M-am gândit să postez separat textul aşa cum a fost publicat în revista Boema.
http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema030.pdf
***
Eram mică, dar ştiam că în 30 iunie sunt sărbătorite acele fiinţe sensibile şi harnice, care îşi ofereau o parte din sufletul şi energia lor pentru a-i învăţa pe copii să scrie, să citească, să socotească, să gândească şi să se poarte. Era Ziua învăţătorului.
Îmi vin în minte întâmplări din veacul trecut, întâmplări care au legătură cu prima mea învăţătoare, Maria Mihalca.
Prima zi de şcoală a anului şcolar 1956-1957. S-au schimbat uniformele. Îmi amintesc că aveam o de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, directorul şcolii a invitat câţiva elevi pe scenă. Doamna învăţătoare m-a trimis şi pe mine. Despre această întâmplare am povestit, în glumă, că m-a ajutat să fiu model, încă din prima zi de şcoală.
Îmi amintesc cu plăcere de primii ani de şcoală., de multe dintre activităţile pe care le organiza învăţătoarea noastră. Îmi amintesc de lecţiile obişnuite, la care participam cu tot sufletul, de activităţile practice, de plimbările de la sfârşitul fiecărui an şcolar, de modul în care aplana conflictele dintre elevi. Îmi mai amintesc de lecţiile deschise la matematică din clasa a doua, de educaţie fizică din clasa a treia, lecţii la care au participat învăţătorii din fostul raion Vişeu. Şi îmi mai amintesc de repetiţiile la cor, la spectacolele la care participau formaţiile clasei noastre. În clasa a treia, aveam corul clasei, cu solist.
Centenarului Unirii Principatelor Române a fost, pentru doamna învăţătoare, ocazia de a ne învăţa şi pe noi, copii de maramureşeni, să cântăm şi să jucăm Hora Unirii.
Doamna învăţătoare nu era numai o persoană foarte pricepută, cu mult tact, care reuşea să stăpânească nişte copii jucăuşi, neastâmpăraţi şi cu idei, era şi un exemplu de gospodină şi mamă iubitoare.
Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Am văzut-o cum a muls vaca, cum a strecurat laptele şi cum mi l-a turnat în sticlă. Mi-a arătat atunci şi grădina de legume, şi animalele pe care le avea în gospodărie.
În vacanţa de vară, conduşi de domnul Mihalca, cu cei şase copii ai familiei lor, am fost pe Arşiţa, dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus, după cireşe amare. A fost o excursie interesantă şi plăcută, am avut bucuria de a vedea o livadă frumoasă şi îngrijită, am adunat şi cireşe mici, care nu ne-au plăcut la început, ne-am mirat de gardurile din crengi şi drumul pe care rar trecea câte o căruţă.
În lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu.
Eram în clasa a cincea. Îmi amintesc de lecţia deschisă la muzică, în cadrul cercurilor pedagogice. Apoi, de corul elevilor claselor V-VII.
La spectacolul anual pentru părinţi, doamna profesoară a organizat un grup vocal cu cinci elevi din clasa a şasea, în care m-a inclus şi pe mine. Am cântat Cântec de leagăn de Schubert, pe trei voci. Am fost foarte mult aplaudaţi. Nu ştiu cine a avut ideea să cântăm o strofă în limba germană, dar acest lucru a fost apreciat de ţipţerii din oraş.
Când eram în clasa a şasea, corul condus de doamna Maria Mihalca era candidat la un loc fruntaş pe regiune. Îmi amintesc că am învăţat atunci Cuc, cuculeţ de Nelu Ionescu. Împreună cu o colegă din altă clasă, am cântat partea de solo. Ne completam foarte bine. Ea se auzea mai bine la sunetele joase, iar la cele înalte aveam eu mai multă putere. Chiar a fost foarte inspirată doamna profesoară, când a făcut această combinaţie. Ştiu că am fost foarte bucuroşi. Corul nostru luase premiul al doilea, după corul liceului de muzică din Baia Mare.
Eram în clasa a şaptea. Mama îmi promisese un acordeon, dacă învăţ să cânt la acel instrument. Aveam o experienţă cu pianul pe care nu l-am primit, pentru că era mai urgentă construirea unei case proprii. Un acordeon era mai ieftin, mai uşor de purtat…
Am fost la câteva ore de acordeon, la doamna Mihalca. Aveam unele avantaje: ştiam teorie de la şcoală, ştiam câte ceva din studiul pianului, dar ştiam, în mare parte, cântecele de la difuzorul pe care îl auzeam aproape tot timpul liber în casa noastră.
La ce mi-a folosit faptul că am învăţat să cânt la pian şi acordeon? La îmbunătăţirea memoriei auditive şi la priceperea de a folosi în acelaşi timp cele două mâini în mod independent.
La serata pe care am organizat-o la absolvirea clasei a şaptea, doamna învăţătoare, acum profesoara noastră de muzică, mi-a propus să cânt la acordeon. M-am codit puţin, dar doamna m-a încurajat. Apoi, am insistat să cânte şi Adrian, colegul meu, fiul doamnei profesoare. A interpretat câteva cântece.
După ce gheaţa a fost spartă, am antrenat şi alţi colegi la microfon. Împreună cu Livia, şi ea fiică de învăţători, am cântat Două viori şi Prima poezie, cântece la modă. Livia ştia foarte bine să secondeze.
În vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu, corul casei de cultură se pregătea pentru etapa pe regiune. Concursul avea loc la Satu-Mare. Doamna Mihalca îmi propune să cânt în cor, alături de mama şi de multe cadre didactice.
De la Satu-Mare, corul s-a întors cu un premiul al II-lea. Din acea dată, doamna Mihalca a preluat rolul de dirijor al corului pe care, până atunci, fusese condus de Ion Furnică.
Am început clasa a opta. Corul liceului avea prima repetiţie. În sala de clasă erau mai mult de 60 de elevi.
Doamna profesoară deschide cartea cu partitura şi, ajutată de acordeon, cântă o parte din corul ţăranilor din opera Cavaleria rusticană de Mascagni. Recunosc linia melodică auzită la difuzor.
În pauză cartea rămâne pe banca în care stăteam eu. „De ce nu cântăm şi. „De ce nu cântăm şi partea asta?” întreb. „Puteţi?” „Cred că da”. Încercăm. Se găsesc imediat câteva fete care pot lua acutele din recitativ.
Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă, dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă când era vorba de lucruri dificile şi foarte bucuroasă când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi premii.
Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă, dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă când era vorba de lucruri dificile şi foarte bucuroasă când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi premii.
În decembrie 1963, formaţiile artistice ale casei de cultură participă la inaugurarea clubul muncitoresc din Borşa. Puteam eu să lipsesc? Am cântat în cor. Spectacolul avea loc seara, iar în cor erau mai mulţi dintre profesorii mei.
În clasa a zecea, am învăţat istoria muzicii. Orele erau mai bogate în audiţii; unele lecţii le ţinem în laboratorul de fizică.
Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Eram în perioada tezelor şi doamna nu voia să îmi deranjeze programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea Cânta la Stupca o vioară. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.
Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc cartea. Teme scrise nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept teză în acea săptămână, dar la matematică.
Am citit cartea în două zile. Am scris trei pagini, cum mi se spusese, dar am cerut permisiunea de a povesti episoadele care mi-au plăcut din carte. Şi nu erau puţine…
În clasa a unsprezecea nu mai aveam ore de muzică. Dar pe doamna învăţătoare o întâlneam în şcoală. Cea mai mare dintre fiicele doamnei Mihalca era studentă la Limba română. Am aflat că şi doamna Mihalca a reuşit la facultate. Această veste ne-a bucurat foarte mult.
Eram studentă. În vacanţă m-am dus cu mama la repetiţie la corul casei de cultură. Voiam să fiu sigură că o revăd pe învăţătoarea mea, dar şi pe multe din învăţătoarele din oraş. Corul se transformase în cor de femei, pentru că era greu să se găsească bărbaţi dispuşi să participe la repetiţii de două ori pe săptămână. Învăţătoarele erau nu numai libere seara, dar era un loc foarte bun de întâlnire şi o activitate plăcută. Să nu mai spun de premiile şi aprecierile în urma participării la diferite evenimente.
Cred că învăţătoarele, în ciuda trecerii anilor, nu se schimbă prea mult. Încărunţesc puţin, dar rămân la fel de vioaie, spirituale, cu un deosebit simţ al umorului şi la fel de dispuse să ajute pe oricine are nevoie. E drept că vorbesc mult, repede, fac şi multă gălăgie, dar, la semnul dirijorului, se face linişte şi repetiţia decurge firesc.
Ultima mea întâlnire cu doamna profesoară a fost în 30 aprilie 1983, la primăria oraşului Vişeu de Sus, la căsătoria civilă a fratelui meu. La eveniment a participat tot personalul Şcolii Ajutătoare şi multe cadre didactice din oraş. Doamna Maria Mihalca absolvise facultatea şi preda limba română la şcoala la care tatăl meu fusese director, după plecarea de la casa de cultură. Era neschimbată: aceeaşi persoană zâmbitoare, comunicativă, energică.
După ce tinerii au fost declaraţi căsătoriţi, conform obiceiului, toţi cei prezenţi cântă. M-am apropiat de doamna profesoară şi am tras cu urechea. „De când cânţi tu alto?” mă întreabă. „De când călătoresc noaptea cu trenul şi nu pot să le cer celor din compartiment să nu fumeze. Am şi laringită cronică. Creta e vinovată.”
În 1994, doamna Maria Mihalca, deşi era pensionată la limita de vârstă, preda muzică la Şcoala Nr. 7.
Sunt zile în care ne amintim de cei care ne-au fost modele, de cei cu care am vrut să semănăm. Sunt zile în care dorim să le spunem şi celor care vin după noi cum am trăit, ce am învăţat, cum am gândit.
Pe cei de la care am luat câte ceva din modul în care îi vedeam, pe care i-am avut ca exemple, îi purtăm în inimă. Nu pierdem nici un prilej să vorbim despre acei oameni deosebiţi care ne-au marcat modul de a gândi şi munci.
Printre modelele pe care am considerat că trebuie să le aleg nu e numai doamna Maria Mihalca, dar azi am considerat că e cel mai bun exemplu.
Faptul că nu numai eu sau colegii mei din şcoală, ci întreaga comunitate din oraşul Vişeu de Sus, a văzut în doamna profesoară Maria Mihalca un exemplu de dăruire şi de activitate şi-a găsit expresia în acordarea titlului de Cetăţean de onoare al oraşului Vişeu de Sus.
duminică, 14 august 2011
Învăţătoarei mele
Eram mică, dar ştiam că în 30 iunie sunt sărbătorite acele fiinţe sensibile şi harnice, care îşi ofereau o parte din sufletul şi energia lor pentru a-i învăţa pe copii să scrie şi să citească, să socotească, să gândească şi să se poarte. Era Ziua învăţătorului. 
Voi nota câteva întâmplări din veacul trecut, aşa cum îmi vin acum în minte, care au legătură cu prima mea învăţătoare, Maria Mihalca.
***
Prima zi de şcoală a anului şcolar 1956-1957. S-au schimbat uniformele. Îmi amintesc că aveam o de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, directorul şcolii a invitat câţiva elevi pe scenă. Doamna învăţătoare, Maria Mihalca, m-a trimis şi pe mine pe scenă. Am fost „model”.
Fotografiile de aici au fost făcute în ziua de 1 Mai 1958.
În prima fotografie, doamna Maria Mihalca o ţine de umeri pe cea mai mică dintre fiicele ei.
În a doua fotografie e un grup de învăţătoare. Mama mea este a patra din stânga. Tatăl meu e în prima fotografie, în primul rând, cel cu medalia.
***
În clasa a doua. Cerc pedagogic. Prima lecţie deschisă. La matematică. Lecţie de rezolvare de probleme. Accentul se pune pe planul de rezolvare şi pe metodele de rezolvare. Lecţia apreciată de învăţătorii din raion şi de neuitat pentru elevi.
***
Clasa a treia. Primul cor cu elevii, corul clasei, cu solist.
„Cucule, pasăre sură, cuc
Cucule, pasăre sură, cuc
Ce tot cânţi la noi pe şură
Cuculeană lugojană, cuc?”
Centenarului Unirii Principatelor Române, pentru doamna învăţătoare, ocazia de a-i învăţa pe copiii maramureşeni să cânte şi să joace Hora Unirii.
Şi lecţie deschisă în cadrul cercului pedagogic. La educaţie fizică.
***
Doamna învăţătoare nu era numai o persoană foarte pricepută, cu mult tact, care reuşea să stăpânească nişte copii jucăuşi, neastâmpăraţi şi cu idei. Era şi un exemplu de gospodină şi mamă iubitoare.
Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Am văzut-o cum a muls vaca, cum a strecurat laptele şi cum mi l-a turnat în sticlă. Mi-a arătat atunci şi gradina de legume, şi animale pe care le avea în gospodărie.
În vacanţa de vară, împreună cu domnul Mihalca şi cu cei şase copii ai familiei, am fost pe Arşiţa, dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus, după cireşe amare. A fost o excursie interesantă şi plăcută, am avut bucuria de a vedea o livadă frumoasă şi îngrijită, am adunat şi cireşe mici, care nu ne-au plăcut de la început, ne-am mirat de gardurile din crengi şi drumul pe care rar trecea câte o căruţă.
***
Clasa a patra. După o lună de la începutul anului şcolar, doamna învăţătoare ne anunţă că ne despărţim. În lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu.
***
Clasa a cincea. Altă lecţie deschisă. La muzică. Şi cor cu elevii claselor V-VII. Şi un grup vocal cu cinci elevi din clasa a şasea, în care doamna Mihalca m-a inclus. Am cântat un cântec de leagăn de Schubert. Pe trei voci. Am fost foarte aplaudaţi. Nu ştiu cine a avut ideea să cântăm o strofă în limba germană, dar acest lucru a fost apreciat de ţipţerii din oraş.
***
Clasa a şasea. Concurs între formaţiile de pionieri. Corul condus de doamna Maria Mihalca era candidat la un loc fruntaş pe regiune. Îmi amintesc că am învăţat atunci „Cuc, cuculeţ” de Nelu Ionescu. Partea de solo a fost susţinută de mine şi o colegă din altă clasă. Ne completam foarte bine. Ea se auzea mai bine la sunetele joase, iar la cele înalte aveam eu mai multă putere. Chiar a fost foarte inspirată doamna profesoară, când a făcut această combinaţie. Ştiu că am fost foarte bucuroşi. Corul nostru luase premiul al doilea, după corul liceului de muzică din Baia Mare.
***
În clasa a şaptea, mama îmi promite că îmi cumpără acordeon, dacă învăţ să cânt la acel instrument. Aveam o experienţă cu pianul pe care nu l-am primit, pentru că era mai urgentă construirea unei case proprii. Un acordeon era mai ieftin, mai uşor de purtat…
Am fost la câteva ore de acordeon. De la cine? De la doamna Mihalca. Aveam unele avantaje: ştiam teorie de la şcoală, ştiam câte ceva din studiul pianului, dar ştiam, în mare parte, cântecele de la difuzorul pe care îl auzeam aproape tot timpul liber în casa noastră.
La ce mi-a folosit faptul că am învăţat să cânt la pian / acordeon? La îmbunătăţirea memoriei auditive şi la priceperea de a folosi în acelaşi timp cele două mâini în mod independent.
La serata pe care am organizat-o la absolvirea clasei a şaptea, doamna învăţătoare, acum profesoara noastră de muzică, mi-a propus să cânt la acordeon. M-am codit puţin, dar doamna m-a încurajat. Apoi, am insistat să cânte şi Adrian, colegul meu, fiul doamnei profesoare. A cântat câteva cântece.
După ce gheaţa a fost spartă, am antrenat şi alţi colegi la microfon. Împreună cu Livia, şi ea fiică de învăţători, am cântat „Două viori” şi „Prima poezie”, cântece la modă. Livia ştia foarte bine să secondeze.
***
Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. O vecină se ţine scai de mine. N-am de lucru şi o întreb dacă ştie să cânte. Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Îi spun că trebuie să merg la casa de cultură. Anuţa vrea să vadă ce se întâmplă acolo. Fixăm întâlnirea la ora şase fără un sfert. La şase, sunt repetiţii.
Îi arăt Anuţei ce activităţi sunt e în acea zi. Corul avea repetiţie. În scurt timp era etapa pe regiune a corurilor, concurs care , în acel an, se ţinea la Satu-Mare. Doamna Mihalca îmi propune să cânt în cor. Sunt de acord.
Anuţa asistă pe scaunul de lângă mine. Ar vrea să vadă şi ea oraşul Satu-Mare. Dar nu ştie dacă părinţii o lasă. Îmi vine ideea: să participe la cor şi tatăl meu, directorul casei de cultură în acea vreme, îi va lămuri pe părinţii ei să o lase. A fost cea mai bună soluţie pentru ca o fetiţă de ţăran să facă o excursie de neuitat.
În fotografia făcută cu acel prilej, de la stânga suntem: eu, tatăl meu, doamna învăţătoare Geta Giurgiu şi mama mea.
De la Satu-Mare, corul s-a întors cu un premiul al II-lea. Din acea dată, doamna Mihalca a preluat rolul de dirijor al corului pe care, până atunci, l-a condus Ion Furnică.
***
Clasa a opta. Corul liceului. Prima repetiţie. În sala de clasă 60 de elevi.
Doamna profesoară deschide cartea cu partitura şi, ajutată de acordeon, cântă o parte din corul ţăranilor din opera Cavaleria rusticană de Mascagni. Recunosc linia melodică auzită la difuzor.
O pauză. Cartea rămâne pe banca în care stăteam eu. „De ce nu cântăm şi partea asta?” întreb. „Puteţi?” „Cred că da”. Încercăm. Se găsesc imediat câteva fete care pot lua acutele din recitativ.
Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă. Dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă, când era vorba de lucruri dificile. Şi foarte bucuroasă, când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi chiar premii.
***
Alegeri locale. Formaţiile artistice din oraşul Vişeu de Sus merg la Borşa. La fiecare centru de votare câte un spectacol.
Eu particip cu formaţia de dansuri populare a liceului, dar în autobuzul cu care mergeam se află corul casei de cultură. Corul repetă. Neavând ocupaţie, iau partitura. Cu cuvintele în faţă, cânt cu ceilalţi. „De unde ştii cântecul?” mă întreabă dirijoarea, doamna Mihalca. „De la radio. Mă primiţi şi pe mine la cor? Până la Borşa învăţ şi ultimele două strofe.” Sunt acceptată. Costumul meu nu e ca al coristelor, dar stau în rândul al doilea.
***
În clasa a zecea, învăţăm istoria muzicii. Orele sunt mai bogate în audiţii, unele lecţii le ţinem în laboratorul de fizică.
Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Eram în perioada tezelor şi doamna nu voia să îmi deranjeze programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea Cânta la Stupca o vioară. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.
Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc cartea. Teme scrise nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept teză în acea săptămână, dar la matematică. Puteam să citesc.
Am citit până s-a terminat programul la difuzor, adică până la miezul nopţii. Mai aveam puţin de citit, dar prezentarea trebuia făcută la ora următoare de muzică. Puteam să scriu duminică.
***
În clasa a unsprezecea nu am mai făcut muzică. Dar pe doamna învăţătoare o întâlneam în şcoală. Cea mai mare dintre fiicele doamnei Mihalca era studentă la Limba română. Am aflat că şi doamna Mihalca a reuşit la facultate. Această veste ne-a bucurat foarte mult.
***
Eram studentă. În vacanţă m-am dus cu mama la repetiţie la corul casei de cultură. Voiam să fiu sigură că o revăd pe învăţătoarea mea, dar şi pe multe din învăţătoarele din oraş. Corul se transformase în cor de femei, pentru că era greu să se găsească bărbaţi dispuşi să participe la repetiţii de două ori pe săptămână. Învăţătoarele erau nu numai libere seara, dar era un loc foarte bun de întâlnire şi o activitate plăcută. Nu mai spunem de premiile şi aprecierile în urma participării la diferite evenimente.
Cred că învăţătoarele, în ciuda trecerii anilor, nu se schimbă prea mult. Încărunţesc puţin, dar rămân la fel de vioaie, spirituale, cu un deosebit simţ al umorului şi la fel de dispuse să ajute pe oricine are nevoie. E drept că vorbesc mult, repede, fac şi multă gălăgie, dar, la semnul dirijorului, se face linişte şi repetiţia decurge firesc.
***
30 aprilie 1973. La primăria oraşului Vişeu de Sus se oficiază căsătoria fratelui meu. Participă tot personalul Şcolii Ajutătoare şi multe cadre didactice din oraş. Doamna Maria Mihalca e prezentă. E neschimbată.
După ce tinerii au fost declaraţi căsătoriţi, conform obiceiului, toţi cei prezenţi cântă. Mă apropii de doamna profesoară şi trag cu urechea. „De când cânţi tu alto?” mă întreabă. „De când călătoresc noaptea cu trenul şi nu pot să le cer celor din compartiment să nu fumeze. Am laringită cronică. Poate şi creta e vinovată.”
În fotografie, doamna profesoară este în stânga miresei şi mă ţine de braţ.
Doamna Maria Mihalca absolvise facultatea şi preda limba română la şcoala la care tatăl meu fusese director, după plecarea de la casa de cultură.
Evenimentul de la primărie a fost ultima mea întâlnire cu doamna profesoară.
***
În 1984, doamna Maria Mihalca, deşi era pensionată la limita de vârstă, preda muzică la şcoala Nr. 7.
***
Pe lista Cetăţenilor de onoare ai oraşului Vişeu de Sus este şi doamna profesoară Maria Mihalca.
***
La http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema030.pdf a publicat, cu câteva modificări, acest text.
Voi nota câteva întâmplări din veacul trecut, aşa cum îmi vin acum în minte, care au legătură cu prima mea învăţătoare, Maria Mihalca.
***
Prima zi de şcoală a anului şcolar 1956-1957. S-au schimbat uniformele. Îmi amintesc că aveam o de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, directorul şcolii a invitat câţiva elevi pe scenă. Doamna învăţătoare, Maria Mihalca, m-a trimis şi pe mine pe scenă. Am fost „model”.
***
Am găsit câteva fotografii din acea perioadă. Le păstram cu mare drag.
Am găsit câteva fotografii din acea perioadă. Le păstram cu mare drag.
Fotografiile de aici au fost făcute în ziua de 1 Mai 1958.
În prima fotografie, doamna Maria Mihalca o ţine de umeri pe cea mai mică dintre fiicele ei.
În a doua fotografie e un grup de învăţătoare. Mama mea este a patra din stânga. Tatăl meu e în prima fotografie, în primul rând, cel cu medalia.
***
În clasa a doua. Cerc pedagogic. Prima lecţie deschisă. La matematică. Lecţie de rezolvare de probleme. Accentul se pune pe planul de rezolvare şi pe metodele de rezolvare. Lecţia apreciată de învăţătorii din raion şi de neuitat pentru elevi.
***
Clasa a treia. Primul cor cu elevii, corul clasei, cu solist.
„Cucule, pasăre sură, cuc
Cucule, pasăre sură, cuc
Ce tot cânţi la noi pe şură
Cuculeană lugojană, cuc?”
Centenarului Unirii Principatelor Române, pentru doamna învăţătoare, ocazia de a-i învăţa pe copiii maramureşeni să cânte şi să joace Hora Unirii.
Şi lecţie deschisă în cadrul cercului pedagogic. La educaţie fizică.
***
Doamna învăţătoare nu era numai o persoană foarte pricepută, cu mult tact, care reuşea să stăpânească nişte copii jucăuşi, neastâmpăraţi şi cu idei. Era şi un exemplu de gospodină şi mamă iubitoare.
Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Am văzut-o cum a muls vaca, cum a strecurat laptele şi cum mi l-a turnat în sticlă. Mi-a arătat atunci şi gradina de legume, şi animale pe care le avea în gospodărie.
În vacanţa de vară, împreună cu domnul Mihalca şi cu cei şase copii ai familiei, am fost pe Arşiţa, dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus, după cireşe amare. A fost o excursie interesantă şi plăcută, am avut bucuria de a vedea o livadă frumoasă şi îngrijită, am adunat şi cireşe mici, care nu ne-au plăcut de la început, ne-am mirat de gardurile din crengi şi drumul pe care rar trecea câte o căruţă.
***
Clasa a patra. După o lună de la începutul anului şcolar, doamna învăţătoare ne anunţă că ne despărţim. În lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu.
***
Clasa a cincea. Altă lecţie deschisă. La muzică. Şi cor cu elevii claselor V-VII. Şi un grup vocal cu cinci elevi din clasa a şasea, în care doamna Mihalca m-a inclus. Am cântat un cântec de leagăn de Schubert. Pe trei voci. Am fost foarte aplaudaţi. Nu ştiu cine a avut ideea să cântăm o strofă în limba germană, dar acest lucru a fost apreciat de ţipţerii din oraş.
***
Clasa a şasea. Concurs între formaţiile de pionieri. Corul condus de doamna Maria Mihalca era candidat la un loc fruntaş pe regiune. Îmi amintesc că am învăţat atunci „Cuc, cuculeţ” de Nelu Ionescu. Partea de solo a fost susţinută de mine şi o colegă din altă clasă. Ne completam foarte bine. Ea se auzea mai bine la sunetele joase, iar la cele înalte aveam eu mai multă putere. Chiar a fost foarte inspirată doamna profesoară, când a făcut această combinaţie. Ştiu că am fost foarte bucuroşi. Corul nostru luase premiul al doilea, după corul liceului de muzică din Baia Mare.
***
În clasa a şaptea, mama îmi promite că îmi cumpără acordeon, dacă învăţ să cânt la acel instrument. Aveam o experienţă cu pianul pe care nu l-am primit, pentru că era mai urgentă construirea unei case proprii. Un acordeon era mai ieftin, mai uşor de purtat…
Am fost la câteva ore de acordeon. De la cine? De la doamna Mihalca. Aveam unele avantaje: ştiam teorie de la şcoală, ştiam câte ceva din studiul pianului, dar ştiam, în mare parte, cântecele de la difuzorul pe care îl auzeam aproape tot timpul liber în casa noastră.
La ce mi-a folosit faptul că am învăţat să cânt la pian / acordeon? La îmbunătăţirea memoriei auditive şi la priceperea de a folosi în acelaşi timp cele două mâini în mod independent.
La serata pe care am organizat-o la absolvirea clasei a şaptea, doamna învăţătoare, acum profesoara noastră de muzică, mi-a propus să cânt la acordeon. M-am codit puţin, dar doamna m-a încurajat. Apoi, am insistat să cânte şi Adrian, colegul meu, fiul doamnei profesoare. A cântat câteva cântece.
După ce gheaţa a fost spartă, am antrenat şi alţi colegi la microfon. Împreună cu Livia, şi ea fiică de învăţători, am cântat „Două viori” şi „Prima poezie”, cântece la modă. Livia ştia foarte bine să secondeze.
***
Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. O vecină se ţine scai de mine. N-am de lucru şi o întreb dacă ştie să cânte. Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Îi spun că trebuie să merg la casa de cultură. Anuţa vrea să vadă ce se întâmplă acolo. Fixăm întâlnirea la ora şase fără un sfert. La şase, sunt repetiţii.
Îi arăt Anuţei ce activităţi sunt e în acea zi. Corul avea repetiţie. În scurt timp era etapa pe regiune a corurilor, concurs care , în acel an, se ţinea la Satu-Mare. Doamna Mihalca îmi propune să cânt în cor. Sunt de acord.
Anuţa asistă pe scaunul de lângă mine. Ar vrea să vadă şi ea oraşul Satu-Mare. Dar nu ştie dacă părinţii o lasă. Îmi vine ideea: să participe la cor şi tatăl meu, directorul casei de cultură în acea vreme, îi va lămuri pe părinţii ei să o lase. A fost cea mai bună soluţie pentru ca o fetiţă de ţăran să facă o excursie de neuitat.
În fotografia făcută cu acel prilej, de la stânga suntem: eu, tatăl meu, doamna învăţătoare Geta Giurgiu şi mama mea.
De la Satu-Mare, corul s-a întors cu un premiul al II-lea. Din acea dată, doamna Mihalca a preluat rolul de dirijor al corului pe care, până atunci, l-a condus Ion Furnică.
***
Clasa a opta. Corul liceului. Prima repetiţie. În sala de clasă 60 de elevi.
Doamna profesoară deschide cartea cu partitura şi, ajutată de acordeon, cântă o parte din corul ţăranilor din opera Cavaleria rusticană de Mascagni. Recunosc linia melodică auzită la difuzor.
O pauză. Cartea rămâne pe banca în care stăteam eu. „De ce nu cântăm şi partea asta?” întreb. „Puteţi?” „Cred că da”. Încercăm. Se găsesc imediat câteva fete care pot lua acutele din recitativ.
Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă. Dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă, când era vorba de lucruri dificile. Şi foarte bucuroasă, când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi chiar premii.
***
Alegeri locale. Formaţiile artistice din oraşul Vişeu de Sus merg la Borşa. La fiecare centru de votare câte un spectacol.
Eu particip cu formaţia de dansuri populare a liceului, dar în autobuzul cu care mergeam se află corul casei de cultură. Corul repetă. Neavând ocupaţie, iau partitura. Cu cuvintele în faţă, cânt cu ceilalţi. „De unde ştii cântecul?” mă întreabă dirijoarea, doamna Mihalca. „De la radio. Mă primiţi şi pe mine la cor? Până la Borşa învăţ şi ultimele două strofe.” Sunt acceptată. Costumul meu nu e ca al coristelor, dar stau în rândul al doilea.
***
În clasa a zecea, învăţăm istoria muzicii. Orele sunt mai bogate în audiţii, unele lecţii le ţinem în laboratorul de fizică.
Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Eram în perioada tezelor şi doamna nu voia să îmi deranjeze programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea Cânta la Stupca o vioară. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.
Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc cartea. Teme scrise nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept teză în acea săptămână, dar la matematică. Puteam să citesc.
Am citit până s-a terminat programul la difuzor, adică până la miezul nopţii. Mai aveam puţin de citit, dar prezentarea trebuia făcută la ora următoare de muzică. Puteam să scriu duminică.
***
În clasa a unsprezecea nu am mai făcut muzică. Dar pe doamna învăţătoare o întâlneam în şcoală. Cea mai mare dintre fiicele doamnei Mihalca era studentă la Limba română. Am aflat că şi doamna Mihalca a reuşit la facultate. Această veste ne-a bucurat foarte mult.
***
Eram studentă. În vacanţă m-am dus cu mama la repetiţie la corul casei de cultură. Voiam să fiu sigură că o revăd pe învăţătoarea mea, dar şi pe multe din învăţătoarele din oraş. Corul se transformase în cor de femei, pentru că era greu să se găsească bărbaţi dispuşi să participe la repetiţii de două ori pe săptămână. Învăţătoarele erau nu numai libere seara, dar era un loc foarte bun de întâlnire şi o activitate plăcută. Nu mai spunem de premiile şi aprecierile în urma participării la diferite evenimente.
Cred că învăţătoarele, în ciuda trecerii anilor, nu se schimbă prea mult. Încărunţesc puţin, dar rămân la fel de vioaie, spirituale, cu un deosebit simţ al umorului şi la fel de dispuse să ajute pe oricine are nevoie. E drept că vorbesc mult, repede, fac şi multă gălăgie, dar, la semnul dirijorului, se face linişte şi repetiţia decurge firesc.
***
30 aprilie 1973. La primăria oraşului Vişeu de Sus se oficiază căsătoria fratelui meu. Participă tot personalul Şcolii Ajutătoare şi multe cadre didactice din oraş. Doamna Maria Mihalca e prezentă. E neschimbată.
După ce tinerii au fost declaraţi căsătoriţi, conform obiceiului, toţi cei prezenţi cântă. Mă apropii de doamna profesoară şi trag cu urechea. „De când cânţi tu alto?” mă întreabă. „De când călătoresc noaptea cu trenul şi nu pot să le cer celor din compartiment să nu fumeze. Am laringită cronică. Poate şi creta e vinovată.”
În fotografie, doamna profesoară este în stânga miresei şi mă ţine de braţ.
Doamna Maria Mihalca absolvise facultatea şi preda limba română la şcoala la care tatăl meu fusese director, după plecarea de la casa de cultură.
Evenimentul de la primărie a fost ultima mea întâlnire cu doamna profesoară.
***
În 1984, doamna Maria Mihalca, deşi era pensionată la limita de vârstă, preda muzică la şcoala Nr. 7.
***
Pe lista Cetăţenilor de onoare ai oraşului Vişeu de Sus este şi doamna profesoară Maria Mihalca.
***
La http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema030.pdf a publicat, cu câteva modificări, acest text.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)