Se afișează postările cu eticheta revista Boema. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta revista Boema. Afișați toate postările

joi, 11 noiembrie 2021

Au trecut anii

             După deschiderea festivă a anului universitar, Anuța și Oara au intrat în Complexul studențesc pe poarta de pe strada Clinicilor. Povesteau și nu erau atente la persoanele care treceau pe lângă ele. În sacoșe voluminoase duceau ultimele cumpărături.

            Ajunseseră în apropierea clădirii Facultății de Biologie - Geografie. Un tânăr s-a apropiat de ele.

            - Servus, Anuța, mă bucur că te văd! Ești studentă?

            - Ce crezi că aș putea să fac aici? Mergem la cămin. Voi vă cunoașteți?

            - N-am avut ocazia, spune Oara, înainte ca tânărul să deschidă gura.

         - Ți-l prezint pe Pepe, fost coleg de clasă al soră-mii. E student la Poli-tehnică.

            - Eu sunt Oara. Sunt în primul an la Fizică.

               - Oara e fiica directorului Școlii Nr. 1, precizează Anuța.

            Pepe era puțin încurcat. Nu știa ce să spună.

           - Vă rog să mă iertați, dar mă grăbesc! Mă așteaptă colegii. Cred că au ajuns la poartă. Vă caut la cămin după masa de seară!

            - Stăm în căminul 4, camera 69.

            - Vă caut!       

            Pepe alergă după colegii lui, iar fetele și-au continuat drumul.

            Seara, în holul căminului era lume multă. Pepe le-a întâmpinat pe cele două prietene.

            - M-am gândit să vă dau câteva sfaturi, ca un student mai vechi și cu experiență ce sunt. Cei din primul an, în Cluj, sunt numiți balică/balic…

            - Sună mai frumos boboc. În fine, să nu stricăm tradiția!

            - Cunoașteți orașul?

            - Aproximativ. De ce întrebi?

            - Vă invit la o plimbare. Să vă arăt Piața Mihai Viteazul! La 10 suntem la cămin.

            Când programul le permitea, ieșeau la plimbare și cunoșteau locuri noi, vedeau părți din Clujul în care era multă agitație, indiferent de oră, vedeau doamne elegante, domni politicoși și tineri, mulți tineri.

            Într-o zi, Pepe le-a invitat pe fete în oraș. Venise însoțit de doi colegi. Fetele nu știau ce plănuise tânărul.

            După ce au ieșit din cămin, Pepe i-a prezentat fetelor pe Nelu și pe Traian. Au coborât pe strada Victor Babeș. Trotuarul nu le permitea să meargă alături. Anuța, între  Pepe și Nelu,  mergea înainte, iar Oara și Traian îi urmau îndeaproape. A aflat atunci că Traian e în anul patru la T. C. M., că e din Sebeș și că toți îi spun Nănuț. Despre Nelu nu a aflat decât că e coleg de an cu ceilalți doi și că locuiesc în aceeași cameră de cămin.

            În următoarele zile nu s-au mai întâlnit toți cinci. Se vedeau în cantină, dar băieții aveau ore în mai multe clădiri. Erau mereu gata de plecare. Uneori aveau ore la „San Siro”, pe lângă autogară, departe de centru. N-au reținut de ce îi spuneau astfel acelei clădiri.  

            Pepe era omul cel mai informat și cel mai vorbăreț dintre toți. Printre altele, fetele au aflat că în camera lor mai locuiește un Traian, dar pe acesta nu-l vor cunoaște, pentru că are o prietenă la Chimie în ultimul an.

            După câteva zile:

            - Rodica, mă ajuți să fac o glumă?

            - Ce vrei să faci?

            - Vii cu mine la căminul 8?

            - Ce să faci acum acolo? Știi bine că Nănuț e la cursuri.

            - Lasă, că vezi tu!

            - Să mergem!

            În câteva minute erau la ușa căminului 8. L-au rugat pe studentul de serviciu la poartă să-l cheme pe Traian din camera 47. În scurt timp, coborî un tânăr înalt, subțire, pășind cu grijă să nu-și piardă papucii cam largi.

            - Cine mă caută?

            - Îl caut pe Nănuț. Voiam să-i spun ceva…

            - E la curs. Să-i transmit ceva?

            - Nu, mulțumesc! Nu e ceva urgent. Ne pare rău că v-am deranjat!

            - Nu-i nici o problemă! La revedere!

            Oara a ieșit cu Rodica din cămin. A fost serioasă până la colț. Acolo a început să râdă.

            - Ce credea Pepe, că nu pot să aflu cum arată celălalt Traian?

            - Când îi spui?

            - Găsesc eu un moment potrivit! Nu știe el cu cine se întrece!

            Fetele n-au spus nimic nimănui, nici măcar Anuței, chiar dacă eram mereu împreună.

            Când aveau câte o seară liberă, Oara ieșea la plimbare cu Nănuț în Parcul Central. Acolo era frumos: copaci bătrâni, cu coroane interesante, bănci de lemn pe aleile largi, curate… Grupuri de studenți se plimbau pe alei. Uneori, întâlneau și bunici cu nepoți care căutau castane sau frunze interesante.

            Fără evenimente deosebite, timpul a trecut. Într-o seară, Nănuț voia să știe unde intenționează fata să întâmpine noul an.

            - Voi merge acasă. Mă așteaptă părinții. Nu ne-am văzut din noiembrie.

            - De ce să nu rămâi în Cluj? Se organizează și în cantină petrecerea de Revelion.    

            - Poate la anul… Acum voi merge acasă!

            A fost ultima seară în care a ieșit la plimbare cu Traian.

            În ianuarie, după vacanța de sărbători, Rodica o strigă:

            - Oara, vino repede! Acolo jos, în fața geamului nostru, nu e Nănuț?

            Se apropie:

            - Da, el e. Știi bine că în camera de sub a noastră sunt fetele de la Chimie. Cu vreuna dintre ele vrea să vorbească.

            - Și tu?

            - Pagubă în ciuperci! Ce-am avut și ce-am pierdut! N-am fost împreună la nici măcar un film, la nici un spectacol… Am fost într-o seară la Clubul politehniștilor, să dansăm, dar el abia se legăna. N-are ureche muzicală… Oricum, mai mult vorbeam eu.

 

* * *

           

            Au trecut câțiva ani. Vacanța de iarnă. Anuța primește invitația de a petrece câteva zile  la Alba Iulia, unde se stabilise Oara după absolvirea facultății.

            Într-o zi, coborau din Cetate discutând despre ceea ce văzuseră acolo. Anuța era încântată.  

            - Anuța, fii atentă! Îi vezi pe cei care urcă pe trotuarul celălalt.        

            - Da, și…?

            - Îți povestesc imediat!

            S-a prefăcut că e ocupată. Căuta ceva în poșetă. După ce au trecut pe lângă cei patru, a întrebat:

            - Anuța, îți mai amintești de Nănuț? Ni l-a prezentat Pepe.

            - Da… Îmi amintesc.

            - Îți amintești că a spus că mai au un Traian în cameră?

            - Da, așa e!

            - Acum, ascultă! Cei doi bărbați pe lângă care am trecut sunt cei doi cu numele Traian. Cel rotofei e Traian O., căruia îi spuneam Nănuț. E din Sebeș și cred că lucrează acolo. Celălalt e Traian N., al doilea Traian.

            - De unde îl cunoști?

            - Am fost într-o zi cu Rodica și am spus că vrem să vorbim cu Traian. Știam că Nănuț are cursuri. A venit celălalt Traian. Am făcut o glumă. Am vrut să-i arăt lui Pepe că pot să aflu orice, dacă vreau.

            - De unde-i știi numele?

            - Am lucrat un an la Școala profesională. Acolo l-am revăzut. Preda studiul materialelor. Soția lui era colega mea de chimie. Astfel i-am aflat numele. Am aflat și că el e de lângă Orăștie, unde cei mai mulți băieți au numele Traian, Cornel sau Aurel.

            - E rudă cu jurnalistul?

            - Nu știu, dar numele de familie este obișnuit în zonă.

            - Nu te-a interesat?...

            - Nu, deloc. Ce mică-i lumea?!

            - Abia aștept să mă întâlnesc cu Pepe să-i povestesc!

            - Apropo, ce mai face Pepe? Nu știu de ce a renunțat la T. C. M.. Când am plecat noi din Cluj, era student în anul al doilea la Electro.

            - Sigur. Nu știu exact ce face. Sora mea mi-a spus că lucrează la Fabrica de mobilă din oraș, dar nu știu pe ce post.

            - Unii se pierd pe drum. Îmi amintesc ce impresie ne-a făcut. Se pare că era numai gura de el. Poate că voia să-și ascundă timiditatea împuindu-ne nouă capetele cu vrute și nevrute.

            A urmat o lungă tăcere. Fiecare își amintea câte ceva din studenție. Oameni, situații, întâmplări…

            - Oara, cred că ar trebui să mă pregătesc de plecare. De luni, ne întoarcem la școală.

            - Mă bucur că ai venit să cunoști orașul Marii Uniri și să ne amintim de tinerețea noastră.

            A doua zi, pe peronul gării, Oara i-a promis Anuței că, în următoarea vacanță, o va vizita. Doreau să depene și alte amintiri din anii lor frumoși, cu mai puține griji și  să mai povestească despre Clujul lor drag.

 

 

 

joi, 23 mai 2019

Toderică

Am aflat cu surprindere că vărul Toderică, după ce a fost internat câteva săptămâni în spiralul orăşenesc din Borşa, a fost adus acasă. I-a cedat inima.

Teodor Grad (rudele şi prietenii îi spuneau Toderică ) a fost profesor de Biologie în Săcel, comuna lui natală, avea gradul didactic I, a fost apreciat de comunitate şi a deţinut funcţia de director al şcolii între anii 1965-1974 şi 1982-1989. A fost şi primar al comunei.

Când mă gândesc la el, mi-l amintesc ca elev al recent înfiinţate Şcoli Medii Mixte din comuna Vişeu de Sus (1952). Noi locuiam în clădirea şcolii, tatăl meu fiind cel care a primit sarcina de a organiza liceul. Pe atunci, era o singură clasă de liceu, elevii din împrejurimi fiind cazaţi în internat.

Într-o zi, când încă nu eram înscrisă la grădiniţă, au venit doi elevi să o anunţe ceva pe mama. Unul dintre ei era Toderică, iar pe celălalt nu l-am cunoscut.

Toderică m-a întrebat:
- Ce faci, Mioara?
- Mă joc.

Ce le puteam răspunde la cinci ani?
- Toderică, îi faci curte fetei domnului director?
- E vara mea!

În acel timp, eu m-am ridicat de la masa pe care desenam şi am luat câteva surcele de brad, frumos făcute de tata. I le-am înmânat lui Toderică.

- Arată-mi cum se face o curte!

Toderică a intrat în joc. A luat două surcele, le-a aşezat paralel, a pus deasupra altele două, perpendiclar pe primele, dar paralele între ele. A continuat în acelaşi mod. După un timp, pe podea se afla o incintă care semăna cu casele din bârne pe care le construiau maramureşenii. Astfel am aflat cum i se face curte unei fetiţe.

Îmi mai amintesc că eram deja în clasa a şasea. Ne pregăteam să mergem la o nuntă la Săcel. Era prima nuntă la care partcipam. Pentru că nu aveau în grija cui să ne lase, părinţii ne-au luat cu ei.

Mă văd în casa mătuşii Ileana. Într-un interval mic de timp s-a căsătorit Dumitru, fiul cel mare al mătuşii şi al uncheşului Toader, dar şi Toderică, al doilea fiu al familiei.

Într-o cameră erau aranjate mese pentru miri, familişti şi rude, iar în cealaltă cameră era tineretul. Eu am preferat compania tinerilor. Acolo era interesant, acolo erau mulţi dintre verii mei, pe unii doar atunci i-am cunoscut. Atunci am văzut cum se rostesc strigături în timp ce muzicanţii, un ceteraş şi unul cu zongura, cântă. Era ceva ce nu văzusem nici în filme. Parcă văd cum îşi dădeau rând şi, în timp ce spuneau "ai, hai şi iar hai...", puneau palma stângă peste cea dreaptă şi apoi schimbau ordinea.

Pentru noi, cei mici, mătuşa pregătise un pat, cu paie şi câteva cergi, într-o magazie. Eram eu mică sau de ce acea construcţie mi s-a părut enormă? Era mult mai înaltă decât toate celelalte din jurul ei. ( O vedeam din tren, când treceam pe viaduct, şi aşa recunoşteam casa mătuşii Ileana.)

Toderică s-a căsătorit cu Florica, o învăţătoare drăguţă. Ne vedeam mai des cu ei decât cu verii care rămăseseră la ţară. Ne vedeam când erau consfătuiri ale cadrelor didactice, de Ziua învăţătorului sau când veneau să se aprovizioneze de la Vişeu de Sus sau să vadă vreun spectacol.

De când am plecat din Maramureş, ne-am întâlnit mai rar. Vorbeam uneori la telefon, ne vedeam la unele evenimente care aveau loc în timpul vacanţelor şcolare. I-am trimis cărţile mele, mi-a trimis monografia, alcătuită de profesoara de istorie Elena Grad, cu titlul SĂCEL – VATRĂ DE ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE MARAMUREŞEANĂ, apărută la Editura Societăţii Culturale PRO Maramureş "Dragoş Vodă", Cluj-Napoca, 2000.

De acum, Toderică nu ne va mai suna.

duminică, 9 aprilie 2017

Toamna la mare

După ce am fost admisă la facultate, m-am gândit că sunt destul de mare pentru a merge singură la Eforie. Am ales luna septembrie. Nu văzusem niciodată cum e marea în timpul toamnei. Bănuiam că e foarte frumos. În plus, mama trebuia să fie la şcoală de la începutul lunii, iar Nina şi Doru mergeau, din 15, la şcoală.
În comparaţie cu alţi ani, aveam avantajul libertăţii depline. Cel puţin, aşa credeam. Bunicii aveau acelaşi program de ani de zile. Bunica, o femeie pedantă, pregătea camerele pentru turişti, bunicul făcea aprovizionarea, iar seara ieşeau la plimbare. Cumpăraseră un aparat de radio cu clape pentru schimbarea canalului şi cu ochi magic. Ascultau în special „Radio vacanţa”. Bunicul citea ziarele şi, ceea ce mă distra, la ora 16 îşi bea obişnuita cafeluţă pe care i-o servea bunica. Nu era cafea naturală, ci Unica. Bunica era responsabilă şi cu organizarea activităţii bunicului. El fusese operat în urma unui ulcer gastric şi ţinea regim.
Eram liberă să fac ce vreau, dar la plajă mergeam cu chiriaşii bunicilor. Aşa era mai sigur. Nu riscam să mi se întâmple ceva neprevăzut.
Unchiul Sever lucra la Eforie-Nord. Era gestionar la un mic magazin. Însoţită de bunica, am făcut prima vizită la „magazinul unchiului”. Autobuzul a oprit vizavi, lângă parc. Am făcut un tur al parcului după câteva zile, când bunica m-a trimis să-i duc ceva unchiului, dar nu m-am îndepărtat de locurile cunoscute.
Într-o seară, unchiul Sever mi-a propus să merg la un film la cinematograful în aer liber din Eforie-Nord. Am mers cu autobuzul de la ora 7 seara. Am observat cât de mândru era unchiul când mergea cu mine prin staţiune.
- Cine-i domnişoara? întreba câte unul dintre prietenii unchiului.
- E nepoata a mea.
- Nu ştiam că ai o nepoată atât de mare...
- E studentă.
Eu mă arătam preocupată de câte o nimica toată, doar ca să nu intru în vorbă cu ei. Ne-am oprit de câteva ori, căutând gumă de mestecat străină. Unchiul Sever m-a condus la cinematograf. După ce mi-am ocupat locul, el a plecat. Urma să vină după mine la terminarea filmului.
Am văzut un filmul SF: Călătorie fantastică. Pe scurt, o echipă de oameni de ştiinţă, într-un submarin, sunt micşoraţi la dimensiunile unui microb şi, cu ajutorul unei seringi, sunt introduşi în carotida savantului care se alesese cu un cheag de sânge în creier în urma unei tentative de răpire. Savantul era menţinut în stare de hipotermie, pentru ca sângele să circule mai încet. Comunicarea cu echipa reală se făcea prin sistem Morse (Wi-Fi, spun cei din film). Din echipaj face parte şi un personaj care doreşte ca secretele omului de ştiinţă să nu fie cunoscute. De aceea, sabota acţiunile echipajului. Planul operaţiunii suferă modificări şi numai pregătirea excepţională a doctorilor şi a ofiţerului de transmisiuni care asigura comunicarea cu echipa care coordona din laborator acţiunea au făcut posibilă distrugerea cheagului din creierul savantului. După o oră, oamenii reveneau la dimensiunile iniţiale. Sabotorul moare digerat de o leucocită, iar ceilalţi membri ai echipajului sunt recuperaţi dintr-o lacrimă a savantului căruia i-au distrus cu un laser cheagul de sânge.
La acea vârstă citeam toate povestirile şi romanele ştiinţifico-fantastice pe care le găseam. Deşi bănuiam că misiunea va fi îndeplinită, am urmărit filmul cu sufletul la gură. Am studiat efectele speciale şi imaginile pe care le vedeam. În plus, din distribuţia filmului făceau parte Stephen Boyd, Raquel Welch şi Edmond O'Brien.
În următoarea sâmbătă, unchiul mi-a promis că mă duce să văd cel mai bun restaurant din staţiune. Şi am mers la „Europa”. La intrare era un „general” pe care unchiul îl cunoştea. I-a spus că sunt nepoata lui şi că sunt studentă.
Unchiul a comandat câte un grătar cu garnitură şi vin roşu. Mie mi-a comandat pepsi. Restaurantul avea orchestră şi ring de dans. După ce am mâncat, am dansat.
- Dansezi bine. Unde ai învăţat?
- Parcă nu ştii... Vals m-a învăţat bunica, în parc, unde dansau ruşii. Tango m-a învăţat tata. Am mers o dată la familia Râhlea, nu ştiu ce sărbătoreau. Ploua şi nu ne-au dat voie în curte. Un timp, ne-am uitat pe fereastră. Eram la etajul întâi. Dar ne-am plictisit. Ceilalţi invitaţi dansau pe muzica unul gramofon. Gazdele aveau plăci. Cred că erau moldoveni. Ştiu că au predat limba rusă. Tata m-a invitat la vals şi, fiindcă a urmat un tango, mi-a explicat cum se dansează.
- Când erai mică spuneai că vei fi cântăreaţă de operetă. Când ţi-ai schimbat preferinţa?
- În clasa a doua, mergeam de două ori pe săptămână la doamna Moldovan. Acolo învăţam, câte o jumătate de oră, să cânt la pian. După un an, nu ştiam nici un cântec. Mă enerva cum număra: „una, doua, treia patra”. Mergeam la pianul şcolii şi, după câteva încercări, îmi reuşea o meodie. Cântam după ureche, ca lăutarii. În clasa a treia n-am mai vrut să merg la pian. Am fost de două ori la un cerc de balet. Nu mi-a plăcut. Am învăţat prea puţin şi nu am dansat deloc. La numărătoarea instructoarei, făceam un fel de gimnastică.
- Ţie nu-ţi place nimic...
- Cum nimic? Eu trebuie să văd un rezultat!
- Ai renunţat definitiv la muzică, la dans...
- Nu chiar. În fiecare an am cântat în cor, în grupul vocal, chiar şi solo. Am dansat în grupurile de dans ale şcolii, balet sau dansuri populare. Nu mai vreau să fiu artistă.
- Ţie nu ţi-a prea plăcut şcoala!
- Să ştii că mă supăr! Am învăţat la toate materiile. Au fost unele materii pe care nu le aveam la suflet, dar învăţam, pentru că îmi plăcea să rezolv probleme. De exemplu, chimia. Nu îmi plăcea să „tocesc” proprietăţi, dar îmi plăceau problemele. Pe scurt, după ce scriai formula, restul era regula de trei simplă.
- Faci ce faci şi tot la matematică ajungi.
- Cu siguranţă, matematica e cea mai frumoasă, cea mai grea şi cea mai utilă materie. Nu oricine o poate învăţa. Mie mi-a plăcut întotdeauna. La început, era doar un instrument de calcul. Apoi a devenit preferata mea.
- La câţi ani ai descoperit că e frumoasă?
- La sfârşitul clasei a cincea, profesoara de matematică ne-a propus să rezolvăm zece probleme recapitulative de la sfârşitul manualului. Mi-am amintit cu o seară înainte de data limită de prezentare a problemelor. Am luat cartea fără prea multă tragere de inimă. Rezolvam mecanic. Apoi, s-a întâmplat ceva: am dat de oproblemă interesantă. Trebuia să aflu câţi ani a trăit Arhimede. Se dădeau câteva relaţii. Am rezolvat problema prin metoda figurativă. A fost o problemă frumoasă, interesantă. Am verificat răspunsul cu cel de la sfârşitul cărţii. Era bun. Atunci cred că a fost momentul în care am decis să acord mai mult timp învăţării matematicii. În fond, puteau să cânte alţii, cei pentru care matematica era o teroare.
- Cum rămâne cu „trebuie să văd un rezultat”?
- La matematică poţi să ajungi la rezultatul unei probleme pe mai multe căi, prin mai multe metode. Şi poţi să verifici dacă ceea ce ai obţinut e corect. De multe ori, poţi şă intuieşti rezultatul. Totul depinde de cât de mult munceşti. Şi de plăcerea cu care munceşti.
- Mai dansăm valsul ăsta şi mergem acasă. Ce spui?
Era prima dată când am întârziat până spre miezul nopţii. Bine că pe litoral circulau autobuze destul de des!
La un chioşc de presă găsisem reviste tipărite în Moldova. Am cumpărat câteva numere din Крокодил (Crocodil), o revistă de umor. Nu mai văzusem astfel de reviste. Acasă citeam publicaţii în franceză, dar revista Uniunea Sovietică era în limba română.
Împreună cu chiriaşii bunicilor, am mers într-o zi la Costineşti. Auzisem că acolo e o atmosferă frumoasă. Aflasem de la Radio vacanţa că la Costineşti se întâlnesc în special studenţii. Am văzut un sătuc, o plajă întinsă, multe chioşcuri, dar nu am fost impresionată. Poate şi pentru că eram într-un grup de persoane cu mult mai mulţi ani ca mine. Nu îndrăzneam să mă îndepărtez de cei care îşi luaseră angajamentul să mă aducă în condiţii bune înapoi.
Singurul lucru neobişnuit care mi s-a întâmplat a fost o neaşteptată amigdalită. Dacă eram acasă sau chiar în Cluj, cumpăram penicilină şi în trei zile eram ca nouă, dar în Eforie nu se vindeau antibioticele fără reţetă. Cu greu a găsit bunica un medic care să îmi scrie o reţetă. Făcusem febră şi nu aveam chef de nimic, nici de citit, nici de ascultat radioul. Îmi luam medicamentele şi în scurt timp adormeam din nou.
Bunica m-a anunţat că am primit o scrisoare. Am luat-o şi am pus-o sub pernă. Am adormit. După o vreme, bunica m-a întrebat: „De la cine e scrisoarea?”. Uitasem de scrisoare. Am deschis-o. Era de la Vasile. Îmi spunea că a fost în permisie şi că Nina i-a dat adresa bunicilor. Deci, chiar cu întârziere, şi-a ţinut promisiunea de a-mi scrie. Ştia că reuşisem la facultate. Era în Arad.
Sejurul meu la Eforie a fost de aproape trei săptămâni. Am plecat la Cluj cu un tren direct. Aveam avantajul că nu trebuia să schimb în Bucureşti. De fiecare dată călătoream cu trenuri directe Baia Mare-Mangalia, Cluj-Mangalia…
Nu cunoşteam nici o persoană din compartiment. Cât timp era lumină, am citit. Apoi, când unul dintre călători a stins lumina pe motiv că fiica lui trebuie să doarmă, am începuit să mă plictisesc. Am ieşit pe culoar. Lângă mine, o doamnă în vârstă fuma. Era plictisită şi ea. Am intrat în vorbă.
- Domnişoară, unde mergi?
- La Cluj.
- Cu cine călătoreşti?
- Singură.
- Şi nu te temi?
- Trenul e plin de călători.
- Da, ai dreptate. Eu am urcat la Bucureşti, dar cred că erai deja în tren...
- Vin de la Eforie-Sud. Am ales trenul direct. Mi s-a părut mai avantajos. Dimineţă merg să fac microfotografia şi după-amiază am un tren direct spre Vişeu.
- Eşti sudentă? În ce an?
- În primul an, dar sunt sigură că mă descurc. Cunosc oraşul.
- Am ajuns în Teiuş. Mă pregătesc să cobor. Merg la Aiud.
Văzând că nu reacţionez cum se aştepta, doamna a considerat că trebuie să-mi explice.
- Am un neam la Aiud, spuse doamna coborând vocea. A fost închis pe motivul că a aţionat împotriva regimului.
Văzând că sunt pe lângă subiect, doamna îşi stinse ţigara şi intră în compartiment după bagaje. Deja se auzea zgomotul pe care îl face trenul la schimbarea liniilor.
Doamna a coborât în staţie, nu înainte de a ne lua rămas bun. Eu am rămas cu nişte întrebări fără răspuns. Ştiam că tata îmi va răspunde la toate.
Am ajuns în Cluj dimineaţa devreme. Am făcut microfotografia şi am luat primul tren spre Vişeu. Rezultatul îl luam la întâi octombrie, la începutul cursurilor, când mă cazam la căminul studenţesc.
Cum e toamna la mare? Frumos, e linişte, frunzele copacilor sunt încă verzi, grădinile sunt încă proaspete, sunt fructe şi legume de tot soiul, dar nu mai e aglomeraţia din august.




duminică, 20 noiembrie 2016

Păpădia

           Când a primit invitaţia la nuntă, Iulia era singură. Deschise plicul şi citi. Îşi aminti că pe mire îl cunoscuse la nunta lor. Era elev pe atunci. Sora lui încă mergea la grădiniţă. Încerca să-şi imagineze cum arată acum cei doi şi părinţii lor, pensionari deja.
             Seara, telefonul sună insistent. Iulia ridică receptorul.
             - Servus, Iulia! Ai primit invitaţia la nunta lui Cornel?
            - Bună seara! Da, am primit-o. Îl aştept pe Eugen să stabilim programul. Mă bucur că avem ocazia să ne întâlnim! De tare mult timp nu ne-am văzut!
            - Ne-au invitat şi pe noi. Să mergem împreună!
- Foarte bine! Este un tren de seară. Va trebui să schimbăm în Simeria. Oricum, ajungem la timp pentru distracţie. Nu mai mergem cu mirii la biserică.
- Aşa vom face! Te pup! Pupă-l şi pe Eugen!
- Şi noi vă pupăm!
Cele două săptămâni care au urmat au fost suficiente pentru pregătiri, informări… Aflaseră că sala în care este organizată masa festivă se află aproape de gară. Ieşind din holul gării, trebuia să meargă spre dreapta până la primul colţ, să treacă podul peste Cerna şi imediat la stânga se intră în curtea înteprinderii a cărei sală de spectacole serveşte evenimentului.
Toate au mers aproape după planul pe care Iulia îl făcuse. Au coborât în Simeria. Trenul spre Hunedoara era în staţie, au urcat şi-au povestit despre alte nunţi la care au mai fost împreună în zonă. Timpul a trecut uşor.
Când au coborât, s-au informat cu ce tren pot merge la Alba Iulia. Aveau un tren la ora cinci. Era foarte bine, chiar dacă trebuia să schimbe în Simeria. De acolo, luau un accelerat care mergea spre Cluj. La şapte erau acasă.
Ieşind din gară au examinat puţin locul. Vizavi erau câteva chioşcuri cu răcoritoare, gogoşi şi dulciuri preambalate.
- Să bem câte un pahar cu sirop!, propune Eugen.
- Că bine zici, aprobă mătuşa Leana.
- De câte am venit în Hunedoara, m-am răcorit cu un sirop cu sifon, preparat în faţa mea. Mă bucur că n-au renunţat la acest obicei!
Mergeau povestind despre alte rude, fără a fi atenţi la persoanele pe lângă care treceau. De pe pod examinară apa care curgea liniştit. Era aproape neagră. De aceea se şi numea Cerna, de la ciornâi care, în limba rusă, însemna neagră.
Au coborât câteva trepte într-o curte recent asfaltată. Acolo se afla un grup de persoane. S-au asigurat că au ajuns la nunta rudelor, au fost invitaţi în sală şi sfătuiţi să ocupe locurile de la masa din stânga mirilor.
Înainte de a se aşeza la masă, i-au felicitat pe miri şi naşi, pe părinţii mirilor şi au căutat alte persoane cunoscute. Tocmai când doamnele îşi aşezaseră poşetele pe scaune, îi zăriră pe verii din Simeria. Le făcură semn că au loc lângă ei şi Iulia îşi luă sacoşa cu rochia de seară şi pantofii de dans.
Verii din Simeria era mai informaţi, cunoşteau sala. Petrică îi spuse Iuliei:
- Aici nu e sala de spectacole a Teatrului Naţional. Nu sunt cabine de schimb pentru artişti. Daca vrei, schimbă-te după cortină! Am eu grijă să nu vină nimeni!
Iulia îşi luă rochia de seară şi pantofii cu toc înalt. Împătură costumul cu care a călătorit şi, cu spatele la sală, şi-a dat cu ruj pe buze. Apoi s-au aşezat la locurile lor.
La timp, pentru că vornicul le făcu semn celor prezenţi să se ridice. Urma să dezlege masa. După ce spuse rugăciunea Tatăl nostru, vornicul se adresă tuturor invitaţilor: „Distracţie plăcută!”
Pe mese se aflau gustările: tobă, „măietec” ( un preparat din ficat de porc ), jumări, caşcaval, brânză telemea şi salată de boeuf. Toate erau aranjate frumos şi decorate ce ardei, castraveţi, roşii şi măsline. Cei mai mulţi oaspeţi veniseră din alte localităţi şi unii chiar plecaseră de mult timp de acasă.
Lângă scenă era o orchestră care fusese arvunită cu mult timp înainte de petrecere. Pe lângă orchestră, era invitat să cânte Alexandru Grozuţă. El îşi începu programul cu „Lele de la Orăştie”. De la primele acorduri, sala izbucni în aplauze.
După ce vornicul s-a asigurat că oaspeţii şi-au potolit foamea, i-a invitat la dans. Orchestra schimbă ritmul. Cânta, conform obiceiului, un tango sau un vals, continua cu ceva în ritm mai rapid, bătută, învârtită, haţegană şi, după aproximativ o jumătate de oră, făceau o pauză.
Când urma să servească un nou fel de mâncare, vornicul făcea un semn, orchestra începea „Marşul lui Iancu” şi, în ritmul acestui cântec, veneau cei care serveau la masă, în special dintre rudele mirilor, cu platourile sau castroanele cu supă. Vornicul mergea la masa mirilor şi îi servea, apoi îi îndruma pe ceilalţi cum să organizeze sectoarele astfel încât fiecare invitat să aibă la îndemână mâncare şi băutură. În timp ce musafirii se ospătau, soliştii cântau romanţe sau cântece de petrecere.
După un timp, se ieşea pe ringul de dans. Iulia se bucura că are prilejul să danseze. Nu o interesa nici mâncarea, nici băutura. Păhărelul de ţuică de la deschiderea mesei şi apa minerală îi ajungeau până când se serveau sarmalele. La strigarea cinstei, era de acord să bea un pahar cu bere împreună cu mirii şi naşii.
Muzica era potrivită. Cei sosiţi din Alba Iulia şi verii de la Simeria erau aproape tot timpul la dans. Singura problemă a Iuliei era densitatea prea mare a fumului de ţigară. Erau deschise ferestrele de pe o parte a sălii, dar tot era mult fum. Se făceau pauze pentru aerisire, dar aceste pauze erau urmate de câteva minute în compania lui Alexandru Grozuţă. Uneori, artistul cânta de joc, iar musafirii îl susţineau cu vocile lor, jucând în acelaşi timp.
La o masă stăteau câteva persoane în vârstă, bărbaţi singuri. La un moment dat, unul dintre ei se ridică şi îl abordează pe Eugen:
- Vă rog să nu vă supăraţi că îndraznesc! De câteva ore vă admir cum dansaţi, cum jucaţi. Vă rog să-mi permiteţi să dansez cu soţia dumneavoastră!
- De acord, spuse Eugen, bucuros că poate să vorbească puţin şi cu rudele.
După un tango, urmă un dans ceva mai rapid... Apoi o haţegană... Iulia îl căută cu ochii prin sală pe Eugen. Când privirile lor s-au întâlnit, Iulia i-a făcut un semn să se apropie.
- Nu vă supăraţi, aţi dansat mai mult de un dans. Sper că acum îmi permiteţi să dansez şi eu cu soţia mea!
- Aveţi dreptate! Nu ştiu cum a trecut timpul. Doamna dansează ca o păpădie. Vă rog să nu vă supăraţi!
- Nu mă supăr. Fiţi liniştit!
Şi de-abia plecă bătrânul... Eugen avea prilejul să îşi necăjească puţin consoarta. Zise doar:
- Păpădia mea!...
- Ce frumos din partea domnului! Bine că n-a găsit ceva inspirat de rochia mea neagră!
N-au avut ocazia să cerceteze motivele domnului. Vornicul luase microfonul:
- Vă mulţumim că ne-aţi onorat cu prezenţa, v-aţi ospătat din bucatele pregătite de gazde, v-aţi distrat. Să vă fie de bine! Acum e rândul domniilor voastre să le uraţi mirilor o căsnicie frumoasă şi să participaţi la dotările materiale de început ale noii familii. Mai întâi naşii, părinţii spirituali ai mirilor.
Cei mai mulţi oaspeţi şi, în special rudele, erau numai ochi şi urechi. Naşii le-au oferit mirilor o sumă mare de bani, cadouri cu care să-şi înceapă viaţa de familie. Socrii au promis mobilă, bunicile le-au oferit plapume, perne, covoare, cuverturi ţesute de mâinile lor.
După rudele apropiate, urmează ca vornicul, însoţit de miri şi naşi să treacă pe la fiecare invitat, să primească un cadou, de obicei un plic cu o sumă de bani, să ciocnească un pahar cu băutură. Acest ceremonial durează în funcţie de numărul de persoane prezente, unii aduc şi plicuri din partea unor invitaţi care nu s-au putut prezenta personal. Cei care au dat plicul pot să iasă în curte, să povestească, dar cei mai mulţi fumează.
După ce plicurile cu bani au fost adunate într-o găleată nouă, familiile mirilor iau obiectele, vornicul, mirii şi naşii merg să numere banii. Până când revin în sală, orchestra cântă, cine doreşte poate să danseze.
- Acum putem să dansăm liniştiţi! Am plătit amenda, ne-au uşurat de bani.
După un timp, vornicul revine în sală şi anunţă câţi lei s-au adunat.
- Vă mulţumim tuturor! Vă rugăm să luaţi loc! Se servesc sarmalele.
Iulia îl întreabă pe Eugen cât e ora.
- E aproape patru. Mai putem sta o jumătate de ora.
- Bine. Eu merg să mă schimb.
Mătuşa o însoţeşte după perdea şi Iulia îşi înlociueşte rochia de seară cu costumul cu care a călătorit. Se întorc la locurile lor.
Între timp, bărbatul cu care a dansat Iulia se apropie de masa lor. Se vede că e derutat.
- Domnule, aş vrea, dacă nu vă supăraţi, să-mi permiteţi încă un dans cu doamna...
- Şi n-o găsiţi...
- Nu.
- E lângă dumneavoastră.
Iulia râde. Bărbatul nu mai recunoştea Păpădia. Doamna nu mai avea rochie neagră. Acum avea bluza albă şi costum în carouri.
După un vals, cei din Alba Iulia se pregătesc de plecare.
- Numai învârtita asta...
- Da, ultima.
Mătuşa aştepta la uşă. După joc, Iulia şi Eugen îşi iau lucrurile, îşi iau rămas bun de la comeseni şi se îndreaptă spre uşă.
Afară îi aşteptau mirii şi socrii. Îşi iau rămas bun de la ei. Mireasa e încruntată. Oare de ce? Privea un grup de oameni abţiguiţi care îşi ascundeau câte o sticla de bere sub haină. „N-au băut destul?” părea să spună privirea ei.
Drumul până la gară a fost scurt. Au mers repede. Trenul era la prima linie. Eugen a mers la casa de bilete, iar ceilalţi au urcat. În câteva minute, trenul a pornit.
- N-am mai văzut până acum o mireasă ca asta!
- Parcă era un miliţian. Numai puţin şi ne controla în bagaje!
- Şi? Ce găsea? Pachetele cu prăjiturile pe care ni le-a dat şi câte o sticlă de bere...
- Şi rochia ta de păpădie. Pardon! Şi pantofii tăi cu toc cui.
- Lasă glumele! Te superi că a spus că dansez ca o păpădie?
- Mă amuză.
- Atunci, e bine!
În Simeria, la case de bilete nu erau călători. Albaiulienii au luat repede tichete la accelerat.
Erau obosiţi şi nu mai aveau chef de vorbă.
La Alba Iulia în gară erau câteva taxiuri. Au luat doar unul. După ce au coborât mătuşa şi unchiul, Eugen şi Iulia au mers pe jos. Locuiau în apropiere. Aşa cum au estimat, la ora şapte erau deja acasă.
Eugen a mai tachinat-o pe Iulia, adresându-i-se cu „Păpădia mea”, dar a renunţat nu după mult timp.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Un om şi pasiunile sale



Pe domnul Iulian Cazan, îl cunosc de aproximativ 40 de ani şi printre primele informaţii despre el au fost legate de două pasiuni: drumeţia şi arta fotografică.

            M. T. : Cititorii revistei Boema vor să-l cunoască pe Iulian Cazan aşa cum se descrie, începând cu primele lui amintiri.
I.C.: Privind în urmă, încerc să găsesc în amintiri acel copil neştiutor, care caută să înţeleagă tainele naturii cu naivitatea caracteristică vârstei, fără idei preconcepute şi, prin urmare, receptiv la tot ce i se spune, în acea stare de spirit ce se poate numi „încredere copilărească” şi în care nu există urma vreunei îndoieli. Mă mulţumeam astfel cu învăţătura primită până la confirmarea sau dovedirea contrariului. Aşa am aflat că în natură şi în cărţi pot găsi tot ce doresc să ştiu. Că doar o gândire deschisă este capabilă de-a descoperi legătura de armonie care există între toate lucrurile. Dar aceste căutări n-au fost uşoare şi nici lipsite de suferinţe uneori. Dorind atât de mult să ştiu, am renunţat la multe plăceri potrivite copilăriei şi am preferat să caut în cărţi, în natura lucrurilor, ceea ce m-a ajutat mult mai târziu să întrezăresc răspunsul la câteva întrebări esenţiale existenţei noastre: cine suntem?, de unde venim? şi încotro mergem?
Astfel, la vârsta majoratului am fost oarecum pregătit să-mi aleg pasiunile care să continue dorinţa de cunoaştere. 
M.T.:Când aţi descoperit că vă place să fotografiaţi? Cine v-a îndrumat primii paşi?
I.C.: La 19 ani, fiind în staţiunea Buşteni şi întorcându-mă dintr-o excursie din Bucegi, am fost invitat de colegul meu de cameră (un om mult mai în vârstă decât mine) să-i povestesc despre locurile pe unde am umblat şi tot ce am văzut mai interesant. I-am descris o mică secvenţă care putea face obiectul unei fotografii frumoase, dacă aş fi avut cu ce să o fac. Colegul meu a fost foarte încântat  de ceea ce i-am povestit şi mi-a promis că atunci când se va întoarce acasă, o să-mi trimită prin poştă un aparat de fotografiat. S-a ţinut de cuvânt şi m-am trezit cu o cutie fotografică tip BOX pe film lat. Şi aşa a început a treia mare pasiune, după citirea cărţilor şi după marea plăcere de a fi cât mai mult în natură.

M. T. : Care sunt subiectele şi temele dumneavoastră preferate?
Bănuiţi deja că, fotografiile mele au fost şi vor fi făcute în natură. Peisajul fotografiat în toate anotimpurile, dar cu predilecţie toamnele şi iernile mi-au adus cele mai multe satisfacţii.
Rostul unei fotografii este să circule. Cu cât e mai reuşită, cu atât este mai bine să fie văzută de mai mulţi. E o mare bucurie să poţi împrăştia bucurie în jurul tău şi, într-adevăr, admirarea unei fotografii bune produce o mare plăcere. De aceea, iubitorii de frumuseţi care sunt şi făuritori de frumuseţi – drumeţii-fotografi – sunt îndrăgiţi şi stimaţi de toţi.
În anul 1973, cu ocazia unei excursii de opt zile în Munţii Dacilor, Parângului şi Şurianului, am făcut primele mele fotografii pe film diapozitiv color.

M. T. : Cu cine aţi colaborat, care sunt persoanele care v-au impresionat?
I.C.: Îndrumătorii mei au fost acei fotografi deosebiţi care şi-au expus experienţa în cărţi şi albume fotografice. De-abia după ce mi-am format stilul meu propriu, am întâlnit câţiva oameni cu multă experienţă şi talent, care m-au ajutat să-mi cizelez stilul de a fotografia. În general, nu am adoptat şi nu m-am încadrat în anume curente fotografice, ci mai mult am simţit unde şi când să fac o fotografie. Marele meu avantaj a fost acela că am colindat multe locuri cu privelişti frumoase din care am reuşit să imortalizez ceea ce eu am înţeles să văd şi să pătrund din frumuseţea lor.
Totuşi, doi oameni au fost cei care m-au ajutat să continui progresul meu în ale fotografiei. Primul este profesorul Doru Sabău – căruia eu, de multe ori, îi spuneam Doruleţ – şi pe care l-am cunoscut în anul 2000. Acest Doruleţ este un om cu suflet mare şi plin de talent. Mi-a oferit prilejul să mă adaptez mai repede la noul stil de a fotografia cu aparatul digital şi, în acelaşi timp, să ne sfătuim cum să îmbunătăţim unele fotografii cu ajutorul calculatorului. Tot Doruleţ  mi-a făcut poate cea mai frumoasă surpriză, realizând cu ajutorul programului Pro Show Gold, un CD cu fotografii selectate şi pe fondul melodiilor celebrului cvartet muzical Transilvania. Cu acest CD, intitulat „Pasiunea mea, fotografia”, am făcut câteva proiecţii la diferite şcoli din Cugir şi Alba Iulia, dar cel mai mare succes a fost atunci când l-am prezentat la Simpozionul profesorilor de geografie din judeţul Alba, în mai 2008, organizat de Colegiul Naţional David Prodan din Cugir, fiind mult aplaudat.
            Al doilea este Călin Şuteu, un tânăr arheolog, umblat prin mai multe ţări străine şi bine adaptat la noile tehnici de fotografiat şi prelucrat poze. Cu ajutorul lui, am reuşit să pot folosi cât mai multe din posibilităţile ce le oferă un aparat de fotografiat digital, iar eu i-am oferit prilejul să cunoască locuri noi, cu mare potenţial fotografic şi satisfacţii peisagistice.

M.T. : La ce acţiuni şi cu ce aţi participat?
I.C.: Majoritatea fotografiilor mele sunt cuprinse în câteva zeci de albume, mai mici sau mai mari, şi pe CD-uri, după procurarea, în anul 2006, a unui aparat digital.
            O serie de fotografii din împrejurimile Cugirului au făcut obiectul expoziţiilor din cadrul Festivalului „Toamna cugireană”, manifestare anuală.
După ce am devenit cât de cât cunoscut şi apreciat ca drumeţ fotograf, mulţi profesori şi învăţători au organizat, în clasele lor, întâlniri în care am prezentat, la început proiecţii de diapozitive, iar mai apoi, expoziţii cu fotografiile mele, pe care le comentam şi le explicam elevilor unde şi cum am fotografiat. Mai eram solicitat la orele de desen ale claselor mijlocii, la ora de fotografie, să ofer din experienţa mea, pentru ca elevii să înveţe cât mai multe despre arta fotografică.

M.T.: În loc de concluzii…
I. C. : Dorinţa de cunoaştere apare  la vârsta copilăriei. Dacă  devine pasiune pentru tot ce este frumos, e un bun câştigat. Dar acest câştig se obţine numai cu multă răbdare, cu multe renunţări şi suferinţe, care de fapt înnobilează sufletul omenesc. Păstrarea dorinţei de cunoaştere şi a pasiunilor frumoase până la o vârstă înaintată, dă sens vieţii şi menţine tinereţea sufletească.

M.T. : Vă mulţumim şi vă rugăm să ne ţineţi la curent cu ceea ce mai lucraţi!
I.C. : Şi eu vă mulţumesc.
Cugir, 23 martie 2011                                    

Articolul a fost publicat în revista Boema, numărul 27 din mai 2011.

miercuri, 14 ianuarie 2015

Pomul cu flori albe


În toamna anului 1960, ne-am mutat pe strada Ceferiştilor, la numărul 3. Clădirea era formată din două apartamente. Familia Tulbu avea două camere, bucătărie şi cămară, iar noi aveam două camere şi bucătărie.
Tata a cerut să se monteze o uşă care să facă legătura din hol la o camera dinspre curte, pe care să o folosim drept bucătărie. Nouă ne-a spus că nu e frumos ca trecătorii să vadă în fereastră copii mânjiţi cu dulceaţă pe la gură. Mi-a plăcut motivaţia, chiar îmi imaginam în fereastră copii cu obrajii murdari cu smântână sau dulceaţă.
Nu a blocat uşa iniţială şi ne-a spus că acea cameră va fi a lui. Uşa stătea încuiată, dar cu cheia în broască. Când ne jucam, o descuiam şi puteam intra pe una dintre uşi şi ieşi pe cealaltă, trecând prin toate încăperile.
Noi nu aveam cămară, dar aveam o pivniţă cu două compartimente, pe care o foloseam ambele familii.
În curte, aveam o fântână, destul de adâncă, dar se întâmpla, în special vara, să sece. Aşa că, aduceam apa din vecini sau de la un izvor care se afla lângă Fabrica de Antibiotice, căreia îi spuneam Tanin. Ştiam că în fabrică se fac antinevralgice, capsule pentru gălbeaza oilor şi substanţe pentru tăbăcirea pieilor.
Fostul proprietar al casei avea şi grădină. Acel teren îl împărţisem în două şi fiecare familie avea loc pentru câteva straturi cu ceapă, morcovi, usturoi, salată. Aveam şi coacăze, dar şi pomi fructiferi. Eram atât de dornici să mâncăm fructe! Le gustam înainte de a se coace. Ni se strepezeau dinţii, dar prunele erau bune imediat de creşteau la dimensiunile aşteptate de noi. Apoi, grădina era locul preferat de noi pentru lectură. Ne aşezam o pătură la soare sau la umbră, după preferinţe şi temperatura aerului, citeam sau, pur şi simplu, stăteam la aer. Uneori, ne invitam prietenele şi povesteam la iarbă verde.
Era frumos şi iarna, când zăpada era destul de mare. Pe locul în care fuseseră legume, atunci făceam „casa”. De fapt, trasam din valuri de zăpadă, doar locul pereţilor.
În curte, era o magazie cu două încăperi. Fiecare familie ţinea, în partea care îi revenea, lemne sau animale mici. Podul era comun. Acolo ne jucam, din geamul podului dădeam spectacole cu păpuşelele pe care mi le făceam singură. La reprezentaţii veneau copiii vecinilor şi „plăteau” biletul de intrare cu frunze de liliac.
Aveam găini, dar noi ţineam şi câte un purcel trimis de bunicii de la Săcel. Noi, fetele, fiind mai mari, ne programam să facem curăţenie la animale. Nu refuzam, chiar dacă nu eram răsplătite pentru acest lucru. Doru era prea mic şi era scutit.
Pe scurt, ne plăcea foarte mult noua noastră locuinţă. Casa era suficient de încăpătoare şi eram fericiţi că aveam grădina.
În partea noastră de grădină, am descoperit un pom interesant. Era înalt cât un prun, dar avea frunze mai înguste. Nu făcuse fructe, dar frunzele lui se coloraseră după prima brumă, în galben-ocru, într-un roşcat plăcut sau chiar într-un roşu închis. Nu sclipeau ca frunzele de păr, dar aveau nuanţe care ne luau ochii. Nu ştiam cum se numeşte pomul.
În primăvară, când începeau pomii să înflorească, mergeam zilnic să vedem ce e nou. Pomul care ne stârnise interesul avea boboci. De câte ori ieşeam în curte, mergeam să văd ce face.
Într-o dimineaţă, ne-am trezit cu zăpadă peste tot. Nu ne surprindea zăpada, care cădea uneori şi la începutul lui mai, ne făceam griji pentru pomul nostru. Am fugit în grădină şi am început să-l scutur. M-a văzut tata:
- Lasă-l, că nu îi îngheţă florile! Până când e zăpadă, e în siguranţă. Oricum, nu cred că mai îngheaţă acum.
Am vrut să spun ceva, dar tata mi-a amintit că trebuie să plec la şcoală. Acolo, le-am povestit colegilor despre pom. Priveam din când în când pe fereastră. Vremea s-a schimbat. La amiază era soare şi zăpada se topise. Pomul avea câteva flori albe, cum fusese zăpada de dimineaţă. Nu mai văzusem astfel de flori. Ştiam că florile părului au stamine roşii, că mărul are flori aproape roz, dar mai mari, prunii ai flori albe, dar mai mici decât ale pomului care era obiectul studiului meu.
- Tată, cum se numeşte pomul ale cărui flori am vrut să le salvez dimineaţă?
- E cireş. La noi nu se cultivă cireşi.
- Ştiu că la noi e mai avantajos să se cultive pruni şi meri…
- Ăsta e specificul locului.
A venit vacanţa. Urmăream cireşul. Au crescut câteva fructe, dar nu s-au copt. Singura cireaşă normală, coaptă, am împărţit-o toţi copiii din curte. A fost foarte bună.
În anul următor, cireşul s-a uscat. Ne-au rămas amintirile.