nu se pierde și spune:

            ‒Che confusione…

            Mai mulți elevi murmură continuarea cântecului care tocmai fusese prezentat de Ricchi e Poveri, la Festivalul de la Sanremo.

            Am liniștit clasa și le-am promis că în pauza mare, care urma, le permit să cânte și le povestesc ce s-a întâmplat în altă clasă.

            Am rezolvat ceea ce ne-am propus, am tras concluziile. Atenția concentrarea sunt obligatorii, pe lângă cunoștințe.

            ‒ Acum vreți să vă spun ce le-am povestit elevilor.

            ‒ Evident!

            ‒ Știți că tatăl meu a fost director la Școala Specială Ajutătore. Într-o zi, lipsea o profesoară. În locul ei, tata a intrat la oră. Totul a fost bine, până la un moment în care un elev n-a știut să răspundă la o întrebare și a spus „Obladi, oblada”. Atunci, întraga clasă a început să cânte. Tata le-a făcut semn celor 11-12 elevi să cânte mai încet, ca să nu-i deranjeze pe colegii din alte clase. Copii s-au conformat, dar la auzul clopoțelului au izbucnit.

             ‒ Sună a poveste.

          ‒ Da, dar evenimentul e consemnat în „Memoriile” tatălui meu, iar colegii lui cunosc întâmplarea. Cu copiii speciali trebuie să lucrezi altfel.

            ‒ Acei elevi erau mai cuminți decât cei de azi. Mergeam cu drag la școală. Evenimente de acest gen aveau loc rar.

            Discuțiile între colegi au continuat. Lucreția nu știa dacă merită să le răspundă celor care aveau altă părere sau să continue să fie înțelegătoare cu tinerii originali, sinceri.

 

Dragă Lavinia

 

Am început anul cu bine, dar e loc și de mai bine. Îți trimit prima schiță din acest an. Trebuie completată, dar mai încolo.

 

        Eu am reînceput să am vise ciudate. M-am trezit cu gândul să-i spun soțului meu să nu „guste” nimic. Poate e nevoie să vină după mine. Aveam senzația că nu voi rezista să stau atât în picioare. M-am dus la poștă și la un magazin din proximitate. M-am uitat pe raftul de sus și mi s-a părut că amețesc. Vânzătoarea a observat că mi s-a schimbat zâmbetul. Am luat marfa și veneam încet spre casă. Era rece, dar nu prea frig și aerul mi-a făcut bine. În casă, mi-am luat tratamentul pentru aceste stări ciudate: fasconal, ceva dulce și căldură, odihnă în pat. Am stat până după-amiază în pat. Deci, am scăpat ușor.

 

        Joi, m-am trezit cu durere de cap. Vremea...  Am ieșit în stradă să-mi dirijez soțul. Mașina e mare, iar carosabilul e cioplit. Toți vecinii merg cu grijă. Cert este că am alunecat pe noroi, mâzgă, încă se lucrează la capătul străzii. Am căzut peste șanț. M-am ridicat singură, dar mi-am forțat încheieturile mâinilor. A fost rău, urât.  Stânga fusese ruptă cu vreo zece ani în urmă. Așa că, tot efortul l-a suportat mâna bună, dreapta. Acum mă dureau amândouă. N-am fost la policlinică, nu voiam să vorbesc cu nimeni. Sunt convinsă că e suficientă odihna. 

 

Cu laptopul am reușit să mă descurc: mouse-ul stă bine în palmă, scriu cu un deget. Dar pot să citesc!

 

Acum, planific să scriu despre visurile premonitorii. Poate iese o povestire sf.

 

De fapt, personajul meu încă are probleme. Nu poate angaja o femeie care să o ajute în casă, domnul era menajat, ajutat, dar fiind în depresie, nu aude, nu pricepe, nu reține... Așa că, viața poate fi mai grea decât își închipuia. 

 

Să fim optimiste! 

Amintiri (schiță)

 

            În vara anului 1983, eram la Constanța, în vizită la nașii noștri.

            Până când nașa pregătea o gustare, nașul a decis să afle noutățile de la televizor. A dat peste o emisiune muzicală. N-am reținut decât câteva dintre comentariile nașului:

            ‒ Uite-l pe Cotabiță! Ce emoții are. Nu știe ce să facă cu mâinile, se plimbă de colo-colo, a transpirat deja…

            ‒ Mie îmi place vocea lui. Și cântecul e plăcut…

            ‒ Mie nu-mi place, spune nașul.

            Câteva minute a fost liniște. Apoi, Horia Moculescu a trecut la pian. Cânta „Un vis romantic”, o piesă interesantă. Voiam să ascult, dar nașul începe:

            ‒ N-are voce. Ascultă-l cum cântă! Parcă a venit de pe terenul de fotbal.

            ‒ N-are nici volumul, nici vârsta lui Cotabiță… Eu vreau să-l aud!

            ‒ Auzi! „N-am vrut să știi că te iubesc…!”, îl dublează nașul.

            ‒ Zău, nașule! Să-l ascultăm. Cântecul e interesant.

            ‒ Când termină, mă chemați de dincolo!

            Am reușit să ascultăm până la capăt. Cântecul fusese compus de Florin Bogardo, pe versurile lui Mihai Dumbravă, în 1965.

            Horia Moculescu era mai tânăr ca nașul cu 12 ani. Eu îl ascult și acum la radio. Nașul nu mai este de mult.

***

 

            Într-o seară, am dat întâmplător de o emisiune, la Radio România Cultural, care mi-a plăcut și pe care mi-am propus să o ascult și cu altă ocazie. Compozitorul, Horia Moculescu, și Radu Croitoru făceau o istorie a muzicii ușoare românești cu exemple și amintiri ale maestrului. Numele seralului?  MUSIC SHOW

***.

            În altă seară, căutând ceva pe youtube, am găsit: „ Întâlnire de gradul trei între doi titani ai muzicii ușoare românești 1965 - Florin Bogardo si Horia Moculescu!” Pentru cine dorește să vadă, dau link-ul. https://www.youtube.com/watch?v=ellzsWUOtTQ

 

Publicat Facebook 13 noi 25