Câteva amintiri în legătură cu profesorul Ion Georgeanu

În clasa a noua învăţam limba latină. Îmi plăcea. E drept că erau declinări, conjugări, altă topică....

Îmi plăcuse gramatica limbii române, mai mult decât literatura, şi o învăţasem foarte bine. Acum puteam să mă bazez pe cunoştinţele din clasele anterioare, în care învăţasem şi limba rusă, dar şi limba franceză. În tot acest timp, învăţam comparându-le cu limba română.

Aveam o oră de latină pe săptămână. În manual erau texte scurte, cu explicaţii, cu expresii celebre, cu puţină gramatică şi dicţionar la fiecare lecţie. La sfârşitul manualului era şi un dicţionar cu toate cuvintele învăţate.

Mă bazam mult pe ceea ce ştiam din limba română, dar şi pe logica şi spiritul de observaţie dobândite în studiul matematicii. Traducerile nu erau dificile. Domnul profesor Ion Georgeanu ne stimula promiţând o notă bună celui care traducea corect lecţia nouă.

Acasă nu pot spune că învăţam la limba latină. În recreaţia de dinaintea orei, deschideam cartea şi îmi fixam privirea pe câte un tabel cu declinarea, de exemplu.  Închideam ochii şi „vedeam” tabelul pe fond negru, cu textul alb.

Într-o zi, eram la răspuns, lângă tablă. Corectam şi îi completam pe cei doi colegi care răspundeau în acel timp. Domnul profesor mi-a dat un substantiv şi mi-a cerut să-l declin. Mi-am fixat ochii pe tablă şi am declinat. Domnul profesor s-a apropiat de tablă căutând „fiţuica” mea. Nu a găsit nimic. Mi-a cerut să declin alt substantiv. M-am uitat la uşa clasei. Nici acolo nu era scris nimic. În final, m-a întrebat cum învăţ şi am spus că mă bazez pe memoria vizuală.

După un timp, domnul profesor Ion Georgeanu a venit la o oră de limba rusă. Am răspuns la cele mai multe dintre întrebările din lecţia curentă. Apoi, a trecut la lecţia nouă. Era o lecţie despre Ceaikovski şi opera lui. Mi-a plăcut foarte mult. Am avut ocazia să vorbesc despre „Lacul lebedelor”, baletul pe care îl văzusem la Constanţa când aveam cinci ani, apoi despre concertele compuse de Ceaikovski pe care le auzeam la difuzor, despre arii şi scene din operele compuse de el, despre  filmele sovietice în care erau înregistrate spectacolele „Evgheni Oneghin” şi „Iolantha”. De fapt, văzusem şi un film cu baletul „Lacul lebedelor” în interpretarea ansamblului de la Teatrul Balşoi din Moscova, cu Maia Pliseţkaia în rolul Odette / Odilia. 

Întâmplător sau nu, la teza de la limba rusă, în acel trimestru, am avut de scris o compunere despre Piotr Ilici Ceaikovski. Revenise profesorul nostru: Petrache Mureş.

* * *

Spre sfârşitul clasei a noua, domnul profesor Georgeanu ne întreabă ce secţie vrem să urmăm din clasa a zecea. Cei mai mulţi colegi şi-au anunţat alegerea. Mie mi-a spus direct:

- Tu mergi la umanistică. Aşa-i?

- Vă dezamăgesc. Nu vreau să mă fac doctoriţă!

- De la secţia umană poţi urma şi altă cale, nu numai medicina.

- Merg la real. Mi se potriveşte mai bine.

Cam asta a fost discuţia. Cred că m-aş fi descurcat şi la secţia umanistă.

***

           

Când am susținut proba orală a examenului de bacalaureat, de emoții, mi-am dereglat ceasul. L-am dus la Zommer baci să mi-l repare. Când am mers după ceasul reparat,   m-am oprit să povestesc cu nişte colegi. Atunci am aflat că domul profesor Ion Georgeanu învaţă limba japoneză. M-am mirat. Ştiam că a învăţat mai multe limbi, dintre care latina şi greaca veche, l-am văzut la ora de limba rusă, bănuiam că ştie şi limba franceză, şi limba engleză. Dar japoneza nu semăna cu acestea. Am aflat în ultimii ani, că japoneza nu e o limbă greu de învăţat.

***

Nu știam prea multe profesorul pe care l-am admirat. Avea o cultură generală deosebită și avea mult tact pedagogic. Era o persoană blândă.

Așa mi-l voi aminti!

***

Profesorul Ioan Georgeanu (11 mai 1930 - 18 aprilie 2020) a fost director al Liceului din Vișeu de Sus între anii 1967-1969.

A venit în orașul Vișeu de Sus în 1953 și a fost unul dintre profesorii apropiați și iubiți de elevi. După pensionare, a locuit în Bistrița.

În volumul Liceul Teoretic „Bogdan -Vodă“ la semicentenar (1952-2002), profesorul Ion Țelman afirmă: „Dintre profesorii de limbi străine cu care a fost fericit acest liceu, merită să-l menționăm aici pe Ion Georgeanu, profesor aparte prin calitatea și vastitatea cunoștințelor lingvistice, pedagog desăvârșit în transmiterea comorilor ce se ascund în studierea oricărei limbi străine.“

Toderică

Am aflat cu surprindere că vărul Toderică, după ce a fost internat câteva săptămâni în spiralul orăşenesc din Borşa, a fost adus acasă. I-a cedat inima.

Teodor Grad (rudele şi prietenii îi spuneau Toderică ) a fost profesor de Biologie în Săcel, comuna lui natală, avea gradul didactic I, a fost apreciat de comunitate şi a deţinut funcţia de director al şcolii între anii 1965-1974 şi 1982-1989. A fost şi primar al comunei.

Când mă gândesc la el, mi-l amintesc ca elev al recent înfiinţate Şcoli Medii Mixte din comuna Vişeu de Sus (1952). Noi locuiam în clădirea şcolii, tatăl meu fiind cel care a primit sarcina de a organiza liceul. Pe atunci, era o singură clasă de liceu, elevii din împrejurimi fiind cazaţi în internat.

Într-o zi, când încă nu eram înscrisă la grădiniţă, au venit doi elevi să o anunţe ceva pe mama. Unul dintre ei era Toderică, iar pe celălalt nu l-am cunoscut.

Toderică m-a întrebat:

- Ce faci, Mioara?

- Mă joc.

Ce le puteam răspunde la cinci ani?

- Toderică, îi faci curte fetei domnului director?

- E vara mea!

În acel timp, eu m-am ridicat de la masa pe care desenam şi am luat câteva surcele de brad, frumos făcute de tata. I le-am înmânat lui Toderică.

- Arată-mi cum se face o curte!

Toderică a intrat în joc. A luat două surcele, le-a aşezat paralel, a pus deasupra altele două, perpendiclar pe primele, dar paralele între ele. A continuat în acelaşi mod. După un timp, pe podea se afla o incintă care semăna cu casele din bârne pe care le construiau maramureşenii. Astfel am aflat cum i se face curte unei fetiţe.

Îmi mai amintesc că eram deja în clasa a şasea. Ne pregăteam să mergem la o nuntă la Săcel. Era prima nuntă la care partcipam. Pentru că nu aveau în grija cui să ne lase, părinţii ne-au luat cu ei.

Mă văd în casa mătuşii Ileana. Într-un interval mic de timp s-a căsătorit Dumitru, fiul cel mare al mătuşii şi al uncheşului Toader, dar şi Toderică, al doilea fiu al familiei.

Într-o cameră erau aranjate mese pentru miri, familişti şi rude, iar în cealaltă cameră era tineretul. Eu am preferat compania tinerilor. Acolo era interesant, acolo erau mulţi dintre verii mei, pe unii doar atunci i-am cunoscut. Atunci am văzut cum se rostesc strigături în timp ce muzicanţii, un ceteraş şi unul cu zongura, cântă. Era ceva ce nu văzusem nici în filme. Parcă văd cum îşi dădeau rând şi, în timp ce spuneau "ai, hai şi iar hai...", puneau palma stângă peste cea dreaptă şi apoi schimbau ordinea.

Pentru noi, cei mici, mătuşa pregătise un pat, cu paie şi câteva cergi, într-o magazie. Eram eu mică sau de ce acea construcţie mi s-a părut enormă? Era mult mai înaltă decât toate celelalte din jurul ei. ( O vedeam din tren, când treceam pe viaduct, şi aşa recunoşteam casa mătuşii Ileana.)

Toderică s-a căsătorit cu Florica, o învăţătoare drăguţă. Ne vedeam mai des cu ei decât cu verii care rămăseseră la ţară. Ne vedeam când erau consfătuiri ale cadrelor didactice, de Ziua învăţătorului sau când veneau să se aprovizioneze de la Vişeu de Sus sau să vadă vreun spectacol.

De când am plecat din Maramureş, ne-am întâlnit mai rar. Vorbeam uneori la telefon, ne vedeam la unele evenimente care aveau loc în timpul vacanţelor şcolare. I-am trimis cărţile mele, mi-a trimis monografia, alcătuită de profesoara de istorie Elena Grad, cu titlul SĂCEL – VATRĂ DE ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE MARAMUREŞEANĂ, apărută la Editura Societăţii Culturale PRO Maramureş "Dragoş Vodă", Cluj-Napoca, 2000.

De acum, Toderică nu ne va mai suna.

In memoriam Iulian Cazan

De puţin tip ne-am despărţit de Iulian Cazan, vecinul nostru care găsea ocazia să ne încânte cu povestirile şi fotografiile pe care le făcea în peregrinările lui prin ţară. Nu exista eveniment în comunitatea noastră la care să nu participe. Era fotograful de ocazie, care imortaliza mirii, nuntaşii, sărbătoriţii, copiii…

În urmă cu patru ani, am avut ocazia să îi iau un interviu lui Iulian Cazan. Revista Boema a publicat interviul în numărul 27. N-am avut ocazia să scriu mai multe despre acest om deosebit, comunicativ, pasionat de drumeţie, fotografie şi lectură. Era o adevărată delectare orice dezbatere la care participa. Ştiam că a absolvit Şcoala Tehnică organizată pe lângă Uzina Mecanică din Cugir şi, până la pensionarea lui, a lucrat în acea uzină.

În iarna anului 1975 am organizat o prezentare de diapozitive la noi în casă. Au participat câţiva vecini. Ghiusi, aşa îi spuneau vecinii, a venit cu un ecran, l-a desfăşurat şi, pe măsură ce proiecta câte un diapozitiv, povestea cum şi unde a fotografiat.

În 1980, eram pregătiţi să mergem la o nuntă. Ne-a zărit şi ne-a spus să-l aşteptăm  puţin. Nu avea film în aparat, nu se găsea uşor în acea vreme, dar avea film diapozitiv color. Au trecut atâţia ani, dar şi acum mai avem acele diapozitive, dovada tinereţii noastre şi a modei acelor ani.

Iulian Cazan a fost prezent la toate acţiunile Asociaţiei pentru Ecologie şi Turism „Năsăpişte”, a participat la toate expoziţiile organizate cu prilejul Festivalului „Toamna cugireană”. Fotografiile lui erau căutate şi admirate. Într-o vreme, mi-a arătat nişte felicitări făcute la calculator cu fotografiile în format digital.

Ne întâlneam uneori când fotografiam câte un apus deosebit, de multe ori fotografiind flori de primăvară, animale de companie în situaţii hazlii şi liliac în luna noiembrie. Fiecare fotografia cu aparatul propriu şi apoi discutam despre fotografii.

În ultima vreme, ne-am întâlnit mai rar. Fiecare familie avea câte o problemă. Vecinul Cazan mergea cu bicicleta, trecea repede pe lângă noi şi rareori se oprea. Nu se simţea prea ine. A luptat cu o boală necruţătoare, care i-a adus sfârşitul.

În primăvara anului trecut mi-a dat câteva fotografii în format digital. Îmi mai dăduse câteva înainte, cu ele mi-am ilustrat câteva bloguri, iar în  2011, cu ocazia interviului, mi-a mai dat câteva fotografii. Eu le-am păstrat. Poate vor fi văzute acum.

Un vecin a realizat un montaj in memoria, din fotografiile proprii. Filmuleţul poate fi văzut pe Facebook.

Iulian Cazan s-a născut în 25 martie 1937 şi s-a stins din viaţă în 12 ianuarie 2016. A avut o familie frumoasă, o soţie care i-a înţeles pasiunile, doi copii şi o nepoţică pe care i-a iubit foarte mult.

Am ales câteva imagini cu care să completez aceste rânduri, imagini care vor încânta privirile cititorilor revistei Boema.