Se afișează postările cu eticheta proza. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proza. Afișați toate postările

sâmbătă, 16 decembrie 2023

Cartea de proză scurtă cu titlul „Ele, dragile mele”


     A apărut în acest început de iarnă, la Editura PIM, Iași. Conține texte cu personaje feminine, de diferite vârste și pregătire.  

Cuprins

           Doamna Mimi/ 3

            Mihaela/ 6

            Nepoatele/ 10

            Anuța/ 12

            Trandafirul galben/18        

            Elena și trandafirii / 22

            Eroina zilei: Ioana / 24

            Mijloc de mai/ 27

            Livia/ 30

            Coafura / 32

            Polițista/ 35

            Păpădia / 39

            Sofia / 47

            Roberta /45

            Eva /63

            Bunica/ 65

            Problemele Anei/ 72

            Irina / 86

            Venera/ 95

            Sfertul academic / 123

            Scrisoarea/ 125

            Bunica Vetuța / 127

            Noră în Ardeal / 130

            Rafila/ 133

            Dulceață de piersici/ 134

            Au trecut anii / 136

            Despre autoare / 143

joi, 29 septembrie 2022

Bunici și nepoți

 Am publicat în acest an cartea Bunici și nepoți, care conține dialoguri despre viață și întâmplări cu ființe din aria de preocupări ale copiilor.



Cartea a sosit în 23 iulie 2022, dar am omis să scriu aici. Vara asta a fost foarte scurtă și vremea foarte dubioasă: când caniculă, când ploaie enervantă. Nu mi-am putut respecta planurile, nici măcar pe cele făcute pentru un timp scurt. Încerc să recuperez.

duminică, 4 martie 2018

Preot nou în micul oraş transilvănean

- Bună ziua, doamnă Ana!
- Bună ziua, Viorico!
- Vreau să vă spun că mâine pun parastas de un an după mama. Vă rog, dacă puteţi să participaţi la biserică mâine, pe la ora zece! Este un preot nou. Încă nu-i ştim obiceiurile.
- Eu vin, dar soţul meu are deja ceva planificat.
- Deci, ne vedem mâine!

Sâmbătă dimineaţa, Ana se pregăti să meargă la biserică. Preotul care se pensionase avea obiceiul să ţină slujba de sâmbătă până la zece fără un sfert. Ana plecă la biserică în aşa fel încât să ajungă la timp.

Biserica era plină de oameni. Erau patru parastase. Înainte de slujba specială, preotul face câteva precizări:
- Vă rog ca de acum înante să aduceţi parastasele de vineri seara, ca în timpul nopţii acestea să se îmbibe cu Duhul Sfânt. Ştiu că le aduceaţi doar sâmbăta dimineaţa, dar sper că vă veţi conforma! Apoi, liste separate pentru pomenirea morţilor şi viilor.

Câteva femei au început să şuşotească. Li se părea firesc să scrie separat morţii care să fie pomeniţi.

În faţa altarului au fost aşezate mesele şi, pe ele, parastasele, câteva sticle cu vin, câţiva colaci, o colivă, chiar dacă în Ardeal nu e obiceiul. Slujba a durat mult mai mult ca de obicei. Preotul a ţinut un discurs şi la sfârşit.

Ana bănuia că, nou fiind, preotul voia să fie remarcat de enoriaşi.

După slujbă, mulţi dintre cei aflaţi în biserică au mers la mormintele pomeniţilor şi apoi la pomana de parastas. Acolo, într-un cadru neprotocolar, şi-au spus părerile.

Se apropia Anul Nou, implicit Boboteaza. Vecinii ieşeau în stradă, unde dezbăteau problema botezului în noile reguli stabilite de preot.

- Sper că nu vine înainte de Anul Nou, că preotul bătrân a făcut într-un an aşa. Spunea că are un sector foarte mare.
- Mai e o problemă: cât dăm?
- Eu am dat întotdeauna o sută de lei care însemna taxa bisericii şi restul pentru botez.
- Noi aşa am dat.
- Eu sunt văduvă, pensia mea e mică. Nu pot să dau atât.
- Tanti Ioana, dai cât poţi. Nu e concurs, nu poate să pretindă nimeni mai mult decât ai.
- Cine a fost la biserică? Pe când a anunţat că vine pe strada noastră?
Nimeni nu ştia nimic sigur. Cei în vârstă nu prea mai pleacă de acasă, ceilalţi nu prea mai trec pe la biserică...
- Când vine preotul aflăm! Ne anunţă cei din capătul străzii!
- Şi latră toţi câinii.

Preotul a început să meargă cu botezul din a doua zi a anului. Cei care aveau sector mare au fost ajutaţi de cei cu sector mai mic.

Puţin înainte de amiază, preotul sosi la familia Paraschivescu. Era aşteptat, aşa cum erau obişnuiţi de preotul care se pensionase. Pe masa din sufragerie era o farfurie cu prăjituri, o tavă cu pahare pentru vin şi o cană de un litru cu vin făcut din strugurii din curte. Pe masa din coridor era o cană cu apă în care puseseră o creangă de busuioc.

Preotul a intrat în pas vioi, a deschis uşa la o cameră din dreapta şi apoi a intrat în sufragerie, unde era deschisă uşa. Imediat după el era persoana care cunoştea sectorul, cel care venea întotdeauna cu un caiet în care nota câţi bani dădeau cei vizitaţi.

Profesorul observă că, de data asta, nu folosea nimeni caietul. A dat suta obişnuită.

Preotul i s-a adresat doamnei Ana:
- Domnul a spus că de Bobotează veţi fi la biserică. Acolo primiţi agiazma.
- Regret că nu sunt de acord cu dumneavoastră, spuse Ana. Nu cred că soţul meu poate promite în locul meu. Dacă pot, merg.
- Vă aştept!

Preotul plecă împreună cu suita. Vecinii se adunară la o nouă şedinţă. Se înţelegeau foarte bine. La orice eveniment, participau aproape toţi. Veniseră pe rând în oraş, în special să lucreze la fabrică, din toate părţile ţării. Înainte de a apela la rude, mergeau să rezolve situaţiile neplăcute cu ajutorul vecinilor. Şi la evenimentele vesele, erau tot împreună.

- Îl cunosc din fabrică pe noul preot. Vrea să schimbe toate regulile celuilalt.
- M-a deranjat puţin modul în care a vorbit cu mine. Casierul ne cunoaşte de când era elev, ştie ce obiceiuri avem. Ştie că pe mine mă supără neadevărul. Chiar glumă să fi vrut să fie, nu se cădea să glumească cu o persoană de vârsta mamei lui. Oricum, nu merg la biserică.
- Bine spui, casierul sau ce funcţie are, ştie că eu plăteam taxa bisericii atunci când venea preotul cu botezul. Restul banilor îi foloseau cum voiau. Eu nu mai plătesc altă taxă!
- Măi, vecinilor, altă treabă nu aveţi? Nu vi-i frig?
- Ai dreptate. Să mergem. Dacă mai aflaţi ceva, să ne spuneţi şi nouă!

A doua zi, pe la amiază, o vecină anunţa că noul preot a decis ca taxa bisericii să fie de 80 de lei. Astfel ar putea să monteze încălzire centrală în biserică. Nimeni nu era de acord să plătească cu 45 de lei în plus. Taxa era mai mult decât dublul celei anterioare. Toţi erau nemulţumiţi.

- Ai auzit vecine? Pe proaspăt pensionata Maria a delegat-o preotul sămeargă pe la toţi de pe stradă să le prezinte planurile bisericii?
- Şi ea a fost e acord?
- Se pare că i-a fost jenă.
- Poate pledează pentru noi. Ea îi va spune care e părerea noastră în legătură cu mărirea taxei bisericii.
- Să sperăm!

Fiind vacanţă, Maria i-a găsit pe oameni acasă. Avea un caiet în care nota la fiecare casă cine locuieşte şi datele de naştere ale fiecăruia. Discutând cu oamenii şi-a făcut un plan pe care urma să i-l prezinte preotului.

După câteva zile, Maria urma să vorbească cu vecinii.

marți, 13 decembrie 2016

Cenaclul de la Roma

Cenaclul de la Roma a publicat o colecţie de texte din 2016. Sunt publicate texte de către 24 de membri ai Cenaclului. Fiecare autor are rezervate 5 pagini.

Textele mele sunt:

Doamna Mimi
Smochinele şi matematica
Anuţa

Toate textele sunt publicate pe acest blog. Fotografia este de pe pagina de Facebook a Cenaclului.

joi, 20 martie 2014

Bila



            La Grupul Şcolar, am predat în mai mulţi ani fizică decât matematică. Neavând înscrisă pe diplomă această specialitate, ţineam legătura cu colegii care predau numai fizică. Aflam noutăţile şi mă străduiam să includ, de câte ori aveam ocazia, în timpul lecţiilor, experienţe potrivite.
            Periodic, în şcoală se aducea material didactic. Laboratorul de fizică a primit, între altele, o trusă pentru ilustrarea şi studiul mişcărilor mecanice.
            În studiul mişcării sub acţiunea gravitaţiei am folosit montajul la o clasa de „afiliaţi”. În acea zi, erau puţini elevi. Experienţa era simplă. Se dădea drumul la o bilă şi se cronometra timpul în care bila parcurgea o distanţă stabilită anterior.
            Am făcut o demonstraţie. Apoi, am discutat cu elevii. Am stabilit concluziile şi ne-a mai rămas timp. Elevii erau curioşi şi voiau să repete experienţa.
            În ordinea din bănci, treceau la catedra, dădeau drumul bilei şi cronometrau. Trăgeau concluzia şi dădeau bila următorului. Toţi elevii erau în picioare, să vadă experienţa
            Toate ar fi fost bune, dacă montajul nu ar fi fost solicitat prea mult. Venise rândul unui elev din banca a treia. A dat drumul bilei. Piedeca n-a oprit-o şi bila a lovit parchetul, dar nu s-a oprit. A început să se rostogolească şi a găsit un locşor prin care s-a strecurat sub catedră. Podiumul era vechi. Când am venit eu în Cugir l-am găsit acolo.
            A început agitaţia. Unii erau dezamăgiţi că nu le-a venit rândul, alţii au sărit să recupereze bila. A trebuit să organizăm activitatea. Doi elevi au luat catedra şi au aşezat-o lângă uşă. Alţi doi elevi au ridicat podiumul. Un strigăt de uimire a pornit din grupul de fete. Atâta praf, gunoi, atâtea hârtii nu au crezut că pot fi adunate într-un spaţiu atât de mic. Bila nici nu se zărea.
            O elevă a luat mătura, un băiat a luat făraşul… Bine că le-au găsit lângă uşă! Alt băiat a luat coşul de gunoi. Au adunat cu grijă să nu le scape din ochi bila. În sfârşit, au găsit-o!
            Suna de ieşire când am reuşit să aranjăm sala de clasă. Am plecat cu bucuria că am făcut şi experienţa, dar şi curăţenie într-o clasă în care nu prea ţineam orele. Cei care nu au avut ocazia să participe efectiv la lecţie, aveau de ales între a fi dezamăgiţi sau amuzaţi de ocazia pe care ne-o oferise bila.

vineri, 19 iulie 2013

Roberta


 - Vai, tu, Viorica, tu! Aşa sunt de supărată, tu!
Roberta înghiţi de două ori, îşi şterse o lacrimă şi continuă:
- Aşa de supărată sunt! Ştii că ţi-am povestit de Leo…
- Da, mi-ai spus că e foarte drăguţ… Ce s-a întâmplat?
- Leo al meu… nu mai este. Cum pot să fie unii aşa?...
Şi Roberta începu să plângă. Viorica ştia că Roberta avusese mai mulţi pisoi, dar numai pe unul negru i-l dăduse ea. Într-o zi, venise tot aşa, supărată, şi-i povestise că Nero a murit. Nero fusese un motan negru, zdravăn, de care Roberta s-a ocupat după ce şi cel mai mic dintre copiii ei plecase la facultate. Se ataşase de ghemotocul de blană imediat ce îl primise. Atunci, Viorica i-a dat un pisoi negru, de o lună, pe care îl avusese Kitty, pisica ei. De câte ori venea Roberta, îi povestea Vioricăi ce giumbuşlucuri face Tano. Se obişnuise cu motănelul care o însoţea peste tot.
- Vai tu, Viorica! Toată săptămâna am plâns. Cum pot fi unii oameni aşa de răi? E al cincilea pisoi pe care mi-l otrăvesc.
- Şi mie mi-au murit doi motani, dar unul bătut de un criminal, fără glumă, chiar e închis acum, iar al doilea, otrăvit. Şi eu am fost foarte supărată. Cine crezi tu că face acest lucru oribil?
- Am un vecin rău. Nu suportă nici un animal. Leo era aşa de prietenos, intra în casă şi, dacă dormeam, îmi punea lăbuţele pe faţă, să mă trezească.
Roberta îşi întoarse capul, îşi şterse o lacrimă şi nasul. Viorica nu spuse nimic. O urmărea pe femeia din faţa ei cu îngăduinţă.
- Cred că ştiu cine mi l-a otrăvit pe Leo. Am un vecin ursuz şi răutăcios. Nu suportă să-i intre nimeni în curte. Şi ceilalţi vecini au avut de suferit din pricina lui. Poate îl ştii, este Vasile Brad, stă lângă noi, pe Scăunel.
- Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.
Între cele două femei, se aşternu liniştea. Roberta avea nasul roşu, arăta de parcă avea gripă.
- Nu de mult ţi-am spus că am un pisoi tărcat. A trecut pe aici o fată, cred că era la liceu, l-a prins şi l-a mângâiat. Am întrebat-o dacă îi place. A spus că e foarte frumos şi prietenos. I-am spus că poate să îl ia. Era aşa de surprinsă că nu îndrăznea să spună nimic. I-am spus că e al pisicii mele şi că i-l dau bucuroasă. Fata a plecat cu pisoiul, care încă nu avea un nume, dar noi îi spuneam când Tigrişor, când Dunguliţă, când Miţu. Cu siguranţă, i-a dat ea un mume frumos.
- Tu, Viorica, sunt tare supărată! Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Aştept să vina Leo să-i dau şi lui ceva…
- Dacă am fi în altă ţară…
- Sigur, numai noi suferim…
De cele două femei care vorbeau lângă poartă se apropie un vecin.
- Bună ziua, doamnelor! Ce mai faceţi?
- Buna ziua, vecine! Povestim despre ale noastre.
- Doamna Roberta, păreţi bolnavă…
- Nu e bolnavă, e supărată! Cineva i-a otrăvit motanul.
Roberta îşi întoarse capul. Vecinul se apropie de Viorica şi, cu o voce scăzută, îi spuse:
- Tocmai m-a vizitat Iulia. Şi ea era nervoasă. Nu ştia cine a sfâşiat motanul negru pe care mi se pare că i l-ai dat tu. Eu bănuiesc cine a fost autorul. Bag mâna în foc că el e autorul! Dar nu am martori. Vecina e acum in Franţa şi Iulia, sora ei, a venit să îi dea ceva de mâncare pisoiului. L-a găsit… Nu se putea abţine din plâns.
- Exact despre asta vorbeam cu Roberta. Chiar nu pot fi pedepsiţi aceşti indivizi fără inimă? 
Zicând acestea, bărbatul le făcu un semn de salut şi plecă. Nici el nu ştia cum să continue.
Cele două femei au tăcut o vreme. Viorica simţea că trebuie să spună ceva, să o încurajeze pe Roberta. Dar ce ar ajuta-o? Să-i spună că un alt pisoi ar mai înveseli-o? Vecinul ei nu l-ar suporta. Şi nici Roberta nu e dispusă să mai treacă printr-o experienţă de acest gen…şi totuşi.
Soţul Robertei le trezi la realitate. Pornise motorul maşinii, semn că doamnele trebuie să pună capăt dezbaterii.

***

Au trecut câteva zile în care cele două doamne nu s-au văzut. Roberta venea doar să aibă grijă de casa în care locuise soacra ei, să lucreze grădina, să mai repare câte ceva.
- Viorica, vino să vezi ce au făcut pisicile tale!
 Viorica nu ştia dacă trebuie să se bucure sau, din contră, să găsească scuze pentru ceea ce au făcut pisicile. Îşi şterse mâinile şi ieşi din bucătărie:
- Ce s-a întâmplat?
- Vino să vezi!
Roberta, veselă, o luă înainte. Se opri lângă mărul bătrân care trona în mijlocul grădinii.
- Fii atentă! Uite, ăştia sunt pui de şobolan. Uite cum i-a înşirat! Sigur a fost careva dintre pisicile tale.
- Da, cred că motanul meu face astfel de lucruri. Duminică, de dimineaţă, am găsit lângă bucătărie doi pui ca ăştia. Motanul mi-i aduce, nu-i mănâncă, dar ştie că primeşte o farfurioară cu lapte: premiu pentru ispravă!
- Tu, Viorica, ce bune pisici ai!
- Aşa e! Nu mai am şoareci, dar am gălăgie. Nu chiar în fiecare noapte, dar…
- Sunt foarte bune pisicile la casă, spuse Roberta, cu o undă de tristeţe.
- Ţi-a spus Nelu că a venit un motan galben, tânăr?
- Când, tu?
- Când a fost singur aici. Parcă marţi. Motanul mieuna foarte tare. Credeam ca e al meu sau vreun pisoi părăsit. Acesta era destul de mare. I-am aruncat o bucată de pâine în grădiniţa voastră de flori. Acolo se retrăsese când m-a văzut. Nu a mâncat pâinea, dar m-am trezit cu el în curte. Motanii mei nu l-au acceptat. Nu l-au bătut, dar nici nu au stat în preajma lui. Pentru că a mieunat toată noaptea, m-am supărat şi l-am dus la gară.
- Vai, tu, Viorica, tu! De ce nu l-ai ţinut?
- Pentru că făcea gălăgie. Destul latră căţeluşa de câte ori vede o pisică.
- Vai, tu, Viorica! De ce nu mi-ai spus?
- Pentru că Nelu a zis că prea te consumi pentru fiecare pisoi pierdut.
- Nu pot, tu, să stau singură! Mi-e urât. Aş vrea să am şi eu cu cine să vorbesc…
- Dacă chiar vrei un animal de companie, poate ar fi mai bine să ţii o pisică. Ea nu merge departe de casă. Uite, Kitty a noastră trece numai la voi, că nu e nimeni, la vecinul din stânga şi la vecina de vizavi. Motanii noştri au ajuns la două străzi de aici. 
- Vai, tu, Viorica! Nu ştiu ce să fac…
- Să te gândeşti până la primăvară. De Paşti, când pisica noastră va avea pui, vii şi îţi alegi. Pisicile stau mai mult acasă, dar fac pui. Nu e obligatoriu să facă. Acum, sunt medici veterinari, sunt medicamente. Înţelegi ce vreau să spun.
- Cred că voi lua un pui… Brad a făcut ceva. De o vreme vine la el un poliţist. Cu maşina Poliţiei. Poate îl duce…
- Poate se face linişte în cartierul vostru. Să dea Dumnezeu să fie linişte!
- Deie Domnul!

***

            Duminică însorită. Din curtea vecinilor, se auzea o voce de copil. Era Herrieta, nepoţica Robertei. Venise la cireşe.
            Când auzi soneria, Viorica se îndreptă spre poartă. Roberta şi Henrieta aşteptau cu un vas plin cu cireşe proaspăt culese.
            - Tanti Viorica, am venit să vedem pisicile mici!
            - Intraţi şi aşteptaţi puţin! De câteva zile le-am dus în podul magaziei. Nu mai era chip să le ţin în casă. Se cocoţau peste tot, ne împiedicam de ele... De Paşti, au fost nepoţii noştri aici. Fetele şi-au împărţit pisoii. Sunt două pisicuţe şi un motănel.
            - Tanti Viorica, ne arăţi motănelul?
            - Încerc să îl prind, dar nu ştiu dacă reuşesc. E cam timid. Vrei să urci cu mine să-i vezi pe toţi? Până la urmă, tot motănel vrei?
            - Da, vreau tot un motănel, spuse Roberta.
            Viorica a ajutat-o pe fetiţă să urce pe scară. De acolo putea să vadă ce e în pod. Pisoii s-au îndepărtat, dar au continuat să alerge peste obiectele depozitate în pod: un scaun de Dacie, o canapea veche, câteva cutii de carton… Printre ele era şi cutia care a fost prima casă a pisoilor.
            - Să coborâm şi apoi încerc apoi să-l prind pe Vaslică!
            - De ce nu spuneţi Vasilică?
            - Pentru că îmi aminteşte de un elev timid care şi-a semnat lucrarea Vaslică H.
            Roberta şi nepoţica ei s-au aşezat pe treptele încălzite de soare, iar Viorica a urcat în pod.
            - Nu l-am putut prinde pe Vaslică. Am adus-o pe Suzi. Ea este cea mai iute şi mai activă. Vine la mine imediat ce o chem. Era mică, abia umbla, dar încerca să se caţere pe faţa de masă.
            - Bunico, toţi puii pisicii sunt la fel, ca nişte vulpiţe cu dungi!
            - Se deosebesc. Dintre cele două fetiţe, una e mai blondă. Îi spunem Blondy.
            Până când Henrieta s-a jucat cu Suzi, cele două doamne au făcut schimb de reţete. Vizita a fost scurtă, dar Roberta a promis că va reveni să-l vadă pe Vaslică.

***

            Într-o zi cu soare, Robeta a trecut să vadă cum arată grădina. După câteva zile ploioase, plantele se dezvoltaseră frumos, dar şi buruienile au crescut.  Tocmai era la un strat cu ceapă când Viorica se întorcea de la piaţă.
            - Ce mai face Vaslică?
            - A crescut frumos, ne-am împrietenit. Vrei să-l vezi?
            - Sigur. Cât timp are acum?
            - Nouă săptămâni. Mănâncă de toate, au coborât din pod. La început, accidental, apoi pentru că au vrut. Să vezi cât le place să alerge printre roşii!
            - Hai, mi-l aduci să-l văd?
            - Imediat. E foarte drăguţ.
            În scurt timp, Viorica reveni cu motănelul. Roberta se lumină la faţă.
            - Vai tu, Viorica, ce drăguţ e! Şi nu plânge. Ce mănâncă?
            - De toate. În special lactate, eu le-am dat urda şi brânză dulce, lapte, ouă crude în lapte sau fierte şi mărunţite, mănâncă şi ficat, la Paşti am făcut mult drob de miel şi mi-a rămas o bucată în congelator. Am încălzit-o şi le-am dat-o pisoilor. Mănâncă şi hrană uscată pentru juniori.
            - Am aici o cutie şi pot să-l duc acasă.
- Vrei să-l iei azi?
- Ştii cât sunt de nerăbdătoare să povestesc cu el.
- Bine! Ia-l! Să ai noroc cu el!
- Tu, Viorica, tu, să ştii că Brad se poartă frumos cu noi! A început să ne viziteze. Cred că i-a atras cineva atenţia…
- Mă bucur. Trebuie să plec. Să îmi povesteşti, când mai vii pe aici, ce face Vaslică! Sunt sigură că vei avea grijă de el!
Viorica a ajuns acasă, iar Roberta încă îl mângâia şi-i vorbea motănelului.

***

Au trecut câteva zile. Nelu, soţul Robertei, pescar amator, vorbea la gard cu soţul Vioricăi. Acesta din urmă povestea că a găsit foarte multe icre în crăpoaica pe care a cumpărat-o recent.  În discuţie a intervenit şi Roberta. Nici Viorica nu a stat deoparte.
- Ce mai face Vaslică?
- E aşa de drăguţ!  Toată ziua se joacă, îşi găseşte mereu ceva nou.
- Într-o zi, s-a urcat pe cuier şi mi-a trântit pălăria, apoi s-a băgat în ea.
- Sunt sănătoşi, de aceea se joacă…
- Vai, tu Viorica, sunt aşa de bucuroasă! Johnny e tot după mine. Când am plecat de acasă, l-am închis in hol. Acolo nu are ce să strice.
- Are un nume nou. Foarte bine! Spuneţi-i cum vreţi! Acum, e al vostru.
Viorica o privea pe Roberta. Chipul ei era luminos, ochii ei păreau mai albaştri. Era fericită: avea o fiinţă de care trebuia să se ocupe şi cu care să-şi împartă emoţiile şi bucuriile.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Livia


Zi  frumoasă de toamnă. Complexul studenţesc era ca un stup de albine. Unii veneau cu geamantane grele, alţii plecau la cumpărături…
La etajul trei, Livia, cu coatele sprijinite de pervaz, îi privea pe cei ce veneau. Unul dintre tinerii din grupul care trecea îşi puse geamantanul jos şi, frecându-şi mâinile, îşi roti privirea. Când o zări pe Livia, îi strigă:
- Vezi să nu cazi de acolo!
- N-avea tu grijă !
- Ştii că-ţi stă bine cu capotul acela roşu ?
- Sigur că ştiu!
Fata se retrase. Nu voia să continue un dialog care ar fi putut să deranjeze pe cineva obosit din camera vecină.
Observase că tânărul avea pantofi de lac alb cu negru, ca Fred Astaire, şi vru să-i spună că-i stă bine cu pantofii de bebeluş, dar renunţă la gândul că va auzi ceea ce nu-i va face plăcere.
Seara, s-au întâlnit în holul căminului. El era tot cu pantofii bicolor. Aştepta. Livia se apropie de el :
- Ai trimis s-o cheme?
- Am trimis. Nu ştiu de ce nu vine.
- Dacă vrei, mă duc şi eu s-o caut !
- Chiar te rog ! O cheamă Reli şi stă în camera 35.
Livia urcă treptele în goană. Reveni şi-i spuse că Reli vine îndată. El îi mulţumi.
           A doua zi, când Livia se întorcea de la deschiderea festivă a anului universitar, îl găsi în hol. Se duse la sigur :
            - Oare pe cine aştepţi? Tot pe Reli?
            - Nu e acasă. Am două bilete la ,,Omul, orgoliul şi vendeta’’. Nu vii cu mine?
            - Ba da, dacă mă aştepţi să duc bagajele astea…
            - Vin la şase să te iau.
            - Strigă-mă la geam!
            - Nu ştiu cum te cheamă.
            - Livia. Dar pe tine?
            - Liviu, zise el întinzând mâna.
            - Râzi de mine!
Livia se încruntă.
            - Nici prin gând nu-mi trece!
            - Dacă vrei să te cred, arată-mi legitimaţia!
Liviu scoase din buzunar legitimaţia de student. I-o dădu Liviei. Ea citi repede şi începu să râdă.
- Suntem colegi de grupă…
- Cum? Şi tu eşti la Fizică?

luni, 1 octombrie 2012

Francesca

- Vai, tu, Viorica, tu! Aşa sunt de supărată, tu!
Francesca se opri. Înghiţi de două ori, îşi şterse o lacrimă şi continuă:
- Aşa de supărată sunt! Ştii că ţi-am povestit de Leo…
- Da, mi-ai spus că e foarte drăguţ… Ce s-a întâmplat?
- Leo al meu… nu mai este. Cum pot să fie unii aşa?...
Şi Francesca începu să plângă. Viorica ştia că Francesca avusese mai mulţi pisoi. Într-o primăvară, venise tot aşa, supărată, şi-i povestise că Nero a murit. Nero fusese un motan negru, zdravăn, de care Francesca s-a ocupat după ce şi cel mai mic dintre copiii ei plecase la facultate. Se ataşase de ghemotocul de blană imediat ce îl primise. Atunci, Viorica i-a dat un pisoi negru, de o lună, pe care îl avusese Kitty, pisica ei. De câte ori venea Francesca, îi povestea Vioricăi ce giumbuşlucuri face Tano. Aşa îi pusese numele. Se obişnuise cu motănelul care o însoţea peste tot.
- Vai tu, Viorica! Toată săptămâna am plâns. Cum pot fi unii oameni aşa de răi? E al cincilea pisoi pe care mi-l otrăvesc.
- Şi mie mi-au murit doi motani: unul bătut de un criminal, fără glumă, chiar e închis acum, iar al doilea, otrăvit. Şi eu am fost foarte supărată. Cine crezi că face acest lucru oribil?
- Am un vecin rău. Nu suportă nici un animal. Leo era aşa de prietenos, intra în casă şi, dacă dormeam, îmi punea lăbuţele pe faţă, să mă trezesc.
Francesca îşi întoarse capul şi îşi şterse o lacrimă. Viorica nu spuse nimic. O urmărea cu îngăduinţă pe femeia din faţa ei.
- Cred că ştiu cine mi l-a otrăvit pe Leo. Am un vecin ursuz şi răutăcios. Nu suportă să-i intre nimeni în curte. Şi ceilalţi vecini au suferit din pricina lui. Poate îl ştii, este Vasile Brad, stă lângă noi, pe Scăunel.
- Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.
Între cele două femei, se aşternu liniştea. Francesca avea nasul roşu, arăta de parcă avea gripă.
- Nu de mult, ţi-am spus că am un pisoi tărcat. A trecut pe aici o fată, cred că era la liceu, l-a prins şi l-a mângâiat. Am întrebat-o dacă îi place. A spus că e foarte frumos şi prietenos. I-am spus că poate să îl ia. Era aşa de surprinsă că nu îndrăznea să spună nimic. I-am spus că e al pisicii mele şi că i-l dau bucuroasă. Fata a plecat cu pisoiul, care încă nu avea un nume, dar noi îi spuneam când Tigrişor, când Dunguliţă, când Miţu. Cu siguranţă, i-a dat ea un nume frumos.
- Tu, Viorica, sunt tare supărată! Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Aştept să vina Leo să-i dau şi lui ceva…
- Dacă am fi în altă ţară… Există o legislaţie care l-ar putea pedepsi pe acel Brad, dar la noi nu îi face nimeni nimic.
- Sigur, numai noi suferim…
De cele două femei, care vorbeau lângă poartă, se apropie un vecin.
- Bună ziua, doamnelor! Ce mai faceţi?
- Buna ziua, vecine! Povestim despre ale noastre.
- Doamna Francesca, păreţi bolnavă…
- Nu e bolnavă! E supărată! Cineva i-a otrăvit motanul.
Francesca îşi întoarse capul. Vecinul se apropie de Viorica şi, cu o voce scăzută îi spuse:
- Tocmai m-a vizitat Iulia. Şi ea era nervoasă. Nu ştia cine a sfâşiat motanul negru pe care mi se pare că Aurica îl avea chiar de la tine, vecino. Eu cred că ştiu cine a fost autorul. Bag mâna în foc că el e autorul! Dar nu am martori. Vecina e acum in Franţa şi Iulia, sora ei, a venit să îi dea ceva de mâncare pisoiului. L-a găsit… Nu se putea opri din plâns.
- Exact despre pisoi vorbeam cu Francesca. Chiar nu pot fi pedepsiţi aceşti indivizi fără inimă? 
Vecinul le făcu un semn de salut şi plecă. Nici el nu ştia cum să continue.
Cele două femei au tăcut o vreme. Viorica simţea că trebuie să spună ceva, să o încurajeze pe Francesca. Dar ce ar ajuta-o? Să-i spună că un alt pisoi ar mai înveseli-o? Totuşi, vecinul ei nu l-ar suporta. Şi nici Francesca nu e dispusă să mai treacă printr-o experienţă de acest gen.
Soţul Francescăi le trezi la realitate. Pornise motorul maşinii, semn că doamnele trebuie să pună capăt dezbaterii.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Ieri şi azi



Ţinând-o de mână pe bunica ei, Ioana iese mândră pe poarta grădiniţei. Vizibilă bucurie stăruie pe chipul femeii.

- Bunica Maria, putem să ne plimbăm puţin?
- Da, trecem prin parc, dacă vrei.
- Sigur că vreau. Şi pe tine te lua bunica ta de la grădiniţă?
- Nu. Grădiniţa mea era foarte aproape de casă şi mergeam singură. Eu am fost numai la grupa mare. Tu eşti mică…
- Un pic mică şi un pic mare. Am aproape cinci ani.
- Ioana, ai văzut ce frumos e copacul din dreapta? Toate frunzele lui sunt galbene ca mierea. Să ne aşezăm pe banca asta şi să-l admirăm!
- Bunica Maria, îmi povesteşti despre bunica ta?
- Cu plăcere! Cam ce ai vrea să ştii?
- Cum se numea, unde locuia, ce lucra…
- Am înţeles. Îţi voi spune ce îmi amintesc despre bunica mea de la ţară. Mama tatălui meu se numea Maria…
- Cum? Şi tu ai avut o bunică Maria?
- Da. Şi nu numai bunica se numea Maria. Şi mama mea, naşa mea şi câteva mătuşi şi verişoare aveau acest nume.
- Povesteşte-mi!, spuse Ioana, aşezându-se mai comod pe bancă.
- Bunica mea era o femeie foarte bună, blândă, vorbea frumos, nu se grăbea niciodată. Purta o cămaşă albă, cu mânecile largi. Cămaşa era încreţită la gât şi la încheietura mâinii. La gât, era cusut, cu aţă neagră, un model mărunt. Purta poale albe, un fel de fustă destul de lungă, peste care purta, în faţă, un şorţ negru, iar în spate avea o pânzătură ţesută chiar de ea, cu dungi negre şi roşii. Nu cred că ai văzut o pânzătură.
- Nu am văzut. Explică-mi, te rog!
- Era ca o bucată de pătură din lână, lată cât să acopere un scaun.
- Înţeleg. Spune mai departe!
- Bunica avea un pieptar închis în faţă…
- Ce e acela pieptar?
- O vestuţă. Pieptarul bunicii mele era din blană de miel, era alb şi era înfrumuseţat cu cusături din fâşii de piele roşie pe margine. Nu se încheia în faţă ca vestele de la oraş, ci lateral, în partea stângă. Pe cap, bunica purta un batic negru cu ciucuri de mătase pe margine. În picioare avea opinci din cauciuc.
- Cum sunt opincile?
- Imaginează-ţi o bucată de material ca o foaie de hârtie. La un capăt, îndoim marginile si le coasem. Se formează un vârf. În partea cealaltă a foii, încreţim marginea. Cam aşa era o opincă. Pe margine se prindea un şnur şi cu acest şnur se lega de picior. Iarna, bunica purta ciorapi de lână, făcuţi chiar de ea. Vara, umbla şi desculţă.
- Nu am văzut niciodată opinci.
- Am nişte opincuţe mici, ca pentru păpuşi. Eu nu am purtat opinci, dar acele opincuţe mi-au plăcut foarte mult. Le-am văzut în piaţă la Vişeu şi le-am cumpărat să le ţin în vitrină.
- Vreau să le văd! Când mergem la voi?
- Poate chiar în prima duminică. E bine?
- Da, e bine. Mai povesteşte-mi!
- Bunicul meu era mai bătrân decât bunica. Purta o cămaşă albă din cânepă sau din pânză albă cumpărată de la magazin. Cămaşa bunicului avea mânecile largi, nu erau strânse la capăt, ca ale bunicii. Vara purta pantaloni largi în partea de jos, din acelaşi material cu cămaşa. Iarna, bunicul meu purta pantaloni din pănură, adică o stofă groasă pe care bunica o ţesea în casă. Şi bunicul avea pieptar şi purta o pălărie neagră, dar numai când ieşea din casă. Iarna, avea o căciulă din blană de miel. Purta opinci. Într-o iarnă m-am uitat cum se încălţa. Era un adevărat spectacol. Şi-a înfăşurat obielele, două bucăţi de pânză groasă în loc de ciorapi, şi-a pus o opincă şi a început să înfăşoare nojiţele, adică şiretul, în jurul piciorului. Operaţiunea a durat destul de mult, dar şiretul acela era foarte frumos aşezat. Bunica a văzut cum priveam insistent şi m-a întrebat dacă aş putea să mă aranjez la fel. I-am răspuns ca prefer ghetele mele cu şiretul care se leagă mai simplu şi mai repede.
- Bunicii tăi aveau paltoane?
- Purtau sumane, adică un fel de jachete făcute din stofă groasă, ţesută la război, obiect care nu lipsea din nicio gospodărie ţărănească. După ce femeile ţeseau pănura, aşa se numea stofa aceea, o duceau la piuă, adică la o baie în apă rece, unde era învârtită şi bătută până când se îndesa suficient. Îmi amintesc că am observat cum foloseau ţăranii mânecile lungi ale acelor sumane. Când nu era foarte frig, mânecile se îndoiau cât să acopere încheietura mâinii. Când era mai frig, mânecile erau dezdoite şi oamenii băgau mâna dreaptă în mâneca stângă şi mâna stângă în mâneca dreaptă. Aveau un fel de manşon.
- Ce e acela manşon?
- Ai văzut în filmul de aseară? Domnişoara avea ceva ca un sul din blană în care îşi ţinea mâinile.
- Am văzut. Dar bunicii tăi nu aveau aşa un manşon.
- Nu ca domnişoara din film, dar ţi-am spus cum îşi încălzeau mâinile… Am uitat să-ţi spun că sumanele nu aveau buzunare.
- Am înţeles acum. Spune mai departe!
- Bunicul meu nu auzea bine, dar se trezea de dimineaţă, se îmbrăca şi mergea la grajd. El le dădea mâncare vacilor, şi iarna, şi vara. Apoi, stătea în casă şi citea. Ţinea cartea mai departe de ochi, dar nu purta ochelari. Ne plăcea să povestim cu bunicul. Era un om simpatic, glumeţ, vesel. Singura problemă era că trebuia să vorbim mai tare.
- Bunica ta îţi spunea poveşti?
- Nu prea… Îmi amintesc doar că ne aducea mere din grădină, că aducea ouăle de la găini, că avea flori interesante în grădina de lângă casă, ca îi plăcea foarte mult să ne audă pe noi, nepoţii de la oraş, cum spuneam poezii, cum cântam. Îmi amintesc că o vedeam torcând lână. Am rugat-o să mă înveţe să torc. Nu am reuşit. Era prea greu să fiu atentă în mai multe locuri.
- Bunica ta te ducea la mall?
- În sat nu era decât un bufet la care unii oameni beau câte o bere. Bunicii mei cumpărau numai zahăr şi ulei de la Vişeu. Aveau o grădină foarte îngrijită din care bunica aducea ceapă, morcovi, pătrunjel. Mătuşa scotea cartofi numai atunci când avea nevoie. Fasolea şi varza erau în grădina casei. Aveau şi porumb în acea grădină, chiar dacă pe deal mai aveau locuri în care cultivau cartofi şi porumb. În apropierea casei aveau pomi fructiferi: doi nuci, un păr de vară, unul de iarnă, câţiva meri şi mai mulţi pruni. Din fructe, în special din prune, bunica făcea dulceaţă. Nu era nevoie să meargă să cumpere de la magazin nici lapte, brânză şi unt, pentru că aveau vaci şi oi. Bunicii aveau o scroafă cu purcei şi creşteau un purcel pentru noi, cei care locuiam la oraş. Cu banii pe care îi primeau pentru alt purcel, luau făină de grâu. Bunica făcea pâine în casă şi o cocea în cuptorul care se găsea în camera de toate zilele. Toamna, puneau conservele şi legumele la păstrare într-o groapă săpată lângă casă. Iarna, în Săcel ningea mult, dar bunicii făceau cărări spre fântână, spre grajd, spre groapa cu alimente şi puteau să stea mult timp fără să plece după cumpărături. Periodic, aduceau petrol pentru lampă.
- Am văzut o lampă la cineva. Miroase urât şi scoate fum…
- Aşa e! Lumina lămpii era mai slabă decât cea a becurilor, dar la sat nu era curent electric. Noua casă pe care au făcut-o în locul celei vechi are frigider, televizor, telefon, becuri electrice… Nu mi se pare interesantă. Era mai frumos când bunica ne aştepta pe prispă şi ne servea cu porumb fiert, când bunicul venea plin de zăpadă pe haine şi noi spuneam că e Moş Crăciun…
- Bunica Maria, îmi place cum povesteşti…
- Mai povestim şi mâine. Acum trebuie să mergem. Am zăbovit cam mult în parc. Uite, deja ne sună mama ta!

marți, 14 august 2012

Sfertul academic



A trecut o vreme bună de când nu s-au văzut. Lucrau la şcoli diferite şi numai la cercul pedagogic se întâlneau.

- Îţi aminteşti, Ioana, cum râdeam de tine când spuneai că dormi un sfert de oră?
- Să înţeleg că acum nu mai râzi?
- Abia acum văd câtă dreptate aveai. Într-un sfert de oră, te poţi odihni suficient pentru a mai putea lucra câteva ore…
- Decalajul este normal. Fiica ta e cu câţiva ani mai mică…
- Despre ce sfert de oră vorbiţi? Lămuriţi-mă, interveni Aurica.
- Spune-i tu, Ioana, că ştii mai bine cum e cu sfertul academic!

Zâmbind, Ioana e de acord să le povestească.

- Când erau fetele noastre mici, aveam ore şi de dimineaţă, dar şi la seral. Chiar şi sâmbăta ajungeam acasă după ora două. Uneori, eram foarte obosită. De aceea, le rugam pe fete să mă lase să dorm puţin. Nu era nevoie să facă linişte deplină, dar le ceream să nu trântească uşile, să nu intre în dormitor şi să mă trezească după un timp, în funcţie de situaţia concretă. Le aşezam ceasul pe masa din camera lor, le spuneam să mă trezească atunci când limba mare ajunge la numărul doisprezece sau, după caz, la trei, la şase... De obicei, fetele respectau condiţiile. Ştiau că trebuie să mă odihnesc, dacă vreau să îmi reuşească ceea ce trebuie să fac.
- Şi dormeai un sfert de oră? întrebă Aurica.
- Ei, un sfert de oră! Dormeam mai mult sau mai puţin… Depinde… Uneori, nu reuşeam să adorm. Mă gândeam la ceea ce urma să fac. Alteori, adormeam. Oricum, eram sigură că fetele mă vor anunţa că timpul planificat s-a scurs. Cele zece-cincisprezece minute erau de aur.
- Acum e rândul meu să constat că acel somn „furat” e foarte bun. Nu mai râd, dar atunci nu înţelegeam cum poţi să dormi un sfert de oră.
- Voi nu aţi auzit cum se odihnea Einstein? Se aşeza în fotoliul care era pe o bucată de tablă, ţinând în mână o cheie. Îl fura somnul, dar se trezea la zgomotul produs de cheia pe care o scăpa atunci când adormea. Odihna era suficientă pentru a se putea ocupa în continuare de problema la care lucra. Nu mă compar cu Einstein, compar doar situaţiile şi condiţiile. Poate e doar o poveste pusă pe seama lui Einstein, dar e interesantă şi are un sâmbure de adevăr ştiinţific.
- Ei, şi voi! Imediat ajungeţi a adevărul ştiinţific, la sfertul academic… Vă credeţi savanţi? Măi, ce idei aveţi!
- Lasă, Aurico, sunt amintiri din tinereţe! Când vom fi pensionare, vei veni şi ne vei spune tu cum e cu sfertul academic şi cu somnul furat! Să mergem, că începe şedinţa!

Tancul

O zi frumoasă de vară. Eram în curte a şcolii, pustie în acel moment. Nu găseam nimic de făcut.

Dinspre Poduri se auzea un huruit de motor. Din locul în care eram, nu vedeam nimic. M-am gândit că, dacă merg pe terasamentul liniei ferate, văd maşina care face acel zgomot neplăcut.

Poarta era închisă, dar gardul din care unii elevi au rupt câteva scânduri nu fusese reparat. Am ieşit şi am privit în lungul liniei. Nu venea nici un tren. M-am urcat pe terasament şi am văzut ceva: un tanc urca panta de lângă Poduri. Am verificat dacă nu vine vreun tren şi am rămas să privesc tancul.

Un timp, tancul a urcat. Apoi, a coborât. A pornit şi, după câteva clipe, a început să urce făcând mult zgomot. N-a ajuns la jumătatea pantei, că s-a oprit. La scurt timp, a început să coboare.

Priveam şi încercam să-mi imaginez ce se întâmplă acolo. Credeam că tancul nu poate să urce, că panta e prea abruptă. „De ce nu urcă pe Poduri prin Ţipţărai? Pe acolo e un drum mai bun.”

Tancul venea la vale cu viteză destul de mare. Mi-era teamă că nu se va putea opri. Din Calea 1 Mai, care mergea paralel cu Vaserul, dacă nu s-ar fi putut opri la timp, tancul s-ar fi rostogolit în râu. În acea zonă, malul era format dintr-o stâncă. Jos, Vaserul era destul de adânc. Băieţii mai mari săreau în apă de pe stâncă. Îi auzisem într-o zi cum se organizau: „Mergem la Stancă?”. L-am întrebat pe unul ce e aia „stancă”. Şi m-a arătat acel loc. Mi-a spus că numai cine ştie să înoate foarte bine poate sări de acolo fiindcă e periculos.

Din când în când verificam dacă nu vine vreun tren. Nu venea. Cu trecerea timpului, emoţiile mele creşteau. „Ce-o fi cu tancul acela? De ce nu l-au reparat?”.

Tancul a oprit la timp. Pe Calea 1 Mai circulau căruţe şi oameni. Foarte rar trecea câte un autocamion. A făcut o pauză mai lungă.

Mi-a venit o idee: să merg la un coleg de clasă care locuia foarte aproape de zona pe care o urmăream de ceva vreme. Am fugit să o anunţ pe mama:

- Mămico, te rog să mă laşi să merg la Nuţu, că trebuie să îi spun ceva!
- E urgent?
- Da. Trebuie să te ajut?!…
- Nu. Du-te, dar fii atenta cum umbli!

Am alergat prin curtea şcolii, am ieşit prin gardul rupt, am urcat pe terasament şi, cu grijă, am mers pe traverse până la podul de lemn care era peste Vaser. Eram foarte grăbită. Ajunsă pe celălalt mai al râului, am luat-o la fugă. Nu erau trecători. Până la drumul cu tancul era aproximativ o sută de metri. Nuţu locuia la penultima casă.

Mama lui Nuţu era fiica preotului care m-a botezat. S-a bucurat că mă vede, dar era nedumerită.

- Sărut mana! Nuţu e acasă?
- Ce a graba asta?

A trebuit să îi spun doamnei de ce am ajuns în fugă la ei.

- Nu e nimic deosebit! Soldaţii de pe Poduri învaţă să conducă. Fac practică pe tanc. Ţi-a fost teamă degeaba!

În timp ce vorbeam, tancul a început să „toarcă” egal şi să urce frumos. L-am urmărit amândouă până când a ajuns sus. Nu s-a mai oprit.

- Bine că s-a terminat! Am avut emoţii. Merg să-i povestesc mamei. Sărut mâna!
  Am plecat liniştită. Nu mai trebuia să alerg. Am coborât până lângă apă. Acolo nu erau case. Vinerea veneau ţărani cu animale de vânzare şi ocupau acel loc. Am aruncat câteva pietre în apă, am urmărit cercurile şi câteva crengi şi frunze aduse de apă.


Podul era ca o casă, avea acoperiş şi avea chiar şi geamuri. Pe mijlocul podului circulau căruţele şi maşinile. Pe margini, pe trotuarele care erau ceva mai înalte, mergeau pietonii. M-am oprit la o „fereastră” şi am privit în lungul râului. Sub pod, apa trecea liniştită. Mai sus, în dreptul stâncii, parcă nu mişca, dar în unele locuri se rostogolea cu furie peste pietre.


Pe linia ferată trecea mocăniţa. Am alergat la capătul podului. Bariera era lăsată. De lângă ea, am privit trenuleţul care era format numai dintr-o locomotivă mică şi trei vagoane cu lemne. Am aşteptat până când cefefistul a ridicat bariera şi am trecut. Am mers pe linie până la spărtura din gard alergând spre casă.

Între timp, tata venise din oraş. I-am povestit ce am făcut şi el m-a ascultat cu răbdare. M-a pus câteva întrebări şi m-a lăudat că am fost prudentă. Apoi, mi-a promis că îmi va povesti şi el o întâmplare din timpul copilăriei sale. 

(Fotografia am adăugat-o în 1 octmbrie 2013, când am găsit-o pe Facebook. Întreg albumul poate fi văzut pe "Vişeu de Sus pentru nostalgici". Nu ştiu cine a făcut fotografia, dar ştiu că albumul a fost postat de Călin Dăbală.)

vineri, 8 iunie 2012

Prima vacanţă mare

Primul meu an de şcoală s-a încheiat cu bine. Curtea şcolii era goală. Nu îmi găsisem ceva concret de făcut.

În timp ce mă plimbam fără rost, l-am zărit pe cocoşul nostru roşu. Era un cocoş mare, frumos, rasa Rode Island. Era obişnuit cu mine. L-am chemat şi l-am luat în braţe.

În timp ce mă plimbam cu cocoşul în braţe, am auzit copii cântând. Curioasă, am intrat în clădirea şcolii, am urcat la etaj şi m-am îndreptat spre clasa de unde veneau sunetele. Copiii cântau în clasa care se afla deasupra camerelor în care locuiam noi.

Vorbind cu cocoşul, m-am apropiat să ascult. Din uşă lipsea o bucată. Nu m-a interesat de ce. Era în avantajul meu. Puteam să văd cine cântă.

M-am apropiat, şoptindu-i cocoşului să stea cuminte. M-am lăsat pe vine şi mă uitam la spectacol. Dirijorul era ocupat cu partitura, era atent la copii.

Unul dintre copii m-a zărit. L-a cotit pe vecinul lui. Apoi, mai mulţi copii s-au uitat la mine şi îşi stăpâneau cu greu zâmbetele.

Tocmai atunci, cocoşul s-a smucit şi a intrat în clasă. Toţi copiii din clasă au izbucnit în hohote. Dirijorul era nedumerit. Eu m-am ridicat şi i-am făcut semn cocoşului care, speriat, nu ştia în ce parte să meargă.

Profesorul m-a văzut şi m-a chemat în clasă:
- Ce facă aici?
- Am auzit cântând şi am venit să ascult.
- Cu cocoş cu tot? Ai vrut să ne deranjezi?
- L-am scăpat…
- Cum te cheamă?
- Mioara.
- Unde locuieşti?
- Sub clasa asta, am arătat în jos cu mâna.

Câţiva copii au început să râdă. Profesorul şi-a aranjat ochelarii, s-a uitat fix în ochii mei, a văzut că vorbesc serios şi m-a întrebat:
- Eşti fata domnului Grad?
- Da.
- Ştii să cânţi? În ce clasă eşti?
- Am trecut în clasa a doua. Sigur că ştiu să cânt.
- Vrei să cânţi cu noi?
- Dacă mă primiţi…
- Să încercăm!

Între timp, copiii scoseseră cocoşul pe coridor. Am cerut voie să duc cocoşul în curte şi am spus că mă întorc imediat.

Astfel, dintr-o întâmplare, am descoperit ce se poate face în vacanţă. Am cântat în corul claselor de gimnaziu. Apoi, o doamnă m-a întrebat dacă ştiu să dansez. Ştiam vals. Mă învăţase bunica din Constanţa, aşa că, am intrat şi în grupul de balet. Domnul Furnică, împreună cu un violonist, cânta la acordeon valsul. Eram un trandafir roz. Fetele mai mari erau flori de cais.

Nu de mult, am revăzut fotografiile pe care ni le-a făcut cineva în timpul spectacolului. Am o fotografie cu tot corul şi cu domnul profesor Ion Bănică, dirijorul. Persoana care ne-a fotografiat ne-a spus: „Capul sus!”. Eu ţin barba sus şi privesc spre fotograf. Şi mai am o fotografie, cu grupul de balet. În acea fotografie este şi solistul care cânta „Nea Alecu…”. Zâmbesc acum văzând rochiţele din tifon, cu volănaşe şi apretate cu făină.

Aşa, cu improvizaţii, cu cele mai ieftine materiale, reuşeam în vacanţe, şi chiar în timpul anului şcolar, să ne întâlnim, să învăţăm cântece şi să dăm spectacole pentru părinţii noştri.

vineri, 1 iunie 2012

Lapte dulce şi cireşe amare

Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Ştiam că laptele se vinde în piaţă, că îl aduc femeile de pe sate, marţea şi vinerea. Mi s-a părut ciudat motivul pentru care trebuia să merg la doamna învăţătoare.

Am deschis, cu puţină teamă, poarta. Nu m-a întâmpinat nici un căţel gălăgios, nici un dulău fioros. M-am liniştit, am prins curaj şi am făcut câţiva paşi. În curte nu era nimeni.

Am urcat câteva trepte şi am bătut la uşă. A deschis doamna învăţătoare.

- Bună ziua! Am sosit!
- Servus, Mioara! Trebuie să aştepţi puţin. Încă nu am muls vacile. Mergem în grajd imediat.

N-am fost încântată de ideea de a merge în grajd. Nici la bunici nu intram, nici când vacile nu erau înăuntru.

Doamna învăţătoare a luat o vadră goală, o cratiţă cu apă, o bucată de cârpă şi a intrat în grajd. Eu am rămas lângă uşă. Priveam de acolo.

După ce a spălat ugerul vacii, după ce l-a şters cu cârpa, a început să mulgă.

- Trebuie să lucrăm curat. Vaca se aşează pe jos sau adună praful de pe buruienile de pe marginea drumului. Noi nu vrem să bem lapte cu praf sau microbi. Îţi place laptele?
- Îmi place, dar îl beau numai fiert, nu cum îl beau alţii.
- E mai sigur fiert. Proaspăt muls, e călduţ.
- Acum, mergem să strecurăm laptele. Mă ajuţi?
- Sigur. Ce să fac?
- Ţine pâlnia şi sticla să pot turna din vadră.

Deasupra pâlniei, doamna a pus o bucată de tifon dublu. Dacă ar fi fost ceva în lapte, s-ar fi oprit pe tifon.

După ce a pus dopuri celor două sticle, m-a întrebat:
- Ţi-a fost frică de vaci? Ai văzut cât sunt de blânde?
- Mai bine să mă feresc. Au coarne şi copite. Şi sunt atât de mari faţă de mine… Şi bunicul are vaci. Am văzut cum le dă fân şi le duce la adăpat la râu.
- Cum? Le duce la râu?
- Da, le duce să bea apă din Iza. Râul trece pe lângă casa bunicilor.
- Când ai fost la bunici?
- Mergem de ziua lui bunicu’, adică de Anul Nou, de ziua bunicii, de Sfânta Maria, şi atunci când sunt evenimente în familie.
- Ai stat la bunici mai mult timp?
- Nu. Numai câte o noapte, că nu îmi place acolo. E fum în tindă. Şi în cameră e fum, că nu fac foc decât atunci când mergem noi. Nina rămâne câte o săptămână. Ei îi place. Vecinii au copii de vârsta ei.
- Am o idee. Ce-ar fi să mergem într-o zi să vezi livada noastră de pe Arşiţa? Ţi-ar plăcea? Se coc cireşele amare.
- Cireşele amare? Eu ştiu că cireşele sunt dulci. Şi s-au terminat. Deja se coc merele.
- Cireşele amare sunt negre şi se coc pe vremea asta. Vorbesc cu mămica ta şi stabilim o zi.
- Foarte bine! E mult de mers? Oricum, mie îmi place să merg pe jos.
- Nu prea mult, dar ştiu sigur că o să-ţi placă.
- Acum, trebuie să merg cu laptele, să nu se strice. Sărut-mâna!
- La revedere! Să fii atentă, să nu spargi sticlele!
- Sunt atentă!

Doamna m-a condus până la poartă. Până acasă făceam zece minute. Aveam timp să mă gândesc la cireşele amare.

* * *

- Mioara, am vorbit cu învăţătoarea ta. Mâine mergem pe Arşiţa. Plecăm pe la ora zece. Tăticul nu vine cu noi. Domnul Mihalca va fi acolo.
- Ce repede! Mă bucur! Va trebui să lucrăm ceva?
- Da, să mă ajutaţi să culeg cireşe.
- Ne urcăm în cireş?
- Vedem noi acolo! Vin şi băieţii doamnei învăţătoare. Se urcă ei în pomi.

A doua zi, pregătiţi cu o găleată şi câteva punguliţe, cu o plasă cu mâncare, am plecat spre Arşiţa. În faţa casei familiei Mihalca, eram aşteptaţi.

Formam un grup interesant. Cel mai mic dintre copii, Doru, avea doi ani. Urma Monica, de şase ani. Nina şi Rodica aveau opt ani, iar eu şi Adrian, eram de zece ani. Sile avea unsprezece ani, iar Gore, treisprezece ani. Cea mai mare dintre copiii familiei Mihalca, Tiţa, nu a venit cu noi. Era la o activitate cu colegii ei, la liceu.

Nu ne grăbeam. Doru era cel care dicta viteza de deplasare. Mama îl lua uneori în braţe.

- Ai citit toate cărţile pe care le-ai primit ca premiu? mă întreabă doamna învăţătoare.
- Da. Cartea cu poezii am citit-o în ziua în care am primit-o. Cartea cu povestirile istorice am citit-o în două zile. Nu m-am grăbit.
- Ţi-a plăcut, aşa-i?
- Sigur că mi-a plăcut. Am citit apoi cartea despre animale. Frumoasă. Dar cel mai mult mi-a plăcut „Povestea pietrei care a căzut din cer”.
- Mă bucur că ţi-a plăcut! Cineva spunea că e pentru copii mai mari.
- Mi-a plăcut foarte mult, e o carte din care învăţ despre planete, stele… Tăticu’ mi-a spus că e o carte de astronomie. Prima mea carte de astronomie.
- Aşa credeam şi eu, că îţi vor fi utile cunoştinţele de acolo. Tu ai auzit de sateliţii artificiali ai Pământului?
- Sigur. Primul satelit artificial sovietic a fost lansat în 4 octombrie 1957.
- Cum de ai reţinut data?
- Era ziua mea când am auzit la difuzor. Cu puţin timp în urmă am citit cartea şi acolo scrie despre sateliţi.

Am mers povestind şi nu am observat când am trecut pe lângă ultimele case din oraş. Am trecut peste râul Vişeu şi început să urcăm. Cărarea şerpuia printre copaci şi erau multe flori. Am vrut să adun un buchet. Am renunţat la gândul că se vor ofili.

Mergeam repede. Doar cu băieţii mă luam la întrecere. Din când în când, eram avertizaţi să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. Când ne opream, vedeam oraşul. Îmi plăcea cum se vedea de la înălţime.

Drumul era mărginit de garduri făcute din crengi, rar câte un gard din scânduri, ca în oraş. Câinii deranjaţi de gălăgia noastră lătrau, dar nu ieşeau din zona de care răspundeau.

Am ajuns la livada familiei Mihalca. Băieţii s-au dus să taie crengi şi noi ne-am întins păturile, pregătindu-ne să adunăm cireşele.

- De ce taie crengile? Nu putem culege direct din cireş?
- Nu vă puteţi urca în cireşi. E periculos.
- Atunci, în alţi ani, nu vor mai fi cireşe.
- Cireşii se vor reface repede.

Cu braţele încărcate cu crengi, au venit, destul de repede, băieţii. Au lăsat crengile pe pături şi s-au dus la joacă.

Am luat o cireaşă neagră şi mică. M-am strâmbat, când i-am simţit gustul. Fetele au început să râdă. Eram dezamăgită. Mă aşteptam să fie mai dulci. Numele li se potrivea. Am aflat că li se mai spun şi cireşe păsăreşti. De fapt, erau cireşi crescuţi în pădure, ca merii pădureţi, şi nu erau altoiţi.

- Ce dulceaţă o să mai iasă din cireşele astea?!
- Aveţi răbdare şi o să vedeţi! Vorbim mâine.

Am cules cireşele de pe toate crengile pe care le aduseseră băieţii. Ni se făcuse foame. Doamna învăţătoare i-a chemat pe băieţi, le-a spus să mănânce câte ceva şi să ne mai aducă nişte crengi cu cireşe.

Am mai adunat o vreme. Pe unele le-am mâncat. Nu mi se mai păreau chiar atât de rele. Mama ne-a lăudat.

Până când doamnele au adunat păturile şi resturile de mâncare, băieţii au adunat crengile goale şi le-au dus lângă un gard. Domnul Mihalca ne-a arătat livada şi magazia în care ţineau uneltele şi unde se adăposteau de ploaie.

Nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Trebuia să plecăm. Fiecare a luat câte ceva, după puteri, să ducă la vale. Eram obosiţi, dar bucuroşi. Pe drum am cules flori, în special clopoţei şi margarete.

La despărţirea de familia Mihalca, am spus că ne-a plăcut excursia şi că ne vom bucura, dacă vom mai avea ocazia să mergem pe Arşiţa.

(Arşiţa e dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus.)