Greieraşul

Seară de octombrie. Uşa care dă în curte e deschisă. Ceva sare înăuntru. Surprinsă, privesc.

un greier intră
cu sfială-n coridor –
cântec de seară

Alături, pisica atentă. Un salt. Şi prinde săritorul. Aud cum între dinţii pisicii se sfărâmă chitina greieraşului care n-a avut noroc.
Între timp, greierele din coridor intră într-o cameră. Se ascunde. Ocupată cu altceva, uit de el. Dar, fix la ora 20 începe să ţârâie.

din tocul uşii
cântecul unui greier:
noul chiriaş

A doua zi, când, flămând, iese din ascunzătoare, vreau să-l pozez. Prima poză nu e clară.

Vreau să-l pozez în condiţii mai bune. Îl prind într-un ambalaj de carton, îl pun într-o cutie de pantofi.

Seara, văzând că nu „cântă”, mă gândesc să-i dau ceva să mănânce. Strecor câteva frunze sub capacul cutiei. Dimineaţă, greieraşul nu mai e acolo unde-l lăsasem. Rămăsese o frunză din care lipsea o bucată: cina greieraşului. „A fugit, îmi spun, nu i-a plăcut în cutie. Acum, e liber. Dar eu nu am poză.”

Seara, ţârâit din tocul uşii. Mă bucur de concertul lui.

solist punctual –
concertul greierelui
chiar la ora opt

Vacanţa

Înaintea ultimului an de liceu, în vacanţa mare, am avut ocazia să merg într-o excursie prin Transilvania. Mi-am pregătit un bloc-notes şi câteva pixuri pentru că voiam să ţin un jurnal. De atunci aveam plăcerea de a nota şi chiar de a povesti unele întâmplări, reale sau inventate.

Am sosit în Cluj după-amiaza. Grupul cel mai numeros era format din elevi din clasele V-VIII de pe Valea Izei. De la cele două licee, eram în jur de douăzeci.

Aveam numărul de telefon al unchiului Dimitrie. Din holul Bibliotecii Centrale Universitare, l-am sunat şi l-am anunţat că e posibil să îl vizitez.

Se însera când am ajuns la căminul în care urma să fim cazaţi. Împărţeam un dormitor cu câteva colege. Mi-am aşezat bagajele, m-am îmbrăcat cu haine potrivite şi m-am dus la conducătorul excursiei:

- Domnule Lazăr, am vorbit cu unchiul Dimitrie şi i-am spus că vreau să-l vizitez. Vă rog să mă lăsaţi să plec! La ora opt, voi fi înapoi.

- N-ar trebui să pleci singură.

- Aş putea merge cu un coleg de la „Dragoş-Vodă”. Ne-am cunoscut în tren. E Vasile Timiş. Aşa, îmi daţi voie?

- Până vorbesc cu colegii din Borşa, du-te şi caută-l pe băiat!

Am ieşit în hol şi l-am strigă pe Vasile. I-am propus să mă însoţească în vizită. La început, Vasile a ezitat, dar când i-am spuse că nu ne putem rătăci, pentru că sunt telefoane la toate colţurile, Vasile a acceptat.

De la Teatrul Naţional, ştiam că trebuie să mergem la dreapta. Am mers povestind şi când ni s-a părut că mergem de prea multă vreme şi nu am ajuns pe strada Andrei Mureşianu, am oprit o doamnă care mergea în sens opus:

- Nu vă supăraţi, căutăm strada Andrei Mureşianu. Va rugăm să ne ajutaţi!

- Suntem pe Avram Iancu. Eu merg în Piaţa Cipariu. De acolo, vă arăt pe unde să mergeţi.

I-am povestit doamnei că suntem în excursie, că eu învăţ la liceul din Vişeu, iar Vasile învaţă la liceul din Borşa, că suntem în ultima noastră vacanţă mare… I-am vorbit despre unchiul la care voiam să ajungem. Doamna nu-l cunoştea pe unchiul meu, chiar dacă erau „vecini”.

Din Piaţa Cipariu, mai aveam de urcat cel mult o sută de metri. Strada era slab luminată. Castanii bătrâni, cu crengi bogate, ne împiedicau să vedem numerele de pe case. Povestind, am trecut pe lângă casa pe care o căutam. Când au văzut 16, ne-am întors. Nu aveam timp de pierdut. Am intrat în curte şi am sunat la uşă. Ne-a deschis unchiul Dimitrie. Începuse să-şi piardă răbdarea.

Tanti Margareta ne-a servit cu dulceaţă de vişine. Pe Diana, verişoara mea, o cunoscusem cu un an înainte, când a fost la Săcel, la bunicii mei. Pe mătuşa mea o vedeam pentru prima dată. De când a fost mică, tanti Margareta a avut probleme cu un picior şi pleca rar de acasă. Unchiul Dimitrie era pensionar. Fusese operat în urma unui ulcer gastric. El făcea piaţa. Diana era eleva la Liceul de Muzică, la clasa de pian. Era mai mică decât mine cu doi ani.

Se apropia ora opt. Unchiul Dimitrie ne-a explicat cum să ajungem la internatul la care eram cazaţi, dar ne-a condus până aproape de Teatrul Naţional.

Ajunşi la internat ne-am prezentat la domnul Lazăr şi i-am mulţumit că mi-a dat voie să îmi cunosc mătuşa. Apoi mi-am notat cum a decurs prima zi de excursie.

Vasile era însoţit de sora lui geamănă. În Maramureş, multe fete primesc numele Maria. Şi sora lui Vasile se numea tot Maria. Era retrasă, tăcută, dar se înţelegea bine cu toţi colegii de excursie.

* * *

Al doilea oraş vizitat a fost Turda. Am fost cazaţi la Grupul Şcolar din Câmpia Turzii. De acolo, cu autobuzul, am mers la grădina zoologică. Pe mine mă interesa cum arată turturica. Luigi Ionescu lansase, în 1963, cântecul „Turturele”. În plus, văzusem filmul „Cielito lindo” şi auzisem la radio cântecul „Paloma”. Văzusem doar guguştiuci. Doar locuiam la oraş…

Revenind de la grădina zoologică, supravegheaţi doar de două cadre didactice, cei mici au fost lăsaţi să se joace într-un parc din centrul oraşului. Noi, cei mari, povesteam întâmplări hazlii din şcolile noastre. Făceam gălăgie, râdeam…

La un moment dat, de mine s-a apropiat o doamnă.

- Nu te supăra, nu te cheamă Maria?

- Ba da, dar mai sunt în parc încă zece cu numele acesta.

- Dar nu toate sunt fetele directorului Şcolii Speciale.

- Te pomeneşti că mă cunoşti!

- Te-am recunoscut după cum râzi.

- Te rog frumos! Cântecul spune: „Şi de pe bici l-am cunoscut…” Ce faci în Turda?

- Aici m-am căsătorit. Sunt studentă la Cluj, dar acum avem vacanţă.

- Chiar nu mă aşteptam să mă cunoască cineva tocmai aici. Ce să le spun părinţilor tăi când ajung acasă?

- Când aţi plecat de acasă?

- Ieri. Ne întoarcem peste zece zile.

- Până atunci, ajung eu acasă.

În timp ce discutam despre profesorii care mai lucrează în liceu, cineva m-a anunţat că a sosit autobusul.

* * *

În internatul Grupului Şcolar din Câmpia Turzii am dormit două nopţi. Personalul a fost foarte amabil. Fetele aveau nevoie de un fier de călcat. I-a spus unei femei care făcea curăţenie că ni s-au şifonat hainele şi nu putem merge aşa la masă. Administratoarea ne-a dat fierul de călcat şi astfel fetele şi-au retuşat câte o bluză, câte o fustă…

Mâncam la cantina şcolii. Cei mari le-am ajutat pe femeile de la bucătărie şi le-am dus celor mai mici farfuriile la masă. Mâncarea era foarte bună şi mai mult decât suficientă. Sala de mese era mereu curată şi aveam flori pe fiecare masă. Chiar ne-a plăcut. Nici unul dintre noi nu locuise într-un internat.

În timpul şederii noastre la Câmpia Turzii, am văzut un film în căminul cultural. Dar nu filmul era important. Cel mai mult ne-au plăcut acoperişurile caselor. În Maramureş, pantele sunt destul de abrupte, dar casele din jurul nostru aveau acoperişurile cu pante domoale şi chiar întrerupte pe la mijloc.

Au trecut cele două zile. Ne pregăteam de plecare. Bagajele erau făcute, copiii se ajutau reciproc. Până la gară, le făceam semne cu mâna localnicilor care ne întrebau dacă am fost mulţumiţi de ceea ce am văzut în comuna lor.

* * *

După o călătorie de două ore cu trenul, am ajuns în Teiuş. Cei mici au fost impresionaţi de agitaţia din gară. Cei mari aveau grijă de cei mici. Am avut timp să observ că pe trenul oprit pe ultima linie scria: Teiuş - Cugir. Acasă, aveam maşină de spălat fabricată la Cugir. Acum, aveam pentru prima dată ocazia să vadă măcar zona pe care o ştiam de pe hartă.

În Teiuş n-am stat mult. Au urcat în trenul care ne-a dus la Blaj. Cei mici erau plictisiţi, le era foame… Aveau hrană rece şi încercau să-şi astâmpere foamea mâncând pe genunchi.

La Blaj, am fost cazaţi la internatul Grupului Şcolar pentru Prelucrarea Lemnului. Ne-am lăsat bagajele şi am plecat să vedem parcul din centrul oraşului. Acolo, am văzut teiul lui Eminescu şi apoi am mers la Câmpia Libertăţii. Au văzut muzeul şi clădirea seminarului teologic, am primit explicaţii de la unul dintre profesorii din Blaj… Ciudat, dar nimeni nu a făcut nici o poză. Nici un elev nu avea aparat de fotografiat, iar profesorii nu aveau film.

La amiază am mâncat la un restaurant din parc. Apoi, obosiţi, am plecat la internat. Pe drum, ne-a prins ploaia. O ploaie de vară, cu fulgere şi tunete. De pe deal veneau şuvoaie de apă murdară, copiii arau îmbrăcaţi cu haine subţiri. Am ajuns la internat uzi până la piele. Am avut noroc. La baie era apă caldă.

Pentru elevii de liceu, gazdele au organizat o seară de dans, într-un birou de la parter. Localnicii care se aflau în şcoală au adus plăci cu muzică uşoară şi un pick-up. Cei mari au uitat de oboseală şi, până la ora 22, au dansat. A fost foarte frumos şi am putut să ne cunoaştem mai bine.

* * *

A doua zi, am luat un tren spre Sibiu.

Din gară, am format un şir lung şi dezordonat. Cei mari trăgeau cu ochiul la vitrine, cei mici erau plictisiţi… Drumul până la internatul la care urma să fim cazaţi ni s-a părut nesfârşit. Totuşi, am văzut unde este C.E.C.-ul. Mi se cam terminaseră banii din buzunar. Tata m-a sfătuit să nu umblu cu mulţi bani la mine. Era mai sigur libretul de economii. Aveam bani strânşi încă din timpul anului şcolar.

Am fost cazaţi în două camere mari: fetele în cea mai mare cameră. Când am întrebat ce fel de internat are asemenea camere, au aflat că suntem într-o instituţie de învăţământ militar. Elevii erau în vacanţă.

La amiază, au mâncat la un mic restaurant în centru, în Piaţa Mare a oraşului. Apoi, am vizitat muzeul Bruckenthal. Cei mici au trecut repede prin sălile muzeului şi au ieşit în piaţă. Cei mari au zăbovit în sălile cu picturi din Renaştere, au solicitat ghizilor amănunte, au vizitat expoziţia de istorie de la parter şi au cumpărat vederi şi pliante.

După masa de seară, elevii de liceu au cerut voie să iasă la plimbare în oraş. La poartă, santinela ne-a atras atenţia să ne luăm buletinele de identitate, pentru că în Sibiu este obiceiul ca patrulele mixte să legitimeze trecătorii.

Am trecut podul şi în grupuri mici, ne-am îndreptat spre parc. Eram cu Vasile. Ne-am aşezat pe prima bancă. Plănuiam pe unde să ne plimbăm. Nu eram atenţi când, un domn însoţit de un soldat ne-a cerut buletinele. Le-am arătat actele şi le-am cerut sfatul pentru a ne orienta în oraşul în care ne aflam pentru prima oară.

Nu ne-am plimbat decât o oră, fiecare povestind despre colegii lui, despre excursiile pe care le-a mai făcut cu şcoala. Când am revenit la internat, sora lui Vasile se simţea rău. Împreună cu o învăţătoare şi cu Vasile am plecat la un post de prim-ajutor despre care am aflat de la ofiţerul de serviciu. Au găsit farmacia deschisă şi, înainte de ora zece, eram la internat. Maria se simţea mai bine. Ne temeam să nu aibă apendicită. Ar fi însemnat să nu mai vină cu noi.

A doua zi, de dimineaţă, am mâncat la o cantină şi am vizitat secţia de Istorie naturală a muzeului Bruckenthal. Alt parc în care cei mici au putut să alerge şi să se joace. Cei mari am zăbovit în faţa unor fosile despre care aveam să învăţăm în anul şcolar care se apropia. Am luat pliante şi vederi. Am avut timp să trimitem şi acasă veşti, chiar dacă ştiam că era posibil să ajungem înaintea vederilor.

După masa de prânz, am avut program lejer. Au mers la cumpărături, ne-au plimbat… Abia în zori plecam mai departe.


***

La Copşa Mică, schimbam trenul. Aveam o oră la dispoziţie.

Am reuşit să scriu câteva vederi. Am ieşit din gară, am traversat strada şi am intrat într-o clădire mică, întunecoasă, clădirea poştei. Am cumpărat timbre şi am pus vederile în cutie. Ieşind, mi-am rotit privirea. Toate casele erau murdare. Mi-am amintit ce citisem despre Combinat. Aveam ocazia să văd cu ochii mei ce este acolo. Şi aerul era murdar. Până la tren, mă murdărisem pe mâini.

În Braşov, trenul a intrat în noua gară. (Cu un an înainte, când ne întorceam de la mare, am văzut că se construia.) Nu-mi mai amintesc cât am făcut pe drum… E mult de atunci. Dar îmi amintesc că am fost la filmul „În genunchi mă întorc la tine”. Gianni Morandi juca rolul principal. Mai ştiu că am văzut filmul stând în picioare. Nu ştiu cine le-a convins pe plasatoare să ne lase în sală.

Nu-mi explic de ce s-au şters din memorie informaţiile din Braşov. Chiar atât de mult m-a impresionat filmul? Sau ceea ce s-a petrecut după aceea e de vină. Nu am mai scris în jurnal, încă de la plecarea din Blaj.

Cred că am plecat din Braşov noaptea. Îmi amintesc foarte bine gara cu acele spaţii de la etaj în care copiii obosiţi aţipiseră pe scaune. Am ajuns abia dimineaţa în Beclean pe Someş.

Acolo, aşteptam trenul spre Salva. Era frumos, cald… Am găsit vânzători ambulanţi care ofereau fructe, după obiceiul locului. Nu mă interesa ceea ce vedeam. Simţeam că se întâmpla ceva. Nu era numai oboseala.

M-am apropiat de profesori. I-am auzit. Am înţeles că rămăseseră bani nefolosiţi. Cineva a propus să ne abatem de la circuit. Să mergem la Năsăud.

Văzând că sunt foarte aproape, domnul Lazăr mă întreabă:

- Ce spui? E bună ideea?

- Da, dar nu avem bilete… Iar bani...

- Asta e! Nu le spunem nimic celor mici. Oricum, nu ştiu ei care e planul. Cu cei mari putem vorbi. Coborâm numai în Năsăud. Controlorii nu ne vor da jos din tren.

- Dar înapoi, cum facem? E totuşi distanţă…

- Pe conductor îl trimitem de la unul la altul până în Salva. Nu ştie nimeni unde e cel cu actele.

Am zâmbit. Era tentantă o astfel de ilegalitate. Spre binele grupului.

Cu puţin noroc, am ajuns la Năsăud. Am văzut liceul, noile clădiri ale casei de cultură şi restaurantul de vizavi. Am mâncat la acel restaurant. Câţiva dintre noi am ajutat la servirea mesei. Am învăţat atunci cum să ducem mai multe farfurii.

Ne-am plimbat puţin, dar nu am găsit vederi. Ziare nu citeam. Aveam emoţii. Trebuia să mergem la gară. Se apropia ora plecării.

Am reuşit, fără incidente, să coborâm în Salva. În scurt timp, pleca trenul nostru spre Vişeu. Era un tren cu vagoane vechi, cu scaune de lemn. Mai aveam câteva ore până acasă.

Când a pornit trenul, am început să vorbesc, aşa cum făceam când aveam emoţii, mult şi tare. Am văzut că nu prea îmi ţine nimeni companie. L-am întrebat pe Vasile de ce e aşa de tăcut. Am bănuit că se întâmplase ceva.

- Trebuie să avem o discuţie serioasă!, i-am spus, când am ieşit pe culoar. S-a întâmplat ceva. Spune-mi de ce taci!

Vasile nu spunea nimic. Am continuat.

- Cineva ţi-a povestit ceva despre mine. Şi crezi că nu putem fi prieteni, dacă mai cunosc şi alţi băieţi? Nu ştiu ce ţi-ai imaginat, dar ştiu că eu am fost corectă, nu m-am ascuns, nu am spus decât ceea ce am crezut. Ştii că sunt cunoscută în Vişeu, ai văzut în Turda. Am foarte mulţi prieteni. Cred că cineva ţi-a spus că am un prieten care a reuşit la facultate. Nu am mai vorbit cu el de foarte mult timp. Suntem vecini. Nu ştiu ce ne rezervă viitorul, dar dacă nu vrei să vorbeşti cu mine, nu-i nimic. Eu nu mă supăr.

Am coborât din tren în Vişeu de Jos. Tata era pe peron. Colegii din Borşa aşteptau trenul care încă mai circula. Nouă ne era mai uşor să luăm autobusul spre oraş. Ajungeam mult mai repede.

Înainte de a pleca, m-am dus la grupul borşenilor, am dat mâna cu toţi, le-am urat spor la învăţătură şi succes la bacalaureat. Ştiam că nu ne vom mai vedea.