Se afișează postările cu eticheta revista Vatra veche. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta revista Vatra veche. Afișați toate postările

marți, 2 iulie 2013

Bunica Vetuţa



            Într-un cabinet de limbi moderne s-au adunat, în jurul unei cutii cu biscuiţi şi a câtorva ceşti de cafea, câteva profesoare. Era vacanţa de iarnă şi nu aveau ceva concret cu care să îşi consume cele cinci ore de prezenţă în şcoală.

            După ce a sorbit puţin din cafeaua fierbinte, o profesoară care preda limba română, aflată în şcoală încă de la înfiinţarea acesteia, a avut o idee:

            - Fetelor să vă povestesc ce am vorbit ieri cu bunica Vetuţa!

            Colegele venite de curând nu ştiau nimic de bunica despre care li se propunea să fie în centrul atenţiei, dar nici nu au avut ocazia să o cunoască mai bine pe Margareta.

            - Voi, astea mai tinere, nu ştiţi că bunica soţului meu locuieşte cu noi. E o bătrână simpatică, foarte discretă şi bisericoasă. Mariana, fata noastră, ţine foarte mult la dumneaei. Cu ea a crescut, că noi eram mai mult plecaţi la şcoală, la cumpărături, eram ocupaţi cu grădina, gospodăria…

            - Ştiu cum e, spune profesoara de fizică. Şi eu am avut o bunică…

            - Ieri, bunica Vetuţa a zăbovit mai mult la masă. Şedea pe scaun şi mă privea cum adun vesela şi cum o spăl, cum o aranjez în dulap…. Am privit-o şi ea a oftat. Am întrebat-o la ce se gândeşte, ce o macină. Mi-a spus că şi ea se descurca foarte bine cu gospodăria, dar acum nu mai poate. Şi, pentru prima dată, mi-a vorbit despre faptul că   şi-a pregătit tot ce e necesar pentru lungul drum fără întoarcere pe care trebuie să-l facă.

            - Bătrânii se gândesc şi la asta. Acceptă cu seninătate această situaţie.

            - A ieşit din bucătărie cerându-mi să o aştept puţin. A revenit cu o legătură. Mi-a spus că acolo sunt hainele cu care trebuie să o îmbrac. Inutil îi spuneam că mai este timp, că mai avem multe lucruri de făcut. A insistat şi mi-a arătat ce era în pânza legată la colţuri. Erau haine făcute de ea: un ciupag, un cişcineu, poale, un opreg şi un şorţ. Avea şi un brâu tricolor, ţesut de ea. Mi-a atras atenţia să-i aranjez cu grijă cişcineul, că la vecina de vizavi nu i-a stat cum trebuie. Să-i aranjez frumos şorţul, să nu uit să-i pun o batistă. Mi-a arătat-o.

            - S-a gândit la toate…

            - Da, avea şi prosoapele şi batistele pregătite. A spus că trebuie să-i punem pomană, să facem sarmalele, m-a întrebat dacă am comandat colacii, lumânările, daca am anunţat să aducă prapurii… Eram depăşită de situaţie, nu am reuşit să scot nici un cuvânt.

            - Grăbită…

          - Da, grăbită. A sărit peste etape. Am încercat să-i spun că mai este destulă vreme. Aproape că s-a răstit la mine spunându-mi că acuşica vine popa şi noi nu suntem gata.  Am încercat să-i spun că nu vine popa, că nu e nimeni mort. A rămas pe gânduri. Nu mult. Şi-a dat seama că nu avem nici un mort în casă.

            - A fost luată de val, dar şi-a revenit la timp.

            - Dimineaţă, când şi-a băut ceaiul, mi-a şoptit că nu a murit nimeni. Tot ea i-a povestit, cu zâmbetul pe buze, lui Gigi ce i s-a întâmplat ieri.

            - E bine că are simţul umorului.

            - Bunica Vetuţa a muncit mult în viaţa ei, acum are mult timp liber. Prea mult.    
        Dezbaterile ar fi continuat dacă nu ar fi sunat soneria şcolii, semn că erau chemate la o şedinţă scurtă în cancelarie.

joi, 30 august 2012

Trecând prin Săcel



Ultima noastră vizită în Maramureş a fost scurtă: la notar şi la cimitir. La notar am semnat actele. La cimitir am aprins lumânări, am aşezat flori în vază, am depănat amintiri. Dacă tata ar fi trăit, în acea zi ar fi împlinit nouăzeci de ani. Sora mea nu i-a supravieţuit decât un an, iar mama a urmat-o la câteva zile.

Am zăbovit o vreme în casa părintească, alegând câteva cărţi, acte, notiţe şi fotografii.

Ne-am luat rămas-bun de la rudele care rămâneau în Vişeu şi am plecat. Voiam să urcăm Dealul Moiseiului cât timp mai era lumină. Drumul are multe curbe, unele destul de strânse, şi multe chiar în pantă. Aveam maşină numai de doi ani şi eram a patra oară cu maşina proprie pe acel drum.

După ce, în Săcel, am trecut pe sub linia ferată, am cotit la stânga, spre Dealul Ştefăniţei. Dacă până atunci am vorbit puţin, acum mi s-a dezlegat limba:

- Uite, în stânga e şcoala în care m-am născut! Doar din maşină am mai văzut-o de când am plecat din Săcel. Au trecut câţiva ani de atunci…

Am mai mers puţin pe drumul necirculat la acea oră. Pe marginea drumului se puteau vedea case vechi, din bârne, acoperite cu şindrilă, case tradiţionale, cu două camere şi tindă, cu târnaţ şi gospodărie simplă, având un grajd în care de obicei se afla câte o vacă. Mai rar câte o gospodărie care ţinea cai pentru a-i folosi la muncă şi drumurile pe care le făceau la oraş.

În ultima vreme, ici, colo se afla câte o casă mai mare, chiar cu un etaj. Erau case construite de cei care au lucrat în alte ţări. În curţi sau în marginea drumului, erau maşini cu numere de Italia.

- Uite, la dreapta, imediat după curbă, o să vezi casa mătuşii Ileana! Cea care e mai departe de drum, pe pantă… Să-ţi povestesc cum a decurs prima vizită pe care am făcut-o acolo! Eram în clasa a şaptea. Mătuşa Ileana ne-a reproşat că niciodată n-am fost să-i vedem gospodăria: „Veniţi de două, chiar de trei ori pe an în Săcel şi de fiecare dată plecaţi repede acasă. Nicoară vă duce cu sania sau cu căruţa la gară, dar niciodată nu v-a adus la noi. Acum, că aţi venit de dimineaţă şi aţi spus că mergeţi cu trenul de seară, puteţi să veniţi cu mine. Vă dau să gustaţi ceva ce n-aţi mai mâncat…” Am plecat de la bunici cu mătuşa Ileana. Fiind sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului, la porţi şi pe drum erau foarte mulţi oameni. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine tradiţionale. Femeile în vârstă purtau şorţ negru şi pânzătură cu dungi negre şi roşii. Era un roşu sobru, nu vioi ca al celor de pe Vişeu, unde ultima modă era roşu aprins, ca jarul. Tinerele purtau fustă foarte largă, din caşmir, în trei laţi, cu flori multicolore. Cămăşile tuturor erau sobre, cusăturile de pe cămăşi erau în special în modele geometrice. Numai bătrânii mai erau încălţaţi cu opinci.
- Voi nu aveaţi haine populare. Vă deosebeaţi de localnici.
- Da, toată lumea ne remarca. Unii intrau în vorbă cu mătuşa şi ea le spunea cu mândrie: „sunt copiii lui Dumitru”. Toată lumea ştia cine e Dumitru Grad. Fusese directorul şcolii. De aceea m-am născut în şcoală.

Am întors capul privind spre casa aflată pe pantă şi am continuat să povestesc.

- Drumul a durat o jumătate de oră. Săcelul, situat în lungul Izei, se întinde pe câţiva kilometri. Gospodăria mătuşii era diferită de cea a bunicilor. Avea grajdul lângă drum. Casa era mai sus. De pe târnaţ puteau să vadă tot ce era în curte şi chiar o mare parte din drum. Casa nu era mai mare ca a bunicii. Tot doua camere, de-o parte şi de cealaltă a tindei. Spre stradă era „camera de zi”, în care se desfăşura activitatea obişnuită. În cealaltă cameră intrau mai rar, doar când aveau musafiri sau de sărbători.

- Aşa e la ţară, în tot Ardealul.
- Mătuşa ne-a arătat tot ce a crezut că ne-ar interesa. Ne-a îmbiat cu mai multe, dar noi eram sătui. Mâncaserăm la bunica. Am acceptat nişte corcoduşe. Până la urmă, ne-a propus să gustăm lapte acru de oi. Numai gândul că e lapte acru a fost suficient să mă determine să refuz. Am mulţumit politicos. Doru s-a oferit să guste. A luat o lingură din lapte, a înghiţit cam greu, a mai luat un pic şi s-a oprit. „E bun laptele acru?” întreabă mătuşa. Doru, făcând o pauză, răspunde: „E bun, e bun, da-i acru…”. Noi două am râs. O vreme, l-am tot tachinat pe Doru repetându-i „E bun, e bun, da-i acru…”.

Am făcut o pauză. Maşina depăşea o căruţă cu fân. După o vreme, am continuat:
- Mătuşa ne-a condus înapoi la bunici. Pe drum, am văzut că pe malul celălalt al Izei erau mulţi tineri. Am cerut lămuriri. „Acolo se ţine o şezătoare. Se adună tinerii, lucrează ceva şi apoi joacă. Jocul ţine până târziu.” Am întrebat dacă tăticul ne-ar lăsa să participăm, dar mătuşa ne-a spus că suntem prea mici. Şi, oricum, cu trenul de seară, trebuia să mergem la Vişeu.

- Şi chiar aţi plecat seara?
- Am preferat să merg cu trenul care ajungea după ora zece în Vişeu de Jos. Acolo, de cele mai multe ori găseam un autobuz sau o maşină care să ne ducă în oraş. Dacă nu, mergând pe jos, ajungeam acasă în cel mult o oră. Mergeam povestind, pe şosea, nu ne deranja. Era mai bine decât să dormim înghesuiţi la bunica. Nina se culca pe cuptor, uneori şi Doru. Eu preferam laiţa unde bunica îmi dădea suficiente cergi să nu mi se pară prea tare „patul”, dar laiţa era cam îngustă. Avea vreo 60 de centimetri. Am dormit numai iarna la bunici. Nu mi-a plăcut. In camera „domnească” făceau foc numai când mergeam noi. Şi scotea un fum soba aceea de cărămidă!
- Văd că vorbeşti cu drag despre oameni care nu mai sunt.
- Am amintiri frumoase, de la persoanele pe care la găseam în casa bunicilor, la peisajele pe care le vedeam, la poveştile spuse în lungile seri de iarnă…

Când am ajuns în vârful Pasului Şetref, se însera. Am făcut un scurt popas, doar cât să beam o gură de cafea şi să privim ultima dată Valea Izei, să respirăm aerul curat al Maramureşului şi să le mulţumim în gând celor care nu mai sunt.

miercuri, 4 iulie 2012

Ingineră de brânză mă fac!

Era într-o zi de marţi, zi de piaţă. Eram cu tata pe stradă, lucru de care eram încântată. Foarte mulţi trecători îl opreau şi-l întrebau ce face, cum se simte sau măcar îl salutau şi-i făceau un semn cu mâna.

La un moment dat, de noi se apropie un om:

- Bună ziua, domnule Grad! Ce mai faceţi?
- Mulţumesc, bine! Am ieşit puţin... Sunt cu fiica mea, Mioara.
- Sărut-mâna, domnişoară!
- Bună ziua, răspund puţin stingherită.

Tata a mai vorbit un timp cu acel om. Eu m-am uitat la o vitrină.

- Grigore ne-a invitat să vedem fabrica de brânză. Mergem?
- Fabrica de brânză? Nu ştiam că brânza se face la fabrică.
- Mergem mâine să o vedem!

A doua zi, pe la ora zece, am plecat la plimbare. Am urcat pe Obreja, o stradă în pantă, unde ne plăcea iarna să coborâm cu sania. Am trecut apoi prin parcul oraşului. Zeci de copaci îşi arătau frunzele de forme şi mărimi ispititoare, de la tei, la stejari, fagi şi salcâmi. Păsările se întreceau în triluri. În mijlocul parcului era foişorul în care ne plăcea să ne jucăm noi, copiii. De 1 Mai, acolo erau aşezate lăzile cu bere care urmau să fie vândute. Acum, doar câteva hârtii erau purtate de colo până acolo de o adiere.

- Ştii, Mioara, acest parc a aparţinut unei familii de nobili maghiari. Era o baroană, noi îi spuneam Pop Şimonoaia. În capătul celălalt al parcului e conacul.
- Ştiu, clădirea aceea e a Sfatului popular orăşenesc.
- Da, acum aşa e.
- Ce grădină frumoasă a avut! Unde e acum baroana?
- Cine mai ştie? Era singură şi, după război, a plecat în Ungaria. Acolo avea rude.

Am părăsit parcul printr-o portiţă laterală. Am ieşit în spatele unei clădiri mari, la fel de vechi cum era clădirea Sfatului. Era Tribunalul. Evitasem centrul.

Am mers apoi pe strada care ducea la Fabrica de cherestea şi, mai departe, la gara C.F.F., care era lângă Vaser. Ne-am oprit pe la jumătatea acelei străzi şi am luat-o la dreapta, spre Horeanu. Îmi plăcea mult acest deal. În vârful lui este o cruce, care se vede din tot oraşul. Acolo ştim că e răsăritul.

Ne-am apropiat bine de deal. Nu am urcat, pentru că în dreapta era fabrica la care am plecat. Se auzea un zgomot, dar nu erau oameni.

Am intrat pe uşa dinspre stradă. Tata l-a strigat pe Grigore. Am mai intrat pe un coridor, ne-am uitat în stânga şi în dreapta. Nu am văzut pe nimeni. Într-un târziu, l-am găsit pe Grigore. Era lângă un cazan mare în care se învârtea ceva care semăna cu melcul maşinii de tocat carne pe care o aveam acasă. Când ne-a văzut, a oprit motorul. S-a făcut linişte. Puteam vorbi.

- Bună ziua, bine aţi venit!

Grigore vorbea cu tata. Eu priveam curioasă la maşina aceea mare.

- În ce clasă eşti, domnişoară?, mi se adresează Grigore.
- Am intrat în clasa a treia.
- Vino să îţi arăt cum se face brânza!

Merg după Grigore. El îmi arată caşul care e deja adunat de la oamenii din satele de pe Valea Izei. Îmi spune că şi el e din Săcel, ca mine şi tata, că duminică a vorbit cu bunicul şi cu unchiul Ştefan.

Apoi, îmi arată maşina de tocat, acea maşină care m-a interesat cu puţin timp înainte. Acolo se mărunţeşte caşul. Îmi spune că pasta se frământă cu sare…

- Asta ştiu de acasă! Şi tata face brânză din caş. Nu atât de mult.
- Ce urmează? Dacă ştii…
- Pasta frământată şi sărată se pune într-o băşică de porc.
- Sau burduf. Noi avem o cantitate mare. O punem în lăzi din lemn. Oamenii care fac brânză acasă folosesc şi stomac de oaie, curăţat şi uscat ca băşica de care ştii tu.
- Numai dumneavoastră lucraţi aici?
- Suntem puţini muncitori: doi oameni duc marfa, materialele, ne pun la îndemână ceea ce avem nevoie, un mecanic… Dar nu avem inginer. Nu vrei să vii tu inginer la noi?

Eram luată pe nepregătite. Nu ştiam ce să spun.

- Ce face un inginer? Conduce şantierul…
- Cam aşa.
- Mă mai gândesc! De fapt, cred că e interesant. Mă fac ingineră de brânză!
- Spuneai că te faci cântăreaţă de operetă, îmi aminteşte tata.
- Mai e mult până atunci. Mie îmi place şi matematica. Pot să mă fac şi ingineră.
- Atunci, nu ne mai rămâne decât să aşteptam să vii la noi ca ingineră.
- E o idee foarte bună! Să mă aşteptaţi!

Am plecat veselă că am descoperit ce m-aş putea face când voi fi mare.

Câţiva ani, am spus că voi fi ingineră de brânză. Apoi, că merg la Chimie alimentară… Am renunţat mai târziu în favoarea Politehnicii, a maşinilor de calcul… Dar suna frumos: „ingineră de brânză”…

vineri, 8 iunie 2012

Prima vacanţă mare

Primul meu an de şcoală s-a încheiat cu bine. Curtea şcolii era goală. Nu îmi găsisem ceva concret de făcut.

În timp ce mă plimbam fără rost, l-am zărit pe cocoşul nostru roşu. Era un cocoş mare, frumos, rasa Rode Island. Era obişnuit cu mine. L-am chemat şi l-am luat în braţe.

În timp ce mă plimbam cu cocoşul în braţe, am auzit copii cântând. Curioasă, am intrat în clădirea şcolii, am urcat la etaj şi m-am îndreptat spre clasa de unde veneau sunetele. Copiii cântau în clasa care se afla deasupra camerelor în care locuiam noi.

Vorbind cu cocoşul, m-am apropiat să ascult. Din uşă lipsea o bucată. Nu m-a interesat de ce. Era în avantajul meu. Puteam să văd cine cântă.

M-am apropiat, şoptindu-i cocoşului să stea cuminte. M-am lăsat pe vine şi mă uitam la spectacol. Dirijorul era ocupat cu partitura, era atent la copii.

Unul dintre copii m-a zărit. L-a cotit pe vecinul lui. Apoi, mai mulţi copii s-au uitat la mine şi îşi stăpâneau cu greu zâmbetele.

Tocmai atunci, cocoşul s-a smucit şi a intrat în clasă. Toţi copiii din clasă au izbucnit în hohote. Dirijorul era nedumerit. Eu m-am ridicat şi i-am făcut semn cocoşului care, speriat, nu ştia în ce parte să meargă.

Profesorul m-a văzut şi m-a chemat în clasă:
- Ce facă aici?
- Am auzit cântând şi am venit să ascult.
- Cu cocoş cu tot? Ai vrut să ne deranjezi?
- L-am scăpat…
- Cum te cheamă?
- Mioara.
- Unde locuieşti?
- Sub clasa asta, am arătat în jos cu mâna.

Câţiva copii au început să râdă. Profesorul şi-a aranjat ochelarii, s-a uitat fix în ochii mei, a văzut că vorbesc serios şi m-a întrebat:
- Eşti fata domnului Grad?
- Da.
- Ştii să cânţi? În ce clasă eşti?
- Am trecut în clasa a doua. Sigur că ştiu să cânt.
- Vrei să cânţi cu noi?
- Dacă mă primiţi…
- Să încercăm!

Între timp, copiii scoseseră cocoşul pe coridor. Am cerut voie să duc cocoşul în curte şi am spus că mă întorc imediat.

Astfel, dintr-o întâmplare, am descoperit ce se poate face în vacanţă. Am cântat în corul claselor de gimnaziu. Apoi, o doamnă m-a întrebat dacă ştiu să dansez. Ştiam vals. Mă învăţase bunica din Constanţa, aşa că, am intrat şi în grupul de balet. Domnul Furnică, împreună cu un violonist, cânta la acordeon valsul. Eram un trandafir roz. Fetele mai mari erau flori de cais.

Nu de mult, am revăzut fotografiile pe care ni le-a făcut cineva în timpul spectacolului. Am o fotografie cu tot corul şi cu domnul profesor Ion Bănică, dirijorul. Persoana care ne-a fotografiat ne-a spus: „Capul sus!”. Eu ţin barba sus şi privesc spre fotograf. Şi mai am o fotografie, cu grupul de balet. În acea fotografie este şi solistul care cânta „Nea Alecu…”. Zâmbesc acum văzând rochiţele din tifon, cu volănaşe şi apretate cu făină.

Aşa, cu improvizaţii, cu cele mai ieftine materiale, reuşeam în vacanţe, şi chiar în timpul anului şcolar, să ne întâlnim, să învăţăm cântece şi să dăm spectacole pentru părinţii noştri.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Anuţa

Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. Merg spre casă cu o sacoşă grea. Singură, cu gândurile mele.

O fetiţă din vecini mă ajunge din urmă. O cunosc din vedere. O zăresc în curtea şcolii sau pe stradă. Cam atât. Având acelaşi drum, ea intră în vorbă cu mine.

Când ajungem în faţa porţii, Anuţa, aşa se numeşte, mă întreabă ce fac după-amiază. Puţin mirată de întrebare, îi spun că merg la Casa de cultură. E suficient să o pornesc din nou pe Anuţa. Vrea să ştie ce se face acolo. Ştiind ca mama mă aşteaptă, îi spun că acolo se cântă, se joacă teatru…

- Ştii să cânţi? o întreb.
- Da, toţi cântăm în casă.
- Ce cântaţi?
- De la radio…
- Mă grăbesc acum, dar ne putem întâlni pe la 5 şi povestim atunci. E bine?
- Sigur, spune voioasă Anuţa.

Nu dau atenţie întâlnirii pe care am stabilit-o. La ora cinci şi câteva minute, Anuţa deschide poarta şi mă strigă. Ies şi o invit în casă. Îi arăt biblioteca şi o rog să mă aştepte până mă pregătesc. Îmi iau repede o rochiţă, îmi leg părul în „coada de cal”, coafura la modă, încalţ sandalele şi mă apropii de Anuţa.

- Ce de cărţi aveţi!
- Tatălui meu îi plac foarte mult cărţile. Şi reviste avem multe. Tata e abonat şi la reviste străine. Nu prea e voie… Poştaşul ne aduce La Roumanie aujourd’hui. Dar săptămânalul L’Humanité îl ia de la chioşc. Uneori şi Pif, le chien. Spuneai că ştii să cânţi. Îmi cânţi ceva?
- Ce să îţi cânt?
- Ce vrei tu, ce îţi place ţie.

Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Un cântec frumos pe care Anuţa îl cântă bine. Dar eu vreau să cânte ceva din Maramureş. Nu prea ştie. Înţeleg că radioul e sursa ei de informare. Mai exact, un difuzor, cum aveam şi noi. Puţini oameni aveau în anul 1963 radio în casă.

Plecăm la Casa de cultură. Sunt programate repetiţii la cor şi orchestra de muzică populară. Mergem mai întâi în biroul tatălui meu. I-o prezint pe Anuţa şi îi spun că fata vrea să afle ce e Casa de cultură. Apoi, mergem în sala de repetiţii.

Cei din orchestră pleacă într-o sală mai mică, iar în sala mare sunt aşezate scaunele pentru corişti. Unii mai au foi cu texte. Domnul Ioan Furnică discută cu doamna Maria Mihalca, fosta mea învăţătoare şi profesoară de muzică. Pe noi nu ne întreaba nimeni de ce suntem acolo. Începe încălzirea vocilor.

Doamna Mihalca se apropie de mine:

- Cum e în vacanţă?
- Bine. Îmi găsesc câte ceva de făcut. Citesc, merg la râu cu fetele, am fost pe Arşiţa după frăguţe...
- Aţi găsit?
- Puţine. Dar nu contează! Ne-am plimbat.
- N-ai vrea să mergi cu noi la Satu Mare? E faza pe regiune a formaţiilor corale.
- Dacă mă primiţi, vin!
- Sigur. Ţine cartea cu partiturile. Şi vino la repetiţii! Scrie-ţi cuvintele şi mâine să le ştii!
- Bine, imediat îmi aduc ceva de scris!

Şi fug la tata în birou:

- Te rog să îmi dai două foi şi un creion! Vreau să scriu cuvintele. Merg şi eu la Satu Mare.

Tata zâmbeşte şi îmi dă ce îi cer. Ies ca vântul, gata să-l răstorn pe Belmondo (aşa îi spunea tata unui instructor artistic). Anuţa vrea să mă întrebe ceva. Văd că ezită.

- Care e problema?
- Aş vrea să văd şi eu Satu Mare...
- Şi?
- Nu ştiu dacă mă lasă tata, dacă mă primeşte dirijorul, dacă...
- Hai la repetiţie! E o şansă!

Ne aşezăm, scriem cuvintele şi ascultăm ce cânta vocea întâi. Ne lămurim. Putem învăţa până la concurs. Dacă doamna profesoară ne primeşte, restul nu e o problemă. Tatăl meu va vorbi cu tatăl Anuţei.

Nu mai avem nimic în minte decât: „Anişoară, Anişoară, tractoristă bălăioară” . Şi finalul la care doamna Mihalca ne făcea semn să cântăm mai tare. Coristele mai în vârstă nu prea pot să cânte notele înalte.

Urmează o săptămână cu repetiţii în fiecare zi. Anuţa a primit învoirea, dar cu condiţia să nu se despartă de mine.

La Satu Mare plecăm cu două autobuze. Pe serpentinele de pe Hera ne simţim mai rău, dar tata ne îndeamnă să cântăm. Nu prea tare, să nu răguşim. Sfatul e foarte bun.

Drumul e destul de greu. Ajunşi la câmpie, vedem pe geam oraşul, dar ni se pare că nu ne mişcăm. Când ajungem la şcoala care ne găzduieşte, e întuneric de-a binelea. Suntem cazate într-un dormitor cu 30 de paturi. Râdem: „ca la cazarmă”.

A doua zi, de dimineaţă, plecăm în grup să vedem unde vom cânta. Anuţa, tot lângă mine. Tremură de emoţie: „Ce frumos!” „Ce clădire mare! N-am mai văzut un parc atât de frumos!” , „Mai mergem mult?”. Eu zâmbesc. Am mai fost în Satu Mare, dar şi în alte oraşe mai mari. Acum, avem un scop serios: să luăm un premiu.

Suntem îmbrăcate în haine specifice zonei Vişeu. Lumea se uită după noi când trecem în grupuri. Vedem „sala”. Urmează să cântăm pe o scenă în aer liber. Ne facem încălzirea vocilor lângă scenă. Ne conduce doamna Mihalca. Apoi, domnul Furnică are o discuţie cu doamna Mihalca. Vine la noi şi ne spune: „Astăzi va dirija doamna profesoară. Să fiţi atenţi! Ştiţi ce aveţi de făcut. Succes!”

Mă uit la tata. Ştiu că domnul Furnică e dirijorul şi doamna îl ajută. Dar acum s-a schimbat ceva. Cred că tata ştie. E calm. De fapt, se pricepe să-şi ascundă emoţiile.

Emoţiile noastre nu se termină imediat ce încheiem programul. Ne împrăştiem prin oraş, după suveniruri, să facem fotografii, unii la o prăjitură, alţii să mănânce, că era miezul zilei. Anuţa se apropie de noi:

- Domnule director, vă rog să-mi daţi voie să merg cu fetele de la OCL! Vreau să îmi cumpăr ceva.
- Bine. Să fiţi la timp la autobuz! Aflăm rezultatele concursului şi plecăm la Vişeu. Ştiţi ora!
- Vă mulţumesc! La ora 5 suntem la poarta şcolii!

Anuţa e foarte bucuroasă. Şi noi. Sperăm că vom fi pe podium. Doamna Mihalca încă mai are emoţii.

Domnul Furnică vene cu rezultatul!

- Corul nostru a obţinut premiul al doilea! E foarte bine! Înseamnă foarte mult, ştiind cu cine am concurat. Felicitări tuturor!

Strigăte de bucurie, urale, aplauze.

- Mai am ceva de spus! De astăzi, doamna profesoară va fi dirijorul corului. Eu mă voi ocupa de orchestră. Ne vom întâlni la Casa de cultură!

Ajungem târziu la Vişeu. Obosiţi, dar bucuroşi. Suntem aşteptaţi în faţa Casei de cultură de mulţi oameni. Toţi vor să ştie ce am făcut. Noi aducem veştile, pentru că telefoane nu au decât instituţiile.

***

După mai mulţi ani, tata m-a întrebat dacă îmi mai amintesc de fetiţa aceea care a fost cu noi la Satu Mare. Îmi aminteam, dar nu am ţinut legătura.

- Anuţa s-a împrietenit cu cei din orchestră, cu soliştii şi, împreună cu formaţiile de folclor, a ajuns în mai multe ţări din Europa. Ştii că aveau un spectacol cu obiceiurile de nuntă.

- Mă bucur pentru ea. O fetiţă simplă, dintr-o familie de ţărani, o fetiţă talentată, care şi-a văzut cu ochii visul de a cânta pe scene adevărate. Eu am rămas o amatoare, pasionată de muzică. Dar nu-mi pare rău că m-am dedicat şcolii. Matematica e la fel de frumoasă. Şi nici ea nu e pentru oricine.

duminică, 3 iulie 2011

Ziua Învăţătorului în veacul trecut

Îmi amintesc că înainte de anul 2000, Ziua învăţătorului se sărbătorea în 30 iunie. E drept că ea coincidea cu o sărbătoare creştină: Cei 12 Apostoli.

Aşteptam cu nerăbdare să mergem la „iarbă verde”. Dar asta se putea face numai dacă nu ploua. Amintirile mele sunt incomplete, dar emoţiile încă mă copleşesc.

Eram în clasa a doua. Tata ne adusese, într-o cutie de carton, pui de găină fără cloşcă şi ne-a spus că au fost clociţi de o maşină. Eram curioasă cum era posibil acest lucru şi m-am bucurat foarte mult când tata ne-a anunţat că Ziua învăţătorului se va sărbători la Ferma agro-zootehnică din oraş, aflată pe drumul spre Moisei, locul de provenienţă a puilor noştri.

Era o zi frumoasă. De dimineaţă, părinţii noştri au fost la o şedinţă cu toate cadrele didactice din raion. Noi am aşteptat cuminţi acasă. La amiază, am luat o pătură, o sacoşă cu câteva lucruri pe care mama le pusese de seara şi am plecat. În faţa şcolii ne aştepta un autobuz care ne-a dus la
Fermă. Nu ne-a plăcut autobuzul, dar ne-am bucurat când am ajuns în livada de la marginea oraşului Vişeu de Sus.

Aproape de intrare, erau grătarele cu mititei şi lăzile cu bere sau suc. Lume multă, grupuri în jurul unor pături sau chiar pe iarbă. Tata a luat un carton cu mâncare, câteva sticle cu bere, două sucuri şi ne-am aşezat la umbra unui măr bătrân. Ne-a plăcut forma lui, coroana care atingea pământul. După ce am mâncat, am plecat la joacă. Erau şi alţi copii de cadre didactice cu care ne-am găsit imediat preocupări şi subiecte comune. Alergam prin livadă, admiram lucrurile ciudate, fructe sau forme mai puţin obişnuite.

La un moment dat, tata se apropie de noi:

- V-am promis că vă arăt „cloşca”. Am vorbit cu inginerul şi ne-a spus că ne primeşte. Dacă aveţi întrebări, el vă poate răspunde.

În câteva clipe, s-a adunat un grup destul de mare. Pe drum, le-am povestit celorlalţi copii despre puii noştri.

Am intrat într-o sală mare. Era cald acolo. Am văzut nişte mese cu sertare mari. Inginerul a tras un sertar şi am văzut ouăle puse la clocit. Ne-a spus că ouălor li se asigură temperatura şi umezeala ca sub o cloşcă, ne-a mai spus că, de două ori pe zi, ouăle sunt întoarse, că aşa face şi
cloşca adevărată. După trei săptămâni, puii ies din găoace, sunt duşi la aprozar şi lumea îi cumpără.

Soarele a coborât după deal. Ne-am adunat lucrurile şi am plecat la autobuzul care ne-a dus acasă. Eram obosiţi, dar bucuroşi că am văzut livada, că ne-am cocoţat prin pomi, că am alergat şi am văzut clocitoarea. Fusese una dintre cele mai interesante zile de vacanţă.

***

În alt an, de Ziua învăţătorului, am fost pe Valea Vaserului.

Mocăniţa ne aştepta în gara Întreprinderii Forestiere de Exploatare şi Transport. Era un tren mai mic decât cele cu care mergeam la Constanţa, pe care îl vedeam uneori trecând pe linia ferată cu trei şine dintre râul Vaser şi gardul care mărginea curtea şcolii în care locuiam. (De ce trei şine? Pentru că una dintre şine era comună. Trenul normal, al C.F.R., folosea şinele din exterior. Mocăniţa, folosea şina din interior. Ecartamentul mocăniţei e de 76 cm.)

Vagonul de persoane în care eram noi, pe o parte erau cate două scaune, iar de partea cealaltă, era câte un scaun. Printre scaune se putea circula.

Pe platformă se aflau bărbaţii şi tinerii. Tot acolo era şi personalul de la restaurant, care aducea grătarele şi băutura. Aveam şi alte alimente: friptură, ouă fierte, brânză, prăjituri… Astea, în cazul în care grătarele nu sunt gata şi nouă, copiilor, ne e foame.

Ce ne-a plăcut la drum? Trenuleţul mergea încet. Acest lucru ne distra. Spuneam că putem să coborâm din tren, să culegem flori şi să ajungem trenul din urmă. De fapt, trenul urca pe o pantă destul de abruptă. Am tot auzit că vom opri la Novicior. Unii ar fi vrut să mergem la Făina, dar acolo nu era atât de mult spaţiu în apropierea liniei ferate. Pădurea coboară la Făina până lângă staţia C.F.F. (Căile Ferate Forestiere)

Locul în care am oprit ne-a plăcut mult. Era aproape de râul Vaser, într-o poiană cu puţine denivelări, cu pădurea destul de aproape. Era plăcut, nu prea cald, dar apa din râu era rece. Nu puteam face baie. Ne-am găsit alte activităţi. Am adunat flori, plante pentru ierbar şi ne-am jucat cu mingea. Şi am ascultat cântecul păsărilor.

Trenul cu care am urcat a mers până la Făina, a încărcat buşteni şi, după un timp, a coborât. Urma să ne ducă înapoi în oraş. Nu avea un orar strict cum au trenurile de la C.F.R.

Noi, copiii, eram obosiţi. Soarele abia se zărea printre brazi. Dar am văzut ce rol aveau roţile acelea mari de la capetele vagoanelor. Ni s-a spus că sunt frânele. Când trenul urcă, nu se folosesc, dar când trenul coboară, din când în când, trebuie să intervină muncitorii de la C.F.F. şi să acţioneze frânele. Altfel, trenul ar lua viteză prea mare şi ar putea sări de pe şine.

***

Când am absolvit clasa a şaptea, în 1963, am fost din nou la Fermă. De data asta, nu m-am mai urcat în pomi. Mi-au ajuns plimbarea, observaţiile pe care le-am făcut şi dezbaterile la care am participat. De atunci am câteva poze cu un grup de profesori. A fost ultima ocazie să văd Ferma.

După o zi frumoasă, încărcată cu emoţia întâlnirii cu dascălii din raionul Vişeu, am propus să ne întoarcem pe jos în oraş. Tata a fost de acord cu propunerea mea. Drumul era asfaltat şi cei 2-3 km nu depăşeau puterile noastre.

Am mers discutând, privind pomii din grădinile de la marginea şoselei, admirând culorile cerului, umbrele de pe asfalt, adunând flori de pe lângă g
arduri.

(O fotografie a oraşului Vişeu de Sus făcută din clădirea liceului, după 1960, anul dării în funcţiune.)

***

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri legate de Ziua învăţătorului. Poate ar trebui să amintesc de momentele în care am participat la spectacole în cinstea evenimentului, la bucuria cu care am văzut Diploma care îi recunoştea tatălui meu calitatea de
„învăţător fruntaş”.

După ce am absolvit facultatea, îmi amintesc de şedinţele festive la care nu ne criticau oficialităţile, de participarea la câteva întâlniri colegiale în cantina liceului sau la vreun restaurant din oraşul Cugir, eveniment pentru care, într-o vreme, li se reţinea de pe statul de plată 25 de lei, chiar şi celor care nu doreau să participe la întrunire.

Mai nou, nici nu mai ştim când se sărbătoreşte Ziua învăţătorului. S-a încercat înlocuirea ei cu Ziua educatorului, în 5 octombrie. Camera deputaţilor a adoptat proiectul de lege privind instituirea Zilei învăţătorului pe data de 5 iunie a fiecărui an. Cu toate acestea, aflu din presă, în multe judeţe dascălii îşi serbează ziua tot în 30 iunie.


duminică, 27 februarie 2011

Spray cu aloe vera

Familia Georgescu de la etajul al doilea ne oferă de multe ori ocazia să râdem. Sunt simpatici, dar sunt destul de des în situaţii caraghioase. Ca acum câteva zile...

Doamna Georgescu, femeie în vârstă, are dureri de spate. Vecina de la parter se oferă să-i facă frecţie cu o alifie chinezească.

Luni, pe la ora 19, ea merge la familia Georgescu. Doamna e foarte mulţumită de frecţie. Se simte mai bine şi se mişcă mai uşor. Îi oferă vecinei un pahar cu bere, dar vecina refuză politicos:

- Nu te supăra, vecino! Mă doare gâtul. Nu pot să beau nimic rece. Dar, dacă vrei şi nu te superi, te rog să mă laşi să mă dau în gât cu spray-ul cu aloe vera pe care îl ai pe noptieră!
- Sigur, vecino! Dimineaţă am luat de la poştă pachetul trimis din Spania de fiica mea. Dacă spui că îţi face bine, dă-te!
- Dacă vrei, vin şi dimineaţă să te tratez.
- Dacă ai timp...
- Am, că sunt singură.
- Bine, te aştept după ora 8. Cu cafeaua.
- Voi fi punctuală! Noapte bună!
- Noapte bună, vecino!

Dimineaţă, la ora stabilită, vecina de la parter apasă butonul soneriei.

- Intră, spune din bucătărie, doamna Georgescu. Am făcut cafeaua.

Cele două femei beau cafea şi se pun la curent cu bârfele din bloc. Apoi, frecţia pentru care a venit „asistenta” de ocazie.

- Vecino, m-am simţit foarte bine după ce m-am dat cu spray. Te rog să îmi dai voie să mai dau o dată!
- Desigur, vecino!
- Vin şi deseară...
- Bine, te aştept.

Rămasă singură, doamna Georgescu merge la bucătărie. Se aude soneria. Deschide. Fiul doamnei:

- Sărut-mâna, mamă! Te mai doare spatele?
- Bine ai venit, Lică! Mă simt mai bine. Vecina de la parter îmi face frecţie.
- Şi cât îţi cere pentru serviciu?
- Vrea să-i dau voie să-şi dea în gât cu spray.
- Cu ce spray? De unde ai tu spray?
- Mi-a trimis soră-ta din Spania.
- Să văd şi eu!
- Uite aici!

Lică începe să râdă. Mama lui nu înţelege ce se întâmplă. Lică râde, nu-l poate opri. Zâmbeşte şi femeia.

- Mamă, spray-ul e cu aloe vera...
- Da, vecina spune că nu o mai doare gâtul...
- Dar e deodorant. Uite ce scrie aici „For Skin”.
- Dacă ea se tratează, dacă îi face bine, ce treabă ai tu? Măi, da’ ce deştepţi sunteţi voi, ăştia tineri!

miercuri, 17 noiembrie 2010

Vânt de libertate

În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru bunici şi însoţitori.

Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra într-un gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi curte locuia şi Mircea, fratele cel mai mic al mamei. Daniela, verişoara mea, era cu doi ani mai mică decât mine. La început mergeam toate trei la plajă cu familia Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu doamna Georgescu. Bunica venea mai rar cu noi.




Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”. Ştiam eu ceva despre operă. Când s-au instalat difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit şi ne-au instalat un difuzor şi în camera pe care o ocupam noi. De la difuzorul care transmitea programul Radioului Naţional am învăţat cântece, poveşti, la difuzor auzeam piese de teatru... Ştiam eu că la operă se cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa.

Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând. Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.

Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare?! Se juca opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă scenă, dar bunica se încrunta.

Acasă, în timp ce bunica îmi aranja patul, am început să cânt: „Mario, mi-am legat viaţa mea de a ta, dragul meu…” Bunica mă întreabă: „Numai asta ai reţinut?”. Prind curaj şi cânt:

„În zori, lumea vom străbate,
Cântec drag de libertate,
Zboară pe-ntreg pământul
Liber să fii ca gândul!”

Cânt din ce în ce mai tare. Şi apoi, ceva despre mateloţii care spălau puntea vasului. Dar au trecut mulţi ani şi am uitat.

A doua zi, au venit mama şi Nina. În timp ce aşteptam să ne servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea?

- E prea mica, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!

- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.

- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!

- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Când voi fi mare, ştiu ce voi fi!

- Ce vei fi? mă întreabă mama.

- Cântăreaţă! De operetă.

- Să mâncăm! Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.

***

După mulţi ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz care ne ducea de la Eforie la Constanţa. Lângă noi, un pescar cu undiţa şi o plasă de 1 leu. Plină. Soţul meu, mare amator de peşte, intră în vorbă:

- Aţi prins ceva?

- Destul.

- Nu vindeţi?

- Dacă vreţi să veniţi cu mine acasă. Trebuie să cântăresc…

- Unde staţi?

- Pe strada Smârdan, la numărul 7.

Îi fac semn soţului meu. Se apropie.

- Acolo au stat bunicii mei.

- Mergem cu dumneavoastră.

În timp ce pescarul cântăreşte peştii, mă apropii de gard. Văd casa în care au locuit bunicii mei. Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desfiinţat Geta, după ce au murit părinţii ei. Închiriază camere turiştilor care vin pe litoral.

Soţia pescarului mă vede. Simt că trebuie să-i explic.

- În casa aceea au locuit bunicii mei. Până în 1959, când s-au mutat la Eforie Sud.

- Nu i-am cunoscut. Noi locuim aici numai de zece ani.

Mai întârziem la familia pescarului pană când îi povestesc cum am fost eu la operetă. Promit că trec pe la Teatrul Liric . Să văd măcar clădirea. Pe artişti îi revăd cu ochii minţii. „În zori, lumea vom străbate…”