Se afișează postările cu eticheta Armonii culturale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Armonii culturale. Afișați toate postările

luni, 3 martie 2014

Furia

 Profesorul Paraschivescu tocmai încuiase poarta. Era timpul somnului de după-amiază. Urcase două trepte şi soneria îi urlă în urechea stângă. Nervos, strigă:
- Da, da… Vin acum!
La poartă aştepta unul dintre muncitorii care de mai bine de o lună lucrau la introducerea pe stradă a tuburilor pentru canalizare.
- Care-i necazul?
- Domnule profesor, suntem nervoşi! Nu ne-au plătit. Vrem să vorbim cu ITM-ul şi nu avem numărul.
Între timp, de cei doi, se apropia doamna Ana.
- Merg să caut numărul de telefon!
Bărbaţii au intrat în hol. Ana răsfoia cartea de telefon, dar nu avea ochelarii.
- Doamnă, spuse muncitorul, aveţi internet?
- Da.
- Căutaţi acolo!
- Ai dreptate!
În aşteptarea numărului, profesorul aduse o carafă cu vin şi pahare. Ana reveni cu rezultatul căutării: o listă de numere. În hol erau acum mai mulţi muncitori, din ce în ce mai nervoşi.
- Ce şi-au spus? Lucrăm cu moldovenii, că ăştia sunt proşti. Nu ne-au dat bani.
- Cine nu v-a plătit?
- Patroana.
- Eu nu am fost să văd ce lucraţi. Am văzut doar că aveţi doi ingineri, cei care veneau cu voi la cafea. Nu am văzut nicio femeie.
- Era o femeie cu vocea ascuţită care numai striga la noi. N-aţi văzut-o. E o scorpie!
- Inginerii au plecat. Suntem numai câţiva, cei care nu am avut bani de drum.
- Am venit după numărul de telefon, pentru că vreau să le spun celor de la judeţ cum îşi bat joc ăştia de noi.
- Nu trebuia să vă plătească primăria?
- Nu ştiu cum e contractul. Noi am vorbit numai cu patroana. Ei cred că moldovenii sunt proşti? Dacă aveam bani de tren, şi eu plecam acasă. Nu mai am, că am mai cumpărat câte ceva. Cafea şi câte un pahar de vin ne-au dat oamenii care stau pe strada asta.
- N-aţi lucrat şi pe Biruinţei?
- Acolo au lucrat alţii, spune profesorul. Au lăsat o groapă la poarta Ginei! Femeia se teme să nu cadă noaptea, când vine acasă.
- Cum, nu i-au astupat-o?
- Au astupat-o alţii, că şi cu muncitorii care au lucrat acolo au fost probleme. Pe fiecare stradă a lucrat altă echipă.
- De câteva luni, cartierul nostru e un şantier. Eu nu prea plec de acasă, dar mă gândesc la bieţii copii, la cei care merg la serviciu... Parcă am fi în Evul Mediu, nu într-un oraş. Şi ce frumos era cartierul nostru!
- Vă mulţumim pentru vin, vă rugăm să ne iertaţi că v-am deranjat! Suntem prea necăjiţi, dar trebuie să ni se facă dreptate! Dacă nu rezolvăm cu telefonul, mergem la ITM, la judeţ!
- Eu sper să vă rezolve problema! Şi să terminaţi aici, că e noroi până la genunchi. A fost o iarnă prea caldă.
Muncitorii au plecat. Ana a spălat paharele, dar îi sărise somnul. Se mira cât de rău merg treburile în ţară...

miercuri, 5 februarie 2014

Remarcă întârziată



Andrei avea de despicat nişte buşteni de salcâm pe care îi primise de la o rudă de la ţară, care avea pădure. Unchiul lui, Nae, care nu prea avea de lucru la fabrică, a venit să-l ajute.
Cei doi au muncit mai bine de o oră. Erau deja obosiţi, mutau penele, dădeau pe rând cu barosul. Nae gâfâia, făcea câte o pauză de o ţigară, bea câte un păhărel de ţuică şi, în timp ce fuma, se lăuda cu câte o ispravă din tinereţe.
În acest timp, mătuşa Maria îşi făcea de lucru prin bucătărie. Nu avea stare, ca de obicei. Profita de faptul că sora ei era la fabrică.. Maria spunea că e harnică, dar muta obiectele de colo, colo. După ce pleca, sora ei trebuia să caute mult timp după câte un obiect pe care Maria îl punea bine.
La un moment dat, o pană sare din trunchiul pe care îl despicau bărbaţii şi nu are unde să cadă decât în capul unchiului. Acesta pune mâna pe cap, îşi pipăie locul dureros, se aşează şi, pe moment, nu poate spune nici un cuvânt. Andrei sare să vadă cât de gravă e rana. Mătuşa vine în fugă: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!”
Nae şopteşte: „Apă, apă…” Andrei îi aduce un pahar. După ce bea, unchiul începe să râdă: „Ce noroc pe mine! Am crăpat atâţia butuci, dar nu mi s-a mai întâmplat una ca asta. Am avut noroc! Vedeţi, nici nu curge sânge. E numai un cucui.”
Toţi cei prezenţi se liniştesc, zâmbesc şi apoi, Andrei repetă: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!” De parcă ceea ce s-a întâmplat s-a datorat lipsei atenţionării mătuşii.
După un timp, Nae propune să termine operaţiunea pentru care se afla acolo. Din când în când, priveşte cu coada ochiului spre bucătărie, îi face lui Andrei un semn cu capul şi şopteşte: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!”

Pălăriile



            Într-o zi, Nelu intră în casă. Văzându-l, soţia lui izbucni în hohote. Bărbatul era nedumerit.
- De ce râzi cu aşa poftă?
- Cum să nu râd? Eşti îmbrăcat sport şi ai pălărie neagră de fetru. Ţi se pare că se potrivesc?
- Nu mi-am găsit căciuliţa şi e frig. Cum era să plec fără ceva pe cap?
- Ştii, văzându-ţi pălăria, mi-am amintit o întâmplare care a avut loc, cu mulţi ani în urmă, într-un magazin de pălării. Eram cu tata şi cu fratele meu. Ei au probat  pălării şi eu, plictisindu-mă, am luat de pe un raft o pălărie roşie cu boruri mari şi mi-am aşezat-o pe cap. Când m-am apropiat de oglindă, tata m-a întrebat dacă îmi place pălăria. Am răspuns că am vrut doar să văd cum arăt cu ea.
- Măcar ţi-a plăcut?
- Nu în mod special. Nu cred că m-aş fi simţit bine ştiind că îmi micşorează unghiul de vedere. Apoi, aerul misterios despre care citisem că dă purtarea unei astfel de pălării nu mi se potrivea. Eu aveam o fire deschisă, comunicativă. Aşa că, am schimbat pălăria. Până s-au hotărât bărbaţii ce să cumpere, am luat o pălărie mică, bordo şi m-am uitat în oglindă. Parcă era mai practică. Tata a vrut să mi-o cumpere. Am refuzat, spunând că pardesiul meu e bleumarin şi nu pot purta prea multe culori în acelaşi timp. Îmi plăcea roşu, iar fularul şi poşeta mea erau roşii.
- Nu te puteai hotărî.
- Aşa era. Tata ar fi vrut să îmi cumpere ceva. Am probat o bască bleumarin, dar prea semăna cu cea pe care o purtam în timpul liceului. Nu era interesantă.
- Şi nu ţi-a cumpărat nimic.
- Mama mi-a povestit, după câţiva ani, că tata a fost foarte necăjit că n-am fost de acord să-mi ia o pălărie. Lui îi plăcea cum îmi venea pălăria aceea în stil vânătoresc, dar eu n-am fost de acord cu achiziţionarea ei. Tata i-a spus mamei că regretă că nu a fost hotărât. Trebuia să cumpere ceea ce îi plăcea lui şi să mi-o dea cadou. Mama i-a dat dreptate. Şi, dacă mă gândesc, poate aş fi acceptat, chiar dacă era bordo. Cu siguranţă, maro sau kaki nu mi-ar fi cumpărat tata.
- Ai rămas fără pălărie şi mai râzi de mine?
- Nu de tine râd, ci de combinaţia trening, pantofi sport şi pălărie neagră, de intelectual.
Nelu a plecat să-l plimbe pe Spic, câinele lor ciobănesc german, în timp ce soţia lui a luat un album cu fotografii. I s-a făcut dor de copilărie.

marți, 10 decembrie 2013

Unde e logica?


            Într-o dimineaţă frumoasă de toamna, când lumina blândă te îmbia la plimbare, Elena se gândi să ducă la studioul foto ceva de lucru. Făcuse foarte multe fotografii, dar le ţinea în calculator, le posta pe Facebook, le trimitea prietenilor. De data asta, voia să-i dea prietenei sale  fotografiile pe hârtie. Maria nu avea calculator şi nici nu o tenta să cunoască tehnica modernă de comunicare pe internet.
            Deschise uşa studioului şi se bucură că nu găsi decât un client. Se schimbase persoana care era de serviciu. Pe tânăr nu îl cunoştea. De fapt, avea să-l cunoască, dacă va mai trece pe acolo. Când termină de copiat actele clientului, tânărul i se adresă Elenei:
            - Cu ce vă putem servi?
            - Am două fotografii pe stick. Aş vrea să le faceţi pe hârtie.
            - Desigur. Sunt gata luni după-amiază.
            Între timp, lucrătorul a luat stick-ul. A selectat fotografiile, le-a salvat în calculatorul lui şi i-a întins Elenei stick-ul.
            - Plătiţi înainte…
            - Desigur, spuse Elena, scoţând portofelul. Cât mă costă?
            - Patru lei.
            - Bine, vin marţi după fotografii, pentru ca luni nu pot.
            - Când puteţi, nu e nicio problemă!
            Femeia ieşi, dar nu era lămurită. De ce i-a cerut patru lei pentru două fotografii? Pe perete era un afiş pe care, sub o fotografie 10 / 15, scria 1 leu.
            Nu avu timp să se lămurească. Dădu nas în nas cu o colegă pe care nu o văzuse de mult. Bucuria revederii, o vizită prin noul magazin deschis de curând, poveşti cu copii…
            Marţi, aşa cum promisese, Elena intră în studioul foto. În timp ce primea plicul cu fotografiile, spuse:
            - Nu sunt lămurită. Dacă pe panou scrie „o fotografie 1 leu”, de ce să dau doi lei?
            - N-aţi citit tot! Se precizează că până la trei fotografii, preţul unei bucăţi e de doi lei.
            - Da, e o problemă! Să zicem că vreau trei fotografii. Plătesc şase lei. Dacă vreau patru fotografii, trebuie să plătesc patru lei. Unde e logica?
            Tânărul deschise gura, dar Elena nu-i dădu timp să răspundă.
            - Am înţeles. Vreţi să-i determinaţi pe clienţi să facă o comandă mai consistentă. În acest caz, vor veni mai rar pe aici.
            - Nu eu am stabilit preţul…
            - Şi nici politica… Am înţeles. Totuşi, problema e bună pentru o schiţă.
            Elena salută şi ieşi voioasă din studio. Avea subiectul pe care îl aştepta!
           

           

Fira


           Fira venise la oraş numai ca să scape de gura surorii sale mai mari. Îi plăcea la ea în sat, dar la fabrică putea să câştige mai mult. Unde mai pui că pe feciorii din sat îi cunoştea şi nici unul nu se ridica la nivelul pretenţiilor fetei.

        Timpul a trecut, Fira şi-a întemeiat o familie, au primit un apartament din fondul fabricii şi a cerut un lot pe care să cultive legume şi câteva flori. Îi era dor de viaţa la ţară.

           Într-o zi, Fira era în faţa blocului cu două vecine. Vorbeau despre agricultura pe care o făceau la oraş.

         - Mi-a ieşit pătrunjelul. Începusem să cred că nu mai iese. Am cumpărat încă un plic de sămânţă.

          - Eu am luat răsaduri. Să vedeţi ce frumoase roşii am! Mai mare dragul!

          - Eu nu ştiu de ce nu mi-or ieşit dovlecii.

          - Când i-ai semănat?

          - De vreo două săptămâni. Am avut o pungă în casă… Nu ştiu ce s-o întâmplat, spuse Fira. N-or ieşit unde sămânţa era prăjită?

         - Ba nu, Firă! N-o ieşit pentru că era sărată, îi spuse vecina de la parter, stăpânindu-şi cu greu zâmbetul.

         

Punga magică

            Ioana voia să participe la „Mărul de aur”, concursul de umor de la Bistriţa. O atrăgea tema din acest an: „La omul sărac…”. În timp ce intra în micuţul magazin de la colţul străzii, se gândea ce să scrie.
            Văzuse la televizor reclama cu prepararea puiului la pungă. Parcă ar fi încercat să facă şi ea ceva deosebit în acea zi. Nu făcea prea des experienţe, dar acum visa un copănel de pui delicios.
            Îi ceru vânzătoarei o pungă din acelea la care se făcea reclamă pe toate posturile de televiziune. În timp ce plătea, îi şopti femeii că e luxul pe care şi-l permite în ziua în care a venit pensia.
            Ajunsă în scurt timp acasă, scoase puiul din frigider şi-l porţionă. Apoi, urmărind instrucţiunile de pe ambalajul pungii, aşeză o cratiţă de aluminiu cu preparatul pe un ochi al aragazului. Nu îşi permitea să aprindă focul în cuptorul vechiului aragaz. Ar fi durat prea mult, ar fi consumat prea mult gaz… Pe plită, spera să scurteze timpul coacerii puiului.
            Luă o furculiţă şi încercă să înţepe punga, conform indicaţiilor. Nu reuşi. Încercă din nou. Fără succes. Văzu cuţitul pe masă. Ce-ar fi să folosească vârful ascuţit al acestuia? Zis şi făcut. Numai că punga plesni imediat. Sucul se împrăştie în cratiţă. Puiul s-a prins de fundul vasului. Ioana a fost nevoită să schimbe reţeta din mers. A pus puţină apă în cratiţă şi a continuat prepararea puiului în modul ştiut de ea. Ce a obţinut nu semăna cu ceea ce a văzut la televizor. Friptura ei arăta jalnic.
            În timp ce puiul era pe foc, femeia a aranjat masa. Când a considerat că a terminat pregătirea, îşi invită soţul la masă:
            - Viorele, poftim la masă! Să gustăm!
            - Friptura noastră nu e frumoasă, dar măcar e fierbinte. Şi spui că ai lucrat după indicaţiile de la televizor?
            - Aproximativ. Am încercat. Am câştigat experienţă. Acum, ştiu ce voi scrie pentru concurs, spuse voioasă Ioana.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Prima zi de noiembrie

              După ce am trecut prin cimitirul satului Dâncu-Mic, le-am făcut o scurtă vizită rudelor care mai trăiesc în vechea casă a bunicilor. Roboteau în gospodărie. Atunci când ai vaci, cal, porci, găini, bibilici şi o grămadă de câini şi pisici, nu prea mai poţi să stai în faţa televizorului.
            Până când Andrei a făcut obişnuita trecere în revistă a gospodăriei, eu am făcut câteva fotografii pe Moia. Am multe, frumoase din fiecare anotimp, dar cele mai colorate fotografii sunt cele din toamnă.
            Am stat mai puţin ca de obicei. Acasă, ne aştepta soacra. În ultima vreme, nu se descurcă singură. Aşa că, în scurt timp eram în maşină şi goneam spre Cugir. Totuşi, la intersecţia cu drumul spre Mărtineşti, centrul comunei, am oprit să luăm o femeia care voia să meargă la Orăştie. Ne-am bucurat că am fost utili.
            În Orăştie, în staţia de autobuz de lângă piaţă, o tânără făcea semn că merge în direcţia în care mergeam şi noi. Andrei a oprit şi a invitat-o în maşină.
            - Am oprit să iau o fată…
            - Şi aţi luat trei, spuse femeia care ţinea în braţe o fetiţă de vreo doi ani.
            - Unde vreţi să mergeţi? întreabă Andrei.
            - La Vlaicu.
            - Foarte bine.
            Andrei a vrut să spună ceva, dar fiind ocupat cu manevrele ce trebuiau făcute pentru o depăşire, a tăcut.
            - Sunteţi din Maramureş? întreabă femeia care avea chef de vorbă.
            - Eu da, răspund.
            - Cum v-aţi gândit? se miră Andrei. Maşina are număr de Alba.
            - Aveţi pălărie ca moroşenii.
            - Nu neapărat. Vedeţi că e neagră. Îmi amintesc că în Maramureş se poartă pălării verzi, ca frunza.
            - De unde sunteţi din Maramureş? insistă femeia. Noi suntem din Ieud.
- Am stat mai mult în Vişeu. Îmi amintesc ceva din 1964…
- Eu nici nu eram atunci…
- Ne duceau toamna să adunăm recoltele colectiviştilor de pe Valea Izei. Eram într-un camion. La Ieud am trecut prin vadul apei. Maşina s-a oprit. Speriaţi, ne uitam de sus. Nu ştiam ce se va întâmpla. Cu ajutorul unui om din sat, după un timp, şoferul a reuşit să pornească motorul. Ploua şi ne-a lăsat în uşa unei şcoli. Aşteptam să vină alt camion care să ne ducă la Rozavlea.
Am făcut o pauză. Prin minte îmi treceau imagini cu colegii care jucau fotbal de masă, cu monede, pe o catedră. Eu am vrut să mă aşez pe scaunul profesorului. Mi-am adunat pardesiul pe care îl ţineam pe umeri şi m-am aşezat. N-am observat că un coleg a tras scaunul. Am căzut şi, în loc să râd cu ceilalţi colegi, am luat-o la goană printre şi  peste bănci să-l prind pe cel care a făcut acea „glumă”. Nu m-am lovit, dar m-am supărat puţin. L-am ajuns şi atunci mi-a revenit simţul umorului. M-am răstit la el şi cam atât. Ridicasem mâna să-l lovesc, dar am văzut că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Oricum, eram şefa clasei…
- Aşa era, interveni Andrei. Elevii de la liceu făceau muncă voluntară. Recolta era slabă, vremea proastă şi copiii mergeau să ajute.
- În final, a fost frumos, cu excepţia faptului că ne-a cam plouat, că ne-am murdărit adunând cartofii. Am găsit mult porumb necopt. L-am dus la femeia care ne-a găzduit şi am fiert o parte. Între timp, femeia a copt un ştiulete pe plită. Am gustat. Era foarte bun. Am renunţat la cel fiert.
Am făcut o pauză de câteva minute.
- Poate că cea mai frumoasă amintire a fost aceea a tocăniţei de cartofi pe care ne-au servit-o gospodinele satului. Nici până atunci, nici după aceea, nu am mai mâncat o tocăniţă atât de gustoasă.
- Eraţi flămânzi, completează Andrei.
- Nu cred. Aveam mâncare cu noi. La început, nu am vrut să mănânc.
Mi-am amintit că tatăl meu m-a convins să gust. Venise cu un grup de salariaţi ai casei de cultură, cu microbuzul pe care scria „Caravana culturală”. De altfel, cu microbuzul am mers la Vişeu. Le-am invitat pe cele două fete cu care am dormit două nopţi la femeia din Rozavlea, dar una a preferat să rămână cu colegii de clasă. De altfel, veniseră şi funcţionari de la înteprinderile din Vişeu de Sus să ajute cea mai mare gospodărie colectivă din raion. Despre acest lucru nu le-am mai povestit în maşină.
- Ce faceţi la Vlaicu?
- Mergem la cimitir.
- Nu aveţi flori, observă Andrei. Vă dau eu. Vă rog să puneţi câteva la monumentul lui Aurel Vlaicu!
- La mormânt?, întreabă cea mai tânără dintre femei.
- Nu, la monument. Ştim că a căzut cu avionul lângă Câmpina. Mormântul cred că e la Băneşti…
- A fost foarte frumos la festivităţi. Nu de mult s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui şi au fost spectacole, cuvântări…
- Ştim. Am văzut la televizor.
- Am căutat pe internet date concrete. O prietenă a vrut să participe la concursul de poezie de la Geoagiu şi o creaţie trebuia să se refere la Aurel Vlaicu. Ea nu ştia mare lucru…
La intersecţia dintre şosea şi drumul spre comuna Aurel Vlaicu, femeile au coborât. Au vrut să plătească, dar Andrei le-a oprit.
- Serviciu contra serviciu! V-am adus până aici şi, în schimb, vă rog sa puneţi şi la monument câteva flori! Aveţi aici destule, spuse Andrei întinzând un buchet de crizanteme de toate culorile.
Femeile au găsit un moment favorabil şi au traversat şoseaua. Noi ne-am continuat drumul. Eu, cu gândul că, în urmă cu câţiva ani, am fost de Ziua aviaţiei la monument, unde am lăsat un mare buchet de gladiole roşii, iar Andrei cu gândul că putem trece şi pe la cimitirul din Cugir, pentru a aprinde o lumânare la căpătâiul rudelor şi prietenilor care se odihnesc acolo.

joi, 24 octombrie 2013

Dulceaţă de piersici



           Mătuşa Ileana era o femeie în vârstă care locuia singură într-o casă mică de la marginea satului. Avea o grădină şi câţiva pomi. Nu cerea nimic de la nimeni. Se descurca numai cu pensia de urmaş pe care o primea.

            Într-o dimineaţă, a constatat că au căzut prea multe piersici. Nu le putea mânca pe toate, înainte de a se strica. Îi părea rău de fructe, dar nici prin vecini nu erau copii cărora să le dea.

            Îi veni o idee. „Să fac dulceaţă şi voi avea şi la iarnă ceva bun şi aromat! Mai am un kilogram de zahăr.”

            Aşadar, mătuşa Ileana s-a apucat de lucru. A pus piersicile într-o găleată, apoi peste ele a pus apă caldă. A constatat că se poate lua coaja mai uşor. Apoi, spăla bucăţile obţinute după scoaterea sâmburilor şi înlăturarea părţilor strivite într-o oală cu apă rece. În cratiţa în care făcea de obicei dulceaţă, punea un strat din bucăţi de piersică şi-l pudra cu zahăr.

Mătuşa încerca să facă economie ori de câte ori putea. Apa rece din oală era tocmai bună să ude trandafirul. Numai că nu totul iese aşa cum se plănuieşte. Bătrâna a călcat pe o pietricică, oala s-a înclinat şi puţină apă a curs pe piciorul ei. „Aşa, că mi-am luat azi două perechi! Nici n-am terminat cu piersicile şi trebuie să-mi spăl şosetele.”

  După ce aşeză cratiţa la rece, îi duse resturile de piersici vecinului de vizavi. El îi spusese că adună fructe pentru ţuică şi îi spusese să-i ducă, atunci când are, coji, fructe, dulceaţa pe care nu o mănâncă… În schimbul lor, vecinul îi dădea, în fiecare an, o sticlă cu ţuică din care mătuşa îi servea cu câte un păhărel pe cei care o ajutau să taie lemne, să sape grădina, să-i facă vreun serviciu…

Obosită, s-a aşezat pe pat. A aţipit imediat şi a visat că fiersese dulceaţa, dar nu avea borcane. S-a trezit speriată. „Ce vis! Şi ce zi! Parcă toate sunt pe dos.”


Analiza


              Irina era în vizită la Ioana, prietena ei. Primise o scrisoare din Italia şi voia să o citească împreună.

            Gazda aduse o farfurie cu prăjiturele de casă şi două ceşti cu cafea. În timp ce Irina scotea scrisoarea din poşetă, a sunat soneria. Ioana a plecat să deschidă.

            - Intră, intră! Te aşteptam!

            - Bună ziua! Vă deranjez…

            - Nu mă deranjezi. Ia loc!

            - Doamna Ioana, nu pot să stau. Vă rog să achitaţi factura la apă!

            - Sigur. Plătesc şi pentru vecina de alături. E la mare. L-ai găsit pe Popa?

            - Nu a răspuns.

            - O fi la medic. Plătesc şi factura lui.

            - Ce bogată eşti!

            - Sunt mai liberă. Dacă n-aş fi acasă, şi ei mi-ar plăti factura.

            - Vă înţelegeţi bine. Bravo vouă!

În timp ce bărbatul calcula câţi bani trebuie să încaseze, Ioana l-a întrebat ce face fratele lui.

- Ce să facă? E acasă.

- Nu s-a angajat?

- Nu se merită!

- Cum? Nu are rost să lucreze? întrebă Irina.

- Doamnă, să vă povestesc! Fratele meu s-a angajat la fabrică. A primit cinci sute de lei. A lucrat două luni. Apoi s-a gândit că a pierdut mai mult decât a câştigat.

- Cum aşa? A avut carte de muncă, era angajat legal.

- Da, legal, cu carte de muncă, dar fără vechime. A socotit că abonamentul şi pachetul de fiecare zi îl costă, mai ales că nu putea să ia slănină şi ceapa sau zacuscă la fabrică. Apoi, colegii lui mergeau seara la câte un restaurant, bodegă, meci… Asta însemna alţi bani. Nu-i vorbă, mama îi dădea, dar nu din salariul lui. Să nu mai spun că nici mama nu avea ajutor. Până la urmă, şi-a dat demisia.

- Cam aşa e. O ajută acum pe mama, ea îi dă ce are el nevoie, iese când vrea în oraş. Numai un lucru nu are: vechime la pensie.

- E mai de folos mamei în gospodărie. Altfel, cu salariul mic, cu obiceiurile din oraş, parcă nu era o afacere.

- Da, ai dreptate, spuse Irina.

- În ce lume trăim?!

Bărbatul a plecat. Între cele două femei se cuibărise liniştea. Nu le mai ardea de scrisoarea din Italia.


sâmbătă, 15 iunie 2013

Pe Vaser


             Când am timp, răsfoiesc albume vechi. Azi, am revăzut o poză şi m-au năpădit amintirile…
            Mă văd încheind clasa a opta. Nu am nimic special planificat pentru vacanţă. Mă odihnesc, citesc, rezolv probleme din Gazeta matematică, merg la filme, la râu, unde ne bălăcim în apa destul de rece.
Într-o zi, mama îmi propune să o însoţesc la Făina, pe Valea Vaserului. Se înţelesese cu câteva prietene să meargă la cules de zmeură. Sunt de acord, cu o condiţie: să nu-mi fixeze o normă.
            Mocăniţa pufăie urcând printre munţi. Linia ferată îngustă trece foarte aproape de râu. Vaserul este când leneş, când se prăvăleşte peste bolovani. Mocăniţa nu se grăbeşte.
            Pădurea de brad foşneşte. Cad primele picături de ploaie. Cum vom culege zmeură? Pe ploaie?
Ajungem în ultima haltă. Un canton mic şi două cabane din lemn pentru cei care lucrează la exploatarea lemnului sunt lângă linia ferată. În timp ce mâncăm, dintre nori, se arată soarele.
Un strigăt. Un copil neastâmpărat aleargă spre noi: „Am văzut un şarpe!” „Sunt vipere pe aici.”, ne spune cantonierul. Ne interesăm de urşi. „Ursul nu vine, pentru că are destulă mâncare. Să faceţi gălăgie, dacă vreţi să-l ţineţi departe!”
            Urcăm panta însorită. Până nu mă satur, nu pun nici un bob în găletuţă. Apoi, culeg cu spor. Dar, din când în când, privesc pădurea de brad de pe muntele din faţă şi nuanţele calde în care se desfată pomii de lângă linia ferată îngustă.
            La îndemnul cantonierului, mergem să vedem biserica. Acolo, în inima munţilor, lângă graniţa cu Ucraina, muncitorii forestieri au vrut să aibă un loc în care să pună o lumânare, să se roage, să se reculeagă în momentele de singurătate. Bisericuţa e închisă.
            Privesc o cărare care şerpuieşte pe lângă un pârâu. Observ câteva flori şi sunt tentată să le culeg. Aplecându-mă după flori, văd afine. Pe primele le mănânc, nu înainte de a-i spune mamei de ce nu cobor. Scot o punguliţă din buzunar şi adun boabe negre cu nuanţe albăstrii. Aş mai culege, dar mama îmi atrage atenţia trebuie să coborâm.
            Mocăniţa se pregăteşte. Îndată va pleca. Cu sau fără noi.
            La vale, trenuleţul se grăbeşte. Peste pantele abrupte coboară seara. Obosită, privesc pe fereastră. Printre vârfuri de brad, se zăreşte uneori soarele roşu. Cerul parcă arde. Mă gândesc să scriu despre ziua deosebit de plăcută petrecută pe Valea Vaserului.

(Vaserul izvorăşte din Munţii Maramureşului. Este un afluent al râului Vişeu. În limba germană, wasser înseamnă apă.
Denumirea are legătură cu populaţia de origine germană colonizată în Vişeu de Sus în secolul al XVIII-lea, a cărei principală ocupaţie era prelucrarea lemnului.)


Din „Cărticica mea de vară“ – texte pentru copii – Editura Maria Cristina, 2013

Povestea peştelui cu inel



 A fost odată un peştişor neastâmpărat. Degeaba încerca mama lui să-l înveţe cum să se poarte. Peştişorul se îndepărta de fraţii lui, înota prin locurile în care pândeau numeroase pericole.     
Într-o zi, peştişorul a înotat spre gura unui canal. Tot privind obiectele aduse de apă, nu a observat că a intrat într-un inel de metal. Abia când şi-a văzut fraţii privindu-l altfel ca de obicei şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva deosebit.
La început, inelul nu îl deranja pe peştişorul neastâmpărat, dar, pe măsură ce creştea, inelul în împiedica să se mişte în voie. Într-o zi, a trecut pe lângă un ciob de oglindă aruncată în râu de o persoană neglijentă. Peştişorul a văzut cum trupul lui era gâtuit de inel.
Atunci, a căzut pe gânduri. „Cu cât voi creşte, cu atât voi fi mai urât. Fraţii mei au formă de fus. Eu sunt gâtuit. Deja respir greu. Ce să fac?”
Cum stătea el trist în apropierea malului, n-a văzut că un copil îl priveşte insistent. La un moment dat, copilul l-a întrebat: „De ce eşti supărat, peştişorule?”. Peştişorul i-a povestit că nu a fost atent şi a trecut prin inelul care era prea strâmt ca să poată fi îndepărtat, mai ales că, între timp, crescuse.
Copilul s-a gândit puţin şi i-a spus peştişorului să-l aştepte puţin. Peştişorul a fost de acord.
În scurt timp, copilul a revenit însoţit de tatăl lui. Acesta avea câteva unelte de lăcătuşerie. Copilul a prins peştele, iar tatăl lui a tăiat inelul. Apoi, au lăsat cu grijă peştişorul în apă. 
Peştişorul a luat o înghiţitură zdravănă de apă, a eliberat apa prin urechi şi a  repetat operaţiunea. Apoi, simţindu-se foarte bine, a ieşit la suprafaţă şi le-a mulţumit copilului şi tatălui care l-au ajutat să redevină peştişorul vesel care se juca fericit în râu. De bucurie, copilul sărea şi bătea din palme, iar peştişorul făcea tumbe în apă.
Copilul venea des la râu şi căuta în apă un peşte care avea o urmă de inel. La rândul lui, peştişorul sărea şi făcea valuri ori de câte ori îl zărea pe băiat. Acum era mai atent la tot ce se întâmpla în jurul lui, bucuros că a scăpat de inel.
           

marți, 19 februarie 2013

Mămăliguţă!

            Andrei şi Cornel erau singuri acasă. Se apropia amiaza şi li se cam făcuse foame. Nu aveau chef să mănânce ciorbă, aşa cum le spusese mama, aşa că, se gândeau să facă ei ceva proaspăt. Şi, fiindcă o urmăreau pe bunica atunci când gătea, se credeau mari bucătari. Ce s-au gândit? Să facă mămăligă şi să o mănânce cu ouă.
            Zis şi făcut! Cornel a luat o oală şi a umplut-o cu apă.
            - Măi, Cornele! Unde mai încape făina?
            - Ai dreptate, Andrei! Mai vărs din ea.
            Au aprins focul la aragaz şi au aşteptat să fiarbă apa. Dar s-au plictisit şi au început să toarne făina de mălai.
            - Măi, ce neatenţi suntem! N-am pus sare!
            - Acum aduc…
            Când li s-a părut că mămăliga e gata, au început să se îmbie unul pe celălalt să guste. Fiecare refuza.
            - Gustă tu, că eşti mai mare!
            - Gustă tu, că a ta a fost ideea!
            Până la urmă, s-au gândit că găinile vecinilor ar putea să facă acest lucru. Au deschis fereastra şi au aruncat o lingură de mămăligă în curte.
În câteva clipe, găinile s-au îngrămădit la mâncare. Copiii erau bucuroşi.
- Vezi că le place?
- Mai dă-le o lingură!
O nouă cantitate de mămăligă fu aruncată pe fereastră. De data aceasta, însoţită de un avertisment sonor:
- Mămăliguuuţăăă!
Găinile, flămânde s-au repezit la mâncare. Copiii erau bucuroşi. Au uitat că le e foame. Strigau şi aruncau mămăligă pe fereastră.
De la o vreme, găinile nu mai alergau la mămăligă. Copiii au considerat că le-au săturat. Atunci, şi-au amintit că voiau să mănânce.
Soneria sună întrerupt. Andrei fugi la uşă. Deschise. Vecinul îl întrebă nervos:
- Ce faci, băiete? Îmi omori găinile!
- Eu le-am dat să mănânce…
- Mâncaţi voi şi lăsaţi-mi găinile în pace!
Vecinul plecă. Copiii s-au gândit că mămăliga lor nu e bună. Şi n-au mâncat. Abia a doua zi au înţeles că mămăliga era prea fierbinte pentru găini. De atunci, când unul voia să râdă de celălalt, striga: „Mămăliguţă!”

joi, 14 februarie 2013

Lady şi candidatul


          Lady a împlinit un an. Ieşea la plimbare tot de două ori pe zi. Alerga după minge, se întrecea cu toţi căţeii vecinilor, lătra la toate pisicile şi la copiii care ţipau.

În ultima săptămână a lunii noiembrie, pe gardurile şi porţile unor vecini au apărut afişe cu fotografii ale candidaţilor la alegerile parlamentare. Cei mai mulţi proprietari nu le-au permis reprezentanţilor partidelor să lipească postere, dar pe stradă mai erau şi case ai căror proprietari lucrează peste hotare sau gospodării îngrijite de urmaşi care locuiesc la bloc.
La plimbarea de seară, Lady a descoperit un poster pe o poartă care nu se deschidea niciodată. Din poster zâmbea un bărbat proaspăt tuns, aranjat, dar cu faţa ca o lună plină. S-a apropiat şi a început să-l lingă cu sârg. Trecătorii se uitau la căţeluşă şi comentau:
- Pe ăsta să-l votăm!
- Dacă şi căţeluşa l-a ales, înseamnă că merită.
- Îl cunosc pe candidat. A mai fost şi prin guvern, dar poate sunt alţii mai merituoşi.
- Am auzit ca a avut o contribuţie nu tocmai cuminte la referendumul din vară. Numai că, chiar cercetat, până la hotărârea finală, este nevinovat.
- Ăsta şi-a cam adunat avere… Are nişte afaceri în judeţ. Se vede  că o duce bine. S-a cam îngrăşat…
Când s-a plictisit, Lady a luat mingea cu gura şi a dus-o la picioarele lui Andrei. Îi plăcea mai mult să alerge după minge. De aceea era în stradă.
 

vineri, 2 noiembrie 2012

Portăriţa


            Îngrijită bine, hrănită cu mâncare bună, prezentată periodic la medic, vaccinată şi tratată imediat ce apărea câte un simptom de boală, Lady a crescut, s-a făcut frumoasă şi atrăgea ochii tuturor celor care treceau întâmplător pe lângă ea.
            Avea un program destul de lejer, ieşea de două ori pe zi la plimbare. Atunci, trebuia să facă puţin efort. I se părea că e cam grăsuţă. Alerga după mingea de tenis aruncată de Andrei, sărea în râu şi recupera câte o bucată de lemn aruncată de Andrei…
            Un singur lucru îl neliniştea pe Andrei: cum nu avea ocupaţie, Lady sărea şi lingea pe câte un trecător. Unii se speriau când vedeau un lup care se apropia, copiii ţipau… Andrei o certa.
Cel mai mult a avut de îndurat preotul din vecini. Într-o zi, omul era în maşină. Oprise în faţa atelierului de reparaţii să se programeze şi deschisese uşa. Lady a profitat de neatenţia bărbatului şi şi-a pus labele pe genunchii lui, lingându-i cu sârg faţa. Andrei certat-o, dar preotul, îngăduitor din fire, a insistat să o ierte. Lady s-a retras, preotul a închis uşa, dar fereastra rămăsese deschisă. Lady a sărit şi l-a mai dat preotului o mângâiere cu limba. 
Într-o zi, Lady a găsit la râu o minge dezumflată. O aruncase vreun copil supărat că mingea nu mai sare. Pe căţeluşă nu o deranja. Alega după minge şi i-o aducea lui Andrei la picior. El îi dădea mingii o lovitură, iar Lady alerga să o aducă înapoi. Îi plăcea mult acest joc.
A descoperit apoi că nu trebuie să alerge după minge. Îl urmărea pe Andrei până când îşi aranja mingea şi, când el se pregătea să şuteze, Lady sărea şi dădea cu botul în minge.
- Ce bine se descurcă! E bună de portar, spuse un trecător care a văzut ce abilă e Lady. N-am mai văzut una ca asta.
Între timp, s-au apropiat câţiva copii. Lady nu s-a mai dus la ei. Îşi luase în serios antrenamentul de portăriţă. Se simţea bine ca vedetă.

joi, 25 octombrie 2012

Frumoasa doamnă



- Bunico, îmi spui o poveste?
- Ai fost cuminte azi?
- Sigur! Poţi s-o întrebi pe mama.
- Te cred. Aşează-te şi ascultă!
Nepoţica se aşeză lângă bunica, îşi rezemă capul de umărul bunicii şi spuse:
- Poţi să începi povestea!
- Ieri, am închis ochii şi am aţipit. În vis, am văzut-o. M-a cucerit cu zâmbetul ei discret.
- Ce înseamnă discret?
- Abia i se ghicea zâmbetul.
- Bine. Spune mai departe!
- Am privit-o mai atent. Ochii ei castanii, încadraţi într-un oval perfect, era înconjurat de bucle tot castanii. Obrajii aveau o nuanţă de frunză de păr atinsă de brumă.
- Ce înseamnă oval?
- Un cerc turtit. Cele mai frumoase artiste au faţa puţin alungită, nu rotundă…
- Înţeleg.
- La gât purta mărgele din struguri de toate culorile. Rochia ei vaporoasă era din frunze de toate nuanţele, de la verde pal la portocaliu şi cărămiziu, până la maro închis.
- Ce înseamnă vaporoasă?
- Ca aburii care ies din ceaiul care fierbe.
- Bine.
- N-avea pantofi, iar de glezna stângă i se prinsese un fir de iederă cu frunze sângerii.
- Cum sunt frunzele?
- Sângerii, adică roşii, ca sângele. Ai văzut ieri pe gardul grădiniţei…
- Aşa e. Mai departe…
- În mâna dreaptă avea un coş, împletit din nuiele, plin cu firimituri de frunze uscate. Lua câteva cu mâna stângă şi le arunca în jur. Pe unde ajungea vreo firimitură, toate frunzele îşi schimbau culoarea.
- Interesant. Cum se numea doamna?
            - Era Doamna Toamnă.

Hoţul


Rita, pisica tărcată, apăru într-o zi cu un pisoi. Înainte ca Ioana să spună ceva, fetele au rugat-o:
- Nu ne certa! E singurul pui al Ritei. Să-l păstrăm!
Ioana le-a făcut pe plac. Pisoiului avea deja un nume, Reeno, după numele eroului interpretat de Lorenzo Lamas în serialul RENEGATUL.
După ce fetele au plecat la Cluj, Reeno a rămas în grija mamei. Era mereu după Ioana, i se căţăra în spate, o prindea de papuci cu dinţii, îi fura ghemul din care tricota… Într-o zi, i-a rupt un ciorap. Atunci, Ioana s-a supărat, l-a certat şi l-a lovit pe lăbuţele din faţă. Pisoiul a stat o vreme sub un scăunel, dar a ieşit când a fost îmbiat cu lapte.
A venit iarna. Reeno avea voie să umble prin toate camerele. Rita nu intra decât în bucătărie. Mânca şi ieşea. Dormea, împreună cu puiul ei, în fânul din podul magaziei.
Într-o seară, soţul Ioanei îi spuse:
- Dă-l afară pe Gheorghe! E noapte.
Uitându-se la pisoi, ea îl chemă:
- Gheorghe, hai afară!
Pisoiul nu s-a mişcat.
- Gigi, hai să mergem!
Atunci, pisoiul se întinse, coborî de pe fotoliu şi se îndreptă spre uşă. Ioana râdea:
- Acesta e numele tău: Gigi. Ţi l-ai ales singur. Se pare că îţi place sunetul i.
Rita auzea din ce în ce mai rău. Nu mai mânca. Nu voia să iasă din casă. Într-o dimineaţă, pisica nu a mai venit la mâncare. Au strigat-o, au căutat-o, i-au întrebat pe vecini… Spre seară, un vecin le-a spus că în pivniţa lui este o pisică tărcată moartă. Era Rita. Au îngropat-o în grădină, sub un măr bătrân.
Rămas singur, Gigi era răsfăţatul tuturor. Era frumos, alb cu pete negre, o combinaţie de rasă european bicolor. Copiii vecinilor îl chemau la gard, îi dădeau dulciuri…
Pisoiul o urma peste tot pe Ioana, se înţelegeau foarte bine. Când fusese mică, ea nu se jucase cu pisicile. Nu ştia cât sunt de prietenoase, de devotate şi de jucăuşe.
Într-o dimineaţă, femeia a intrat în bucătărie, şi-a spălat o roşie, şi-a tăiat pâine şi, când să mănânce, a auzit soneria. S-a dus să văd cine e şi ce vrea. Când a revenit de la poartă, roşia nu mai era pe masă. Era singură în casă, unde să fi dispărut roşia? La un moment dat, se uită sub masă. Gigi furase roşia şi mânca din ea.
          Nu se putea hotărî… Să râdă sau să-l pedepsească pe hoţ? Până la urmă, l-a certat, dar i-a lăsat roşia.

Mamă adoptivă


         
            De mai bine de o lună, bunicii erau supăraţi. Cineva îl otrăvise pe Bobiţă, motanul lor  negru cu papion alb.
            - Ce-au avut cu el? Era cuminte, chiar se temea de oamenii pe care nu-i cunoştea..
            - Să nu mai văd pisici negre în curtea mea!, spunea bunicul. Ajunge câţi pui a făcut Kitty! O să aduc eu un motan alb!
            Bunicii Maria îi părea foarte rău după Bobiţă. Abia împlinise patru ani. Era frumos, mare, pata albă de sub barbă, căreia îi spusese papion, era o carte de vizită. Vecinii ştiau că acel motan este al bătrânilor şi, dacă le intra în curte, nu-l alungau. Bobiţă nu făcea nimic rău. Din contră, când lăsau puii de găină la soare, erau siguri că nici o pisică străină nu va îndrăzni să dea iama în ei.
            Ideea de a avea un alt motan nu o încânta pe Maria. Refuza chiar să se gândească la aceasta. Spera să aibă Kitty un băieţel. Poate în anul care vine...
            Într-o zi, bunicii pleacă la rude, lângă Orăştie. Mătuşa Firuca are o pisică albă cu pete colorate. Lângă pisica mătuşii, o grămadă de pisoi. Când îi văd pe musafiri, pisoii  aleargă spre şură şi se ascund.
            Unchiul Cornel are nevoie de ajutor şi bunicul Andrei se oferă să meargă cu el.
Maria se apropie încet de pisoi. Acum, pisoii nu mai fug. Reuşeşte să îi numere. Sunt cinci. Exclamă, fără voie:
- Kitty nu a avut niciodată mai mult de patru pui!
Încearcă să-i fotografieze, dar pisoii nu stau în loc. Îşi văd de joaca lor.
            Până când mătuşa termină de spălat vasele, Maria merge să vadă ce mai e nou în gospodărie. Revine pe banca de sub corcoduş şi povesteşte cu mătuşa. Ajung şi la capitolul pisici. Aşa a aflat mătuşa de Bobiţă.
            - Dacă vrei, îţi dau eu un pisoi.
            - Nu cred că vreau. Sunt drăguţi şi jucăuşi, dar pisica mea are un pui de o lună.
            - Ăştia mănâncă tot ce le dau.
            - Şi pisicuţa noastră, Steluţa, începe să mănânce: lapte, brânză, dar nu şi carne.
            Cei doi bărbaţi se întorc de la vie. Andrei vede pisoii. Mătuşa Firuca îl abordează:
            - Am aflat că v-a murit motanul. Nu vrei un pisic?
            - Dacă mănâncă singur...
            - Da, mănâncă. Mergeţi să vă alegeţi!
            Lângă şură, pisoii se joacă. Andrei pune mâna pe cel mai mare:
            - E pisică, spune bunica.
            - De unde ştii?
            - Are trei culori.
            Mai prinde două pisicuţe, dar el vrea motan!
            - Care e motan?
            - Ăsta.
- Cel mai mic?
            - Da. Vrei să îl luăm?
            - Sigur.
Andrei vrea să fie sigur că e motan şi-l verifică. Apoi, vrea să se convingă şi că pisoiul mănâncă singur şi o întreabă din nou pe mătuşa lui. Ea confirmă. Tăviţa în care fusese mâncarea pisoilor e goală.
- Să ne grăbim! Dacă i se face foame pisoiului, cum ne descurcăm?
La început, pisoiul a stat liniştit. Apoi, a început să se foiască. Îl deranja zgomotul motorului, chiar dacă bunicilor li se pare că maşina lor toarce frumos.
Bunica încerca să-l calmeze pe pisoi, dar el încă nu avea nume. Cum să i se adreseze?
- Stai cuminte, Fernando!
- Nu îmi place numele ăsta!
- Ferdinand e mai frumos.
- Să-i spunem Fredy!
- Poate Fredie, ca lui Fredie Mercury.
- Nu, F, R, E, D, Y. E mai scurt.
- Bine, acceptă bunica. Stai liniştit, Fredy! Stai cuminte, că imediat intrăm în  Orăştie. Poate ţi-e somn şi adormi la mine în mână. Sunt curioasă cum te va primi Kitty.
Fredy ţinea gura deschisă. Îi era cald. Poate şi sete. Bunica încerca să-i ude gura cu apă plată. (Aveau în maşină.) Fredy a închis gura doar câteva minute, cât timp a dormit.
Acasă, la vederea lui Fredy, Kitty se îndepărtează, nu înainte de a se răsti la noul venit. Steluţa îl cercetează şi dă semne că ar vrea să se joace.
Poate că lui Fredy îi e sete, poate îi este foame... Mătuşa le dăduse o sticlă cu lapte. În primul rând, puii. Puţin lapte nefiert în vasul pisicilor. Apoi, într-un alt vas, lapte pentru Kitty.
După ce pisicile şi-au potolit setea, prima încercare de a-l apropia pe Fredy de Kitty eşuează. Pisica nu îl acceptă. Nu o mai acceptă nici pe Steluţa. E inutil să insiste.
- Am reuşit să o îndepărtăm şi de puiul ei, spune cu părere de rău, femeia. Nu sunt convinsă că Fredy ştie să mănânce. Vezi cât e de mic pe lângă Steluţa?
Încercarea bunicii de a-i explica lui Kitty că are doi pisoi, că ambii sunt ai ei, sfârşeşte trist. Kitty nu o asculta. Steluţa se descurcă, poate să mănânce singură, dar Mariei îi pare rău că nu îl poate ajuta pe Fredy. Se consolează cu gândul că Steluţa se ocupă de noul sosit şi le asigură un loc de dormit: un preş în spatele uşii, acolo unde a văzut că preferă să doarmă Steluţa.
În dimineaţa următoare, încep tratativele cu Kitty:
- Kitty, tu eşti pisica mea bătrână. Eşti cuminte şi înţeleaptă. Vezi că pisoii au nevoie de tine. Când vrei ceva, vii la geam şi îmi ceri. Acum te rog să ai grijă de puiuţii ăştia. Îmi pare rău de ei. Ţie nu?
Cât timp o mângâie şi vorbeşte cu ea, pisica stă liniştită. Dar pleacă atunci când se apropie de ele unul dintre cei mici.
- Trebuie să facem ceva! Pisica are lapte şi puii sunt flămânzi. Trebuie să încerc! Nu ţi-e milă de Fredy? Vino şi ajută-mă!
Bunicul se apropie.
- Ce să fac?
- Eu o ţin pe Kitty şi tu pune-l pe Fredy să sugă!
La început, pisica s-a zbătut, dar când s-a convins că nu scapă, a stat cuminte. Bunica îi spunea că aşa trebuie să fie o mamă bună. De când era mică, Kitty o privea în ochi atunci când îi vorbea. Poate înţelegea ce-i spunea, poate îi plăcea tonul calm al vocii Mariei. Important e că stătea liniştită.
După ce au considerat că Fredy e sătul, au eliberat pisica şi i-au dat, ca recompensă, o bucată de peşte şi puţin lapte.
A doua zi, se reiau tratativele cu Kitty. O mângâiere pe cap, alta pe mustăţi, sub barbă, vorbindu-i calm. Între timp, bunicul vine cu Fredy. Bunica se aşează pe un scaun, o ia pe Kitty în poală şi Fredy se repede să sugă. Îi spune bunicului  să o aducă şi pe Steluţa. Kitty a mai avut pui. Cum reuşea să-i alăpteze pe toţi?
Cu Steluţa în mână, bunicul îşi ia un scaun. Apoi, o apropie pe pisicuţă de Kitty. Încearcă să o ajute să sugă. Sug amândoi pisoii, pe rând. Până la urmă, cu puţin efort, bunicii au reuşit să-i aşeze pe ambii pisoi să sugă în acelaşi timp şi Kitty nu s-a mai zbătut. A primit, e drept, o recompensă materială, nu numai laude şi mângâieri. Bunicii s-au distrat la gândul că jucau o scenă dintr-un film cu doi pensionari care hrănesc doi pisoi.
Fiecare îşi vede de treburile zilnice, dar au timp să privească la  pisici. Fredy e  când cu Kitty, când cu Steluţa: Kitty îl mângâie şi-l hrăneşte, iar cu Steluţa învaţă să lupte. Din hrana specială pentru pisici mănâncă toţi trei, fiecare are câte un vas cu lapte şi, în plus, toţi primesc carne de pui sau peşte. Kitty e o mamă foarte bună.