Întâmplare cu logartimi

 

Eram la o întâlnire cu câțiva dintre foștii colegi de liceu. N-am fost prea mulți. Unii lucrau, alții erau prin alte țări, o colegă era bolnavă. Dintre profesori, au participat numai cinci..

            Lângă mine era Lucreția, profesoară de matematică la un liceu din Orăștie. Vorbea mult, ca în vremea liceului, era veselă, așa o știam de mult. Era sufletul activităților noastre școlare. Nu s-a schimbat aproape deloc. Doar renunțase la celebrele cozi împletite și legate cu funde mari albe. Avea acum părul tuns bob („regulamentar”), ornamentat cu o șuviță căruntă.

            ‒ Fetelor, să vă povestesc ce am pățit la o clasă de  zecea! Aveam o lecție de aplicare a proprietățile logaritmilor la calculul unor expresii numerice. Pe fiecare bancă era cel puțin un exemplar al tabelelor de logaritmi. Voi știți cum decurge în mod normal o astfel de lecție. Nu vă spun ceea ce știți.

            ‒ Sigur ai tu ceva deosebit de povestit.

            ‒ Nu vă așteptați să țin aici o lecție. Ascultați!

            Lucreția se așeză comod pe scaun. Luă câteva înghițituri de pepsi și începu:

            ‒ Aveam un elev, Dulgheru, un tânăr neastâmpărat, bun la carte, săritor, harnic. Colegii lui îl admirau. Îl numeau Inginerul.

            ‒ A ajuns inginer? întreabă o colegă. 

            ‒ A urmat secția de subingineri. S-a angajat în fabrică. Nu avea condiții materiale să urmeze facultatea la Cluj.

            ‒ Spune mai departe!

            ‒ Am întrebat clasa, dacă e cineva dornic să vină la tablă. S-a anunțat Dulgheru. Am repetat proprietățile logaritmilor și modul în care se logaritmează o expresie. Ne-am propus să calculăm valoarea unei expresii care conținea mai multe operații și numere mari. Un elev a întrebat nemulțumit de ce trebuie să facem calcule cu numere cu multe cifre, când deja există calculatoare care le pot face.   

            ‒ Ca să vă dezvoltați priceperile de a calcula rapid, corect, să vă educați răbdarea, spiritul de observație, gândirea…

            ‒ Am înțeles.

            O vreme am lucrat în liniște. Dulgheru scria și spunea cu voce tare ce scrie.

            La un moment dat, se aude un murmur. Un elev se ridică și sesizează o greșeală. La o adunare. Concluzia? E necesară mai multă atenție la operații simple. Altfel, rezultatul operației inițiale va fi greșit.

            Dulgheru nu se pierde și spune:

            ‒Che confusione…

            Mai mulți elevi murmură continuarea cântecului care tocmai fusese prezentat de Ricchi e Poveri, la Festivalul de la Sanremo.

            Am liniștit clasa și le-am promis că în pauza mare, care urma, le permit să cânte și le povestesc ce s-a întâmplat în altă clasă.

            Am rezolvat ceea ce ne-am propus, am tras concluziile. Atenția concentrarea sunt obligatorii, pe lângă cunoștințe.

            ‒ Acum vreți să vă spun ce le-am povestit elevilor.

            ‒ Evident!

            ‒ Știți că tatăl meu a fost director la Școala Specială Ajutătore. Într-o zi, lipsea o profesoară. În locul ei, tata a intrat la oră. Totul a fost bine, până la un moment în care un elev n-a știut să răspundă la o întrebare și a spus „Obladi, oblada”. Atunci, întraga clasă a început să cânte. Tata le-a făcut semn celor 11-12 elevi să cânte mai încet, ca să nu-i deranjeze pe colegii din alte clase. Copii s-au conformat, dar la auzul clopoțelului au izbucnit.

             ‒ Sună a poveste.

          ‒ Da, dar evenimentul e consemnat în „Memoriile” tatălui meu, iar colegii lui cunosc întâmplarea. Cu copiii speciali trebuie să lucrezi altfel.

            ‒ Acei elevi erau mai cuminți decât cei de azi. Mergeam cu drag la școală. Evenimente de acest gen aveau loc rar.

            Discuțiile între colegi au continuat. Lucreția nu știa dacă merită să le răspundă celor care aveau altă părere sau să continue să fie înțelegătoare cu tinerii originali, sinceri.

 

Cărțile mele pentru copii

 La îndemnul unei prietene, las aici link-urile de pe saitul calameo.en, unde am postat cărțile mele pentru copii. Pot fi citite, dacă doriți.

Copii de ieri, copii de azi

https://www.calameo.com/read/000003524ea0cc586728b

Citește, dragă copile!

https://www.calameo.com/read/000003524f606478e64ad

Bunici și nepoți

https://www.calameo.com/read/0000035248c215a6af79b

La bunici

https://www.calameo.com/read/0000035243b83c21134b6

Eroul

 

 

            A fost odată un porumbel voiajor, care avea o familie mare, în care toți membrii se ajutau și se antrenau împreună. Fiecare membru al familiei avea sarcini precise, fiecare știa ce are de făcut, iar seara se adunau în voliera lor și povesteau ce s-a întâmplat în timpul zilei. Puii și porumbeii tineri știau o mulțime de povești despre strămoșii familiei, despre faptele de vitejie ale porumbeilor de vârstă medie, despre suferințele celor bătrâni.

            Într-o zi, în timpul exercițiului de zbor, stolul a fost atacat de o pereche de ulii. Porumbeii au zburat derutați. Doar un porumbel cu mai multă experiență a înțeles cât de grea e situația. N-a stat pe gânduri. S-a apropiat de dușmanii lor și a făcut câteva mișcări ca să-l observe uliul.

            În acest timp, ceilalți porumbei s-au grupat și s-au îndreptat spre casă.

            Cei doi ulii au zburat spre porumbelul care zbura singur. Acesta a făcut mișcări ca să-i păcălească pe dușmani. Dar, el era singur și dușmanii erau doi.

            Porumbelul viteaz cunoștea terenul. S-a îndreptat spre casele oamenilor sperând să coboare în vreo curte și să scape de dușmani.

            Cam târziu. Supărați, uliii au tăbărât pe porumbel. Unul l-a ciupit. Celălalt l-a lovit cu ciocul. Porumbelul era obosit și lovit. Dar se bucura că stolul lui a scăpat.

            A zărit un copac și a vrut să se așeză pe-o creangă, dar n-a reușit. S-a prăbușit în iarbă.

            Din curte,  bunica a văzut ce s-a întâmplat și a strigat la păsările mari. În acest timp s-a apropiat de porumbel. Acesta încă mai respira, dar era lovit în mai multe locuri. Cel mai tare îl durea rana de la gât.

            Bunica l-a luat de jos și i-a spus:

            ‒ Ești un erou! Ți-ai salvat familia!

            Porumbelul s-a liniștit și a închis ochii.

            Bunica l-a chemat pe nepoțel și i-a cerut o cutie de carton. A pus în ea porumbelul și i-a explicat nepoțelului că porumbelul e un erou. S-a sacrificat pentru a fi liberi ceilalți porumbei.

            După ce a închis cutia, bunica l-a chemat pe bunicul să facă în grădină o groapă în care să așeze eroul. În ochii copilului se vedea tristețea.

            ‒ Dragă nepoate, eroii trebuie cinstiți, despre ei se vorbește frumos și numai de bine. Nu se plânge.  Acum, porumbelul erou este liniștit și fără griji. Toată familia îi este recunoscătoare. Din când îi amintesc cu drag numele.  

O nouă carte: La bunici

 

Cartea conține povestiri pentru copiii care citesc singuri. Majoritatea povestirilor sunt pe acest blog. Cartea are și ilustrații din arhiva personală a autoarei.

 

Cuprins

 

O întâlnire neaşteptată / 3

Cu capra prin sat / 7

Păpuşile / 9

Alimentara de vizavi / 14

Întâmplări de demult / 19

Şcoala din sat / 24

Zambilele / 30

Cometa / 33

Marea Unire / 37

Prepelița albă / 43

Smochinele și matematica / 49

Lady şi Lady /53

Hoţul / 60

Nepoatele / 63

Mamă adoptivă / 66

Miciu Piciu / 74

Păturile / 78

Cum am învățat poezia „Sergentul” / 82 

Casca bunicului / 86

Poveste de iarnă /94

Despre autoare / 105

 

Noră în Ardeal

        

          Iuliana se afla de câteva luni în casa soacrei. Se străduia să se acomodeze. În primăvară așteptau venirea primului copil și discuțiile de seară erau în special în legătură cu obiceiurile din Ardeal.

          Iuliana venise de la Cluj. A locuit în oraș și nu știa cât de multe obiceiuri total diferite de ale ei sunt în alte zone decât acolo unde crescuse. A zâmbit de câteva ori când a aflat câte ceva neverosimil, dar, cu timpul, s-a abținut.

          În aprilie, Iuliana și-a luat concediu de maternitate, chiar dacă soacra a sfătuit-o să lucreze cât mai mult timp. Nora se simțea obosită și nu ținea cu orice preț să fie erou.

          Fiind mai mulți în casă, soacra mutase aragazul  în cămară, eliberând astfel bucătăria. Aveau nevoie de încă o cameră.

          Într-o zi, Iuliana a intrat în cămară cu scopul de a prepara un ceai. Soacra gătea spanac. Tocmai luase o sticlă de bulion de pe dulap și turna în cratiță. Mama Iulianei gătea spanacul cu lapte sau smântână. Era în fața unei  rețete noi.

          Copilul, un băiețel zdravăn, a venit pe lume într-o zi de mai. Proaspăta bunică o apostrofă pe noră: „Până ești în concediu, n-ai putea să faci de mâncare, în timp ce copilul doarme?”

          Într-o zi, o vecină o chemă la gard pe Iuliana și-i dădu o pungă cu spanac: „La mine s-a făcut frumos spanacul. Voi nu aveți.” „Ce să-ți dau în loc?” „Dacă vrei, îmi dai un trandafir roșu, de Constantin și Elena.” „Cu bucurie, vecino!”

          După ce-l  culcă pe copil, merse în cămară să pregătească spanacul.

          Tocmai luase de pe dulap o sticlă, desfăcuse celofanul și începu să toarne lichidul în cratiță. Atunci, dinspre camera în care se afla copilul s-a auzit un plânset care era din ce în ce mai puternic.

          Mama a stins focul și a alergat la copil. O ușă, la cămară, a doua, spre hol, abia a treia ușă era a camerei copilului. A durat ceva până să ajungă la el. În acest timp, copilul plângea disperat și sunetul își schimbase tonalitatea.

          Iuliana a avut timp să-și amintească ce spunea o vecină: „Până când copilul nu e botezat, să nu-l lași singur în cameră! Poate să-l schimbe…!” Inima începu să-i bată mai tare și deschise cu teamă ușa. Copilul ei plângea altfel.

          Ce văzu? Fața copilului era acoperită. Când a dat din mâini, a agățat un ciucure și și-a tras pe față cuvertura. De aceea sunetul era schimbat. Între timp, Iuliana și-a impus să fie calmă. Nimeni nu i-a schimbat copilul! Puiul ei era doar speriat de întuneric.

          Mama și-a luat copilul în brațe și l-a liniștit vorbindu-i cu blândețe. L-a așezat în pătuțul lui și a plecat să termine mâncarea.

          Surpriză! Mâncarea nu mirosea a spanac, ci a zmeură. În grabă, luase o sticlă cu sirop în loc de una cu bulion. Ce să facă? Mai era puțin și venea soacra. Bine că n-a avut timp să amestece spanacul cu siropul! A adunat cu atenție siropul, a spălat câteva frunze, le-a pus înapoi în cratiță și, de data asta, a verificat conținutul sticlei din care voia să toarne. Era bulion!

          Imediat ce a oprit focul, s-a așezat pe un fotoliu. Copilul dormea. În sfârșit, putea să se odihnească. „Of! Ce zi grea am avut! Și e doar ora trei… ”

 

Maria Tirenescu

 

Au trecut anii

             După deschiderea festivă a anului universitar, Anuța și Oara au intrat în Complexul studențesc pe poarta de pe strada Clinicilor. Povesteau și nu erau atente la persoanele care treceau pe lângă ele. În sacoșe voluminoase duceau ultimele cumpărături.

            Ajunseseră în apropierea clădirii Facultății de Biologie - Geografie. Un tânăr s-a apropiat de ele.

            - Servus, Anuța, mă bucur că te văd! Ești studentă?

            - Ce crezi că aș putea să fac aici? Mergem la cămin. Voi vă cunoașteți?

            - N-am avut ocazia, spune Oara, înainte ca tânărul să deschidă gura.

         - Ți-l prezint pe Pepe, fost coleg de clasă al soră-mii. E student la Poli-tehnică.

            - Eu sunt Oara. Sunt în primul an la Fizică.

               - Oara e fiica directorului Școlii Nr. 1, precizează Anuța.

            Pepe era puțin încurcat. Nu știa ce să spună.

           - Vă rog să mă iertați, dar mă grăbesc! Mă așteaptă colegii. Cred că au ajuns la poartă. Vă caut la cămin după masa de seară!

            - Stăm în căminul 4, camera 69.

            - Vă caut!       

            Pepe alergă după colegii lui, iar fetele și-au continuat drumul.

            Seara, în holul căminului era lume multă. Pepe le-a întâmpinat pe cele două prietene.

            - M-am gândit să vă dau câteva sfaturi, ca un student mai vechi și cu experiență ce sunt. Cei din primul an, în Cluj, sunt numiți balică/balic…

            - Sună mai frumos boboc. În fine, să nu stricăm tradiția!

            - Cunoașteți orașul?

            - Aproximativ. De ce întrebi?

            - Vă invit la o plimbare. Să vă arăt Piața Mihai Viteazul! La 10 suntem la cămin.

            Când programul le permitea, ieșeau la plimbare și cunoșteau locuri noi, vedeau părți din Clujul în care era multă agitație, indiferent de oră, vedeau doamne elegante, domni politicoși și tineri, mulți tineri.

            Într-o zi, Pepe le-a invitat pe fete în oraș. Venise însoțit de doi colegi. Fetele nu știau ce plănuise tânărul.

            După ce au ieșit din cămin, Pepe i-a prezentat fetelor pe Nelu și pe Traian. Au coborât pe strada Victor Babeș. Trotuarul nu le permitea să meargă alături. Anuța, între  Pepe și Nelu,  mergea înainte, iar Oara și Traian îi urmau îndeaproape. A aflat atunci că Traian e în anul patru la T. C. M., că e din Sebeș și că toți îi spun Nănuț. Despre Nelu nu a aflat decât că e coleg de an cu ceilalți doi și că locuiesc în aceeași cameră de cămin.

            În următoarele zile nu s-au mai întâlnit toți cinci. Se vedeau în cantină, dar băieții aveau ore în mai multe clădiri. Erau mereu gata de plecare. Uneori aveau ore la „San Siro”, pe lângă autogară, departe de centru. N-au reținut de ce îi spuneau astfel acelei clădiri.  

            Pepe era omul cel mai informat și cel mai vorbăreț dintre toți. Printre altele, fetele au aflat că în camera lor mai locuiește un Traian, dar pe acesta nu-l vor cunoaște, pentru că are o prietenă la Chimie în ultimul an.

            După câteva zile:

            - Rodica, mă ajuți să fac o glumă?

            - Ce vrei să faci?

            - Vii cu mine la căminul 8?

            - Ce să faci acum acolo? Știi bine că Nănuț e la cursuri.

            - Lasă, că vezi tu!

            - Să mergem!

            În câteva minute erau la ușa căminului 8. L-au rugat pe studentul de serviciu la poartă să-l cheme pe Traian din camera 47. În scurt timp, coborî un tânăr înalt, subțire, pășind cu grijă să nu-și piardă papucii cam largi.

            - Cine mă caută?

            - Îl caut pe Nănuț. Voiam să-i spun ceva…

            - E la curs. Să-i transmit ceva?

            - Nu, mulțumesc! Nu e ceva urgent. Ne pare rău că v-am deranjat!

            - Nu-i nici o problemă! La revedere!

            Oara a ieșit cu Rodica din cămin. A fost serioasă până la colț. Acolo a început să râdă.

            - Ce credea Pepe, că nu pot să aflu cum arată celălalt Traian?

            - Când îi spui?

            - Găsesc eu un moment potrivit! Nu știe el cu cine se întrece!

            Fetele n-au spus nimic nimănui, nici măcar Anuței, chiar dacă eram mereu împreună.

            Când aveau câte o seară liberă, Oara ieșea la plimbare cu Nănuț în Parcul Central. Acolo era frumos: copaci bătrâni, cu coroane interesante, bănci de lemn pe aleile largi, curate… Grupuri de studenți se plimbau pe alei. Uneori, întâlneau și bunici cu nepoți care căutau castane sau frunze interesante.

            Fără evenimente deosebite, timpul a trecut. Într-o seară, Nănuț voia să știe unde intenționează fata să întâmpine noul an.

            - Voi merge acasă. Mă așteaptă părinții. Nu ne-am văzut din noiembrie.

            - De ce să nu rămâi în Cluj? Se organizează și în cantină petrecerea de Revelion.    

            - Poate la anul… Acum voi merge acasă!

            A fost ultima seară în care a ieșit la plimbare cu Traian.

            În ianuarie, după vacanța de sărbători, Rodica o strigă:

            - Oara, vino repede! Acolo jos, în fața geamului nostru, nu e Nănuț?

            Se apropie:

            - Da, el e. Știi bine că în camera de sub a noastră sunt fetele de la Chimie. Cu vreuna dintre ele vrea să vorbească.

            - Și tu?

            - Pagubă în ciuperci! Ce-am avut și ce-am pierdut! N-am fost împreună la nici măcar un film, la nici un spectacol… Am fost într-o seară la Clubul politehniștilor, să dansăm, dar el abia se legăna. N-are ureche muzicală… Oricum, mai mult vorbeam eu.

 

* * *

           

            Au trecut câțiva ani. Vacanța de iarnă. Anuța primește invitația de a petrece câteva zile  la Alba Iulia, unde se stabilise Oara după absolvirea facultății.

            Într-o zi, coborau din Cetate discutând despre ceea ce văzuseră acolo. Anuța era încântată.  

            - Anuța, fii atentă! Îi vezi pe cei care urcă pe trotuarul celălalt.        

            - Da, și…?

            - Îți povestesc imediat!

            S-a prefăcut că e ocupată. Căuta ceva în poșetă. După ce au trecut pe lângă cei patru, a întrebat:

            - Anuța, îți mai amintești de Nănuț? Ni l-a prezentat Pepe.

            - Da… Îmi amintesc.

            - Îți amintești că a spus că mai au un Traian în cameră?

            - Da, așa e!

            - Acum, ascultă! Cei doi bărbați pe lângă care am trecut sunt cei doi cu numele Traian. Cel rotofei e Traian O., căruia îi spuneam Nănuț. E din Sebeș și cred că lucrează acolo. Celălalt e Traian N., al doilea Traian.

            - De unde îl cunoști?

            - Am fost într-o zi cu Rodica și am spus că vrem să vorbim cu Traian. Știam că Nănuț are cursuri. A venit celălalt Traian. Am făcut o glumă. Am vrut să-i arăt lui Pepe că pot să aflu orice, dacă vreau.

            - De unde-i știi numele?

            - Am lucrat un an la Școala profesională. Acolo l-am revăzut. Preda studiul materialelor. Soția lui era colega mea de chimie. Astfel i-am aflat numele. Am aflat și că el e de lângă Orăștie, unde cei mai mulți băieți au numele Traian, Cornel sau Aurel.

            - E rudă cu jurnalistul?

            - Nu știu, dar numele de familie este obișnuit în zonă.

            - Nu te-a interesat?...

            - Nu, deloc. Ce mică-i lumea?!

            - Abia aștept să mă întâlnesc cu Pepe să-i povestesc!

            - Apropo, ce mai face Pepe? Nu știu de ce a renunțat la T. C. M.. Când am plecat noi din Cluj, era student în anul al doilea la Electro.

            - Sigur. Nu știu exact ce face. Sora mea mi-a spus că lucrează la Fabrica de mobilă din oraș, dar nu știu pe ce post.

            - Unii se pierd pe drum. Îmi amintesc ce impresie ne-a făcut. Se pare că era numai gura de el. Poate că voia să-și ascundă timiditatea împuindu-ne nouă capetele cu vrute și nevrute.

            A urmat o lungă tăcere. Fiecare își amintea câte ceva din studenție. Oameni, situații, întâmplări…

            - Oara, cred că ar trebui să mă pregătesc de plecare. De luni, ne întoarcem la școală.

            - Mă bucur că ai venit să cunoști orașul Marii Uniri și să ne amintim de tinerețea noastră.

            A doua zi, pe peronul gării, Oara i-a promis Anuței că, în următoarea vacanță, o va vizita. Doreau să depene și alte amintiri din anii lor frumoși, cu mai puține griji și  să mai povestească despre Clujul lor drag.

 

 

 

În vacanţă la bunici

După un an de grădiniţă, Daniela e în vacaţă. Va petrece două săptămâni la bunica. E convinsă că va afla lucruri noi, se va odihni, se va juca, va cunoaşte copii de vârsta ei.

- Daniela, te-ai spălat pe mâini?

- Acum mă şterg şi vin!

Bunica aşeză frumos castronul cu zmeură pe masa din curte şi o invită pe nepoţică să se servească.

- Ce bune sunt!

- Mi le-a adus o vecină, spune bunica. Sunt foarte bune şi sănătoase. Mă bucur că îţi plac!

- Bunico, ce fac vrăbiile alea în praf?

- Se spală.

- Cum se spală? Cu nisip?

- Aşa se spală păsările vara. Îşi împrăştie praf pe penele de pe tot corpul, apoi se scutură. Fac asta de mai multe ori. Cu praful scuturat, cad şi gunoaiele şi gângăniile care sunt pe penele lor.

- De ce nu se spală în apă?

- Se spală şi în apă mică, nu ca gâştele.

- De ce?

- Gâştele au deasupra cozii o glandă care produce grăsime. Ele, dar şi celelalte păsări de baltă, iau grăsime şi şi-o întind cu ciocul pe pene, peste tot. Grăsimea împiedică apa să le unde penele. Tu ştii că uleiul stă la suprafaţa apei.

- Am înţeles, bunico!

- Vrăbiile, dacă au apă pe pene, sunt mai grele şi nu pot zbura. De aceea, se udă numai când sunt sigure, când au condiţii şă-şi scuture apa de pe ele.

- Tu ai văzut vrăbii spălându-se?

- Da. Am ieşit într-o toamnă să aduc ceva din magazie. Acolo, lângă o baltă mică, erau câteva vrăbii. Intrau pe rând în apă, ieşeau şi se scuturau. Când m-au văzut, au zburat speriate.

- Dar iarna, când nu e praf, nu e apă, ce fac? Nu se mai curăţă?

- Ba da! Într-o iarnă, era zăpadă proaspătă. Ninsese în timpul nopţii. Eu eram la fereastră. De acolo am văzut ce fac vrăbiile. Zburau pe acoperişul magaziei, se jucau în zăpadă. Spuneai că sunt nişte copii! Apoi se scuturau şi zburau din nou în curtea găinilor.

- Şi n-ai făcut fotografii?

- Am vrut eu, dar ele n-au vrut să stea frumos să le fotografiez.

- Asta e! Bine că am mai învăţat ceva!

- Mă bucur că eşti o fetiţă curioasă şi vrei să ştii multe lucruri despre natură! Ţi-a plăcut zmeura?

- Da, e foarte bună!

- Atunci, să mergem mâine la piaţă să cumpărăm mai multă şi să facem dulceaţă pentru iarnă!

- Bine spui, bunico! Iarna, dulceaţa e bună pe pâine sau în prăjituri!

Bucuroase, bunica şi nepoţica se îndreaptă spre casă. În urma lor, pe masa din curte se aşează o vrabie.

Gălbenuş

Kitty are în această rimăvară doi pui: Bubulina şi Gălbenuş. Cum bănuiţi, Bubulina e o pisicuţă cu buline gabene şi negre pe spate şi albă în rest, iar Gălbenuş este un motănel galben.

Bunica pregătise o lădiţă cu fân, pe care o aşezase sub soba din bucătărie, unde Kitty şi puii ei să fie în siguranţă. Când era vreme bună, pisicile ieşeau în curte, dar reveneau seara în bucătărie.

Într-o zi, bunica deschide dulapul, ia o crăticioară şi o pune pe aragaz cu gândul să gătească ceva bun pentru amază.

La scurt timp, aude:

- Miau, miau!

Bunica priveşte în jur. E linişte. Apoi, se aud aceleaşi sunete disperate.

- Kitty, vino şi cheamă-şi puii!, spune bunica.

Pisica intră în bucătărie. Se apropie de dulap. În spatele dulapului nu încape, dar intră Bubulina.

- Gălbenuş, unde eşti?

Bunica încearcă să-l scoată pe motănel de sub dulap cu ajutorul cozii de mătură, dar nu era acolo.

După un timp, se aude din nou:

- Miau, miau!

Bunica deschide dulapul. De acolo, Gălbenuş, speriat, o zbugheşte afară. Nu se opreşte decât în curte, unde Kittyîl linişteşte lingându-l pe frunte.

După experienţa trăită, Gălbenuş nu mai intră în dulap, dar şi bunica e mai atentă.

O întâlnire neaşteptată

Alex este o fetiţă de cinci ani. Locuieşte în Cluj, într-un bloc, la etajul opt.

Îi place la Cluj, unde poate să se plimbe zilnic prin oraş, poate admira lebedele de pe lacul artificial de la Chios, poate admira Parcul Central al municipiului.

Vara, când în bloc e foarte cald, când asfaltul este încins, când mama nu e liberă să se ocupe de ea, fetiţa se aşează în faţa televizorului şi priveşte filme cu animale.

Într-o zi, mama îi propune fetiţei să le facă o vizită bunicilor. Alex nu e încântată să meargă cu maşina, dar îi place la bunici, unde vede animale „adevărate”.

Bunicul îi aduce câte o puicuţă pe care să o mângâie, câte o prepeliţă, câte un pisoi... Alex poate să meargă lângă curtea găinilor să vadă cum cântă cocoşul, cum cotcodăcesc găinile care fac ouă. Nu se apropie de coteţul câinelui. Nu-i place cum latră.

Într-o seară, căţelul lătra de zor. Nu se întâmpla des să aibă această atitudine. Bunica s-a apropiat de cuşca lui şi a cercetat împrejurimile. În scurt timp, dădu semnalul:

- Veniţi repede! Lângă garaj e un arici!

Cei care zăboveau la poveşti având în faţă o farfurie cu prăjituri şi un suc s-au grăbit să vadă ariciul.

Zăpăcit de lumină şi gălăgie, ariciul a rămas pe loc. Privea cu ochişorii lui negri, curioşi, scoţând un fel de grohăit din botişorul ascuţit ca râtul unui purceluş.

Alex se bucura. Curiozitatea îi dădea ghes.

- Bunico, de ce nu fuge?

- Pentru că nu se teme.

- Pot să pun mâna pe el?

- Cu siguranţă! Uite, eu îl mângâi!

Fetiţa privea şi, la un moment dat, îndrăzni să pună mâna pe spatele ariciului.

Tatăl lui Alex pregăti aparatul foto să imortalizeze momentul.

Alex exclamă:

- Ariciul nu înţeapă!

- Pentru că nu îi supără nimeni, veni explicaţia bunicului.

După un timp, au decis să lase ariciul să-şi vadă de plimbarea lui. De mână cu bunica, fetiţa s-a îndreptat spre casă:

- E ariciul vostru?

- Ariciul e un animal sălbatic. I-a plăcut locul şi de aceea a rămas la noi.

- Ce mănâncă ariciul?

- Prinde şoareci, şerpi, gângănii, mănâncă pâine mai veche şi îi place hrana uscată special preparată pentru pisici. Bea apă de la căţel sau de la găini, dar îi place mult şi laptele.

- Aveţi şerpi?

- Nu cred. Poate sunt şoricei care se hrănesc cu mâncarea de la găini. Cred că de aceea vine ariciul. Le face concurenţă pisicilor.

- Foarte frumos! Vine şi mâine?

- Nu ştiu. Cred că vine noaptea, când e linişte. Acum ştiu de ce latră căţelul în unele nopţi. Ne anunţă că avem un musafir deosebit.

Irina şi experienţele ei

      Într-o zi, Irina găsi pe un raft al hypermarketului de la care obişnuia să se aprovizioneze un preparat care semăna cu fasolea bătută. Totuşi, nu era fasole.

       Îşi puse ochelarii şi citi: humus. Devenise curioasă. Îşi spuse în gând că va citi ceea ce era scris pe dosul cutiei cu ochelarii cei „tari”, cu care făcea operaţiunile migăloase. Dacă nici aşa nu vede, va apela la Google.

       Ajunsă acasă, se grăbi să depoziteze cumpărăturile. Pe masa din bucătărie rămăsese cutia cu humus. În timp ce laptele fierbea, Irina citi pe dosul cutiei. Avea năut luat de la acelaşi hyperemarket cu ceva timp în urmă, după ce a văzut la televizor cât de potrivit este pentru sănătatea omului. Îi lipsea pasta de susan. În rest, se va descurca folosind doar informaţiile de pe ambalaj. Avea experienţă în bucătărie.

       Deschise cutia şi gustă. Îi plăcu. Gustă şi soţul ei. Apoi comentară.

       - Năutul e neam cu mazărea.

      - Îţi mai aminteşti că, la cantina studenţească, sâmbăta ne dădea mazăre frecată şi câte o bucată de polonez prăjit?

       - Fetele nu prea mergeau la masă. Sau le dădeau băieţilor porţia lor în schimbul desertului.

      - Dacă facem rost de pastă de susan sau seminţe de susan, fac şi eu humus. Să trecem pe listă pentru săptămâna următoare!

       Când a avut toate ingredientele necesare, Irina îşi propuse să facă o experienţă: să pregătească humus. Avea informaţiile, unele de pe internet. Aflase că năutul se mai numeşte şi mazărea berbecilor.

Aduse din cămară punga cu năut. Citi instrucţiunile. Năutul trebuia spălat în mai multe ape şi pus la înmuiat în apă rece timp de 12 ore. Irina spălă boabele şi le acoperi cu apă rece. Apoi citi eticheta. Află că năutul e din Bulgaria.

       A doua zi se trezi devreme şi schimbă apa de pe boabe. Puse apă rece şi aşeză cratiţa pe sobă. Între timp, aduse pasta de susan, care era fabricată în Grecia.

       Când a considerat că năutul a fiert, a luat câteva boabe şi le-a gustat. Era înteresant. Cu o lingură, luă o cantitate de boabe cu puţină apă, aşa cum o văzuse pe bunica de la Orăştie că face fasolea bătută. Pentru a câştiga timp, se gândi să folosească mixerul. Când îl porni, câteva boabe săriră prin bucătărie.

       - Nu vezi că nu sunt fierte?, întrebă soţul femeii.

       - Sunt fierte. Eu am mâncat.

       - Mai lasă-le să fiarbă!, spuse bărbatul şi plecă la televizor.

       Irina se plictisise. Îşi aminti de bunica ei. Ea bătea fasolea cu o lingură de lemn, ca pe piureul de cartofi. Apoi, văzând cât de uşor presa Irina cartofii, a folosit acelaşi instrument: o sârmă îndoită şi fixată într-un mâner.

       Irina scurse o parte din apa de pe năut, apoi răsturnă tot din cratiţă într-un castron mai larg. Începu să-l bată . Era destul de anevoios. Îşi aminti că are blender. Ce-ar fi să-l folosească?

       Zis şi făcut! A mărunţit năutul cu blenderul, a dăugat sare, pastă de susan, puţin ulei, zeamă de lămâie şi a continuat să amestece gustând din când în când.

        - Cred că am reuşit!

        Îşi puse pe o farfurie puţin humus, presără puţină boia, pentru culoare. Pe plicul cu boia scria ungureşte.

Pâinea era din România. Era făcută de un localnic. Cu siguranţă că grâul era din ţară.

       În timp ce mânca, veni soţul ei.

     - Gustă! E foarte bun! Mâncare din UE. Năut bulgăresc, susan grecesc, boia ungurească, sare de Cacica, lămâie din lămâiul nostru şi ulei românesc.

        - Asta da, experienţă! Ai reuşit să faci un singur fel de mâncare în douăzeci de ore.

        - Putea să dureze şi mai mult, dacă nu aveam blenderul nemţesc! Mixerul nu mi-a fost de folos.

         După ce mâncară humus, au băut şi cafeaua de la ora patru.

        Irina era fericită. De acum înainte nu va mai cumpăra de la hypermarket un preparat pe care îl poate face şi în casă. A constatat că e foarte bun cald decât rece.

        Trebuia să facă ordine în bucătărie. Se apropia ora la care viziona un serial turcesc. Se cam enerva când vedea cât suferă fetiţa, eroina principală, cât de multă răutate e în film, admiră activitatea poliţiştilor şi a medicilor turci, dar ceea ce îi plăcea cel mai mult era să observe obiceiurile, preparatele culinare, modul de comportare în diferite situaţii a turcilor de rând şi a celor din clasa avută.

       Era plăcerea ei de seară. Uneori îşi amintea ce îi povestea bunica ei din Dobrogea şi ce vedea când mergea pe litoral.

        Irina declară reuşită experienţa ei din acea zi.

Zile de vară

La începutul lunii iulie, familia Albu şi-a programat tăierea lemnelor. Cu o săptămână în urmă, vorbiseră cu muncitorii care tăiau lemnele unui vecin. Aceştia spuseseră că miercurea următoare nu au nimic planificat.

În ziua cu pricina, în jurul orei opt, sosi Ion, omul care trebuia să-i ajute la căratul butucilor, cel care îi ajuta de fiecare dată când aveau ceva mai greu de făcut. 

- Ce s-o fi întâmplat? De ce nu vin ăia cu circularul? Bine am vorbit cu ei!

- Au telefon?

În acest timp, doamna Ana adusese cartea de telefoane. Căutară după numele de familie, nu ştiau prenumele proprietarului, şi după stradă. Aveau idee unde locuia cel căutat. 

Domnul Albu a înţeles confuzia: proprietarul utilajului n-a sesizat că sunt numere diferite pe aceeaşi stradă. În final, i-a asigurat că muncitorii sosesc în cel mult două ore. Ion era obosit. Fusese cu o zi în urmă la Alba Iulia şi ajunsese târziu acasă. A plecat să se odihnească puţin, eventual să doarmă. 

Înainte de ora 11, muncitorii de pe circular terminaseră lucrul. A revenit şi Ion pregătit să ajute la transportul butucilor în magazie. 

Se mobilizaseră cu toţii. Doamna avea de lucru şi la bucătărie, dar ajuta şi la clăditul lemnelor în magazie sau la încărcatul roabei.

Era cald, oboseau repede. Ritmul îl impunea Ion. El avea antrenament la operaţiunile care presupuneau efort fizic susţinut. Încărca roaba şi căra butucii de la poartă până în magazie. 

Mircea le stivuia. Clădise în trepte butucii. În porţiunile mai înalte, Ana îi dădea câte un butuc. Magazia are aproape trei metri înălţime. 

- Eu nu mai pot! Am obosit! spunea Ana.

- Sigur că mai poţi!

- Am transpirat şi aici e rece, e curent! Merită să fac o amigdalită?

Ion muncea cu spor. Ana abia reuşea să îi dea lui Mircea butucii, înainte să sosească Ion cu alt transport. 

- Ioane, ştiu că eşti puternic, eşti învăţat cu lucrul. Nu te mai grăbi, că eu nu pot să lucrez în ritmul tău! Am obosit! Ştii bine că am lucrat într-un birou, nu făceam efort fizic. În plus, acum sunt şi pensionară de câţiva ani buni.

- Am înţeles, Ană! Mergi de te odihneşte puţin! Mă ajută Ion!

Femeia s-a dus la bucătărie să pregătească masa de prânz. A făcut rapid o garnitură la friptură şi o salată de roşii. 

Cei doi bărbaţi s-au aşezat obosiţi la masa pregătită în curte, sub viţa de vie. Au băut câte un păhărel de ţuică întoarsă. N-au fost în stare să mănânce decât câte o farfurie de ciorbă de ardei umpluţi. În Ardeal se face o ciorbă ca de perişoare, dar amestecul ca pentru perişoare se pune în ardei. Se serveşte cu smântână.

Fiindcă toţi erau obosiţi, au decis să se odihnească o jumătate de oră. Tocmai sosise trenul de la Alba Iulia. Era aproximativ două şi jumătate. 

Ion a rămas în curte, pe şezlongul aşezat la umbra viţei de vie. Ana şi Mircea au preferat să intre în casă. Nu după mult timp, au auzit zgomotul făcut de roabă. Au ieşit. Ion le-a povestit că n-a putut să doarmă de muştele care îl tot ciupeau. Ana le-a servit câte o ceaşcă de cafea şi şi-au reluat vechile activităţi. 

- Mai sunt vreo şapte roabe! spune la un moment dat Ion. 

S-a dovedit a fi doar cinci. Ana i-a lăsat pe bărbaţi să termine de transportat şi stivuit lemnele şi ea a plecat la bucătărie. 

Era cald, obosiseră... Invitaţi la masă, cei doi n-au fost în stare să mănânce aproape nimic. Ion a băut două căni cu vin în care şi-a turnat puţină apă minerală, apoi a plecat.

În mijlocul curţii rămăseseră două grămezi de rumeguş. Ana se uită la barometru. Nu anunţa ploaie, chiar dacă muştele l-au necăjit pe Ion. Spuse că se va ocupa dimineaţă de adunatul şi depozitatul rumeguşului. Era prea obosită.

A doua zi, de dimineaţă, Ana mătură curtea şi umplu doi saci de plastic cu rumeguş. Pe la 11 a avut o stare de nelinişte... Se gândea că era posibil să fi răcit în magazie. Transpirase şi stătuse cam mult în curent. 

Femeia a intrat în casă, a luat o aspirină, a pornit laptopul să asculte Radio România Actualităţi online, s-a acoperit cu o pătură. La un moment dat, n-a mai auzit nimic. Aţipise. 

Când s-a trezit, nu se simţea bine. A mâncat câteva fructe, era foarte cald. Nu a mai mers să adune rumeguşul rămas. A oprit laptopul şi a rămas să mediteze în liniştea şi răcoarea camerei. Oricum, în starea în care era, orice mişcare o deranja.

Câteva tunete au trezit-o din meditaţie. Fereastra camerei în care se odihnea dădea spre sud. Nu vedea nici un nor.

A ieşit. Pe partea de sud, cerul era senin, dar în rest era negru. A făcut câteva fotografii şi a fugit la barometru. Presiunea atmosferică era la limita de vreme bună.

A dus un sac cu rumeguş. Când a revenit după al doilea, vântul a început să sufle cu putere. Se îndoiau şi se răsuceau pomii. Ana a alergat să închidă ferestrele şi să adune ceea ce se putea uda de prin curte. 

Trenul a sosit cu întârziere. Ana şi-a spus că a trecut puţin peste ora 3. A acoperit cu un sac de plastic roaba în care se afla rumeguşul cernut şi a fugit în casă. 

A început să picure şi de afară se auzea un zgomot neobişnuit. Fiind descărcări electrice, Ana s-a gândit că e mai bine să scoată din priză laptopul. Când s-a aplecat, o bucăţică de grindină, cât un bob de mazăre, a căzut pe covor. Fusese atât de concentrată să strângă lucrurile din curte că nici nu observase grindina. 

Privi pe geam. Poaia cu grindină de dimensiuni mici răpăia pe frunzele pomilor şi plantelor pe care ea le îngrijea cu pasiune. A făcut câteva fotografii prin fereastră. Curtea era plină de boabe de grindină cât mazărea. Apa de ploaie ducea frunze, crengi, mere mici căzute în timpul furtunii, piersici verzi... Toată nebunia a durat mai puţin de o jumătate de oră.

Ana a ieşit să vadă urmările ploii. Încă mai erau boabe de grindină netopite. Pe cimentul din curte erau fragmente de frunze, în special de viţă de vie. Erau şi câţiva ciorchini rupţi. În mişcarea spre poartă, apa a deplasat aşchiile care rămăseseră pe ciment. Ici, colo, câteva piersici necoapte rămăseseră nemişcate. Sub mărul de vară era ceva mai colorat. Au căzut, antrenate de vânt sau ploaie, multe mere. Unele de spărseseră în momentul în care s-au lovit de trotuar. Altele fuseseră deplasate de apa care se scurgea spre poartă. Cele mai mari au rămas pe loc, oprind crenguţe şi frunze.

Femeia ieşi în stradă. Nu era nici o vecină cu care să vorbească. Pe mijlocul străzii cândva asfaltată şi îngrijită, curgea apă. De când se oprise ploaia, debitul apei se micşorase. Ana voia să vadă râul. Era destul de mare. Apa căra peturi, bucăţi de lemn, cutii, ambalaje..., ca de cele mai multe ori când ploua. Nu era tulbure cum fusese în urmă cu ceva vreme.

În mai puţin de o oră, cerul s-a degajat, iar soarele ardea. Rumeguşul nu mai putea fi depozitat. Trebuia să se usuce şi abia după aceea să fie dus în magazie.

- Mircea, eu merg să văd ce au fotografiat tinerii. Nu pot să adun rumeguşul.

- Bine, Ană! Eu mă uit la televizor, să văd cum a fost pe la alţii.

Ana intră în casă şi porni laptopul. Era curioasă să vadă ce fotografii au postat prietenii ei din oraş. Cea mai interesantă fotografie a fost făcută de un băiat care locuia le bloc. „Prinsese” un fulger. Celelalte fotografii era comparabile cu ale ei. 

În acea seară nu a mai ieşit la poartă. Facebook-ul din stradă, aşa numeau vecinele adunările lor de la poartă, funcţiona în special dimineaţa. Până atunci, toată lumea aduna informaţii de la televizor, de pe internet sau vorbind cu rude şi prieteni. 

Ana vedea partea bună a ploii. Grădina ei se înviorase. Va face ordine în dimineaţa următoare!