Păpădia

           Când a primit invitaţia la nuntă, Iulia era singură. Deschise plicul şi citi. Îşi aminti că pe mire îl cunoscuse la nunta lor. Era elev pe atunci. Sora lui încă mergea la grădiniţă. Încerca să-şi imagineze cum arată acum cei doi şi părinţii lor, pensionari deja.

             Seara, telefonul sună insistent. Iulia ridică receptorul.

             - Servus, Iulia! Ai primit invitaţia la nunta lui Cornel?

            - Bună seara! Da, am primit-o. Îl aştept pe Eugen să stabilim programul. Mă bucur că avem ocazia să ne întâlnim! De tare mult timp nu ne-am văzut!

            - Ne-au invitat şi pe noi. Să mergem împreună!

- Foarte bine! Este un tren de seară. Va trebui să schimbăm în Simeria. Oricum, ajungem la timp pentru distracţie. Nu mai mergem cu mirii la biserică.

- Aşa vom face! Te pup! Pupă-l şi pe Eugen!

- Şi noi vă pupăm!

Cele două săptămâni care au urmat au fost suficiente pentru pregătiri, informări… Aflaseră că sala în care este organizată masa festivă se află aproape de gară. Ieşind din holul gării, trebuia să meargă spre dreapta până la primul colţ, să treacă podul peste Cerna şi imediat la stânga se intră în curtea înteprinderii a cărei sală de spectacole serveşte evenimentului.

Toate au mers aproape după planul pe care Iulia îl făcuse. Au coborât în Simeria. Trenul spre Hunedoara era în staţie, au urcat şi-au povestit despre alte nunţi la care au mai fost împreună în zonă. Timpul a trecut uşor.

Când au coborât, s-au informat cu ce tren pot merge la Alba Iulia. Aveau un tren la ora cinci. Era foarte bine, chiar dacă trebuia să schimbe în Simeria. De acolo, luau un accelerat care mergea spre Cluj. La şapte erau acasă.

Ieşind din gară au examinat puţin locul. Vizavi erau câteva chioşcuri cu răcoritoare, gogoşi şi dulciuri preambalate.

- Să bem câte un pahar cu sirop!, propune Eugen.

- Că bine zici, aprobă mătuşa Leana.

- De câte am venit în Hunedoara, m-am răcorit cu un sirop cu sifon, preparat în faţa mea. Mă bucur că n-au renunţat la acest obicei!

Mergeau povestind despre alte rude, fără a fi atenţi la persoanele pe lângă care treceau. De pe pod examinară apa care curgea liniştit. Era aproape neagră. De aceea se şi numea Cerna, de la ciornâi care, în limba rusă, însemna neagră.

Au coborât câteva trepte într-o curte recent asfaltată. Acolo se afla un grup de persoane. S-au asigurat că au ajuns la nunta rudelor, au fost invitaţi în sală şi sfătuiţi să ocupe locurile de la masa din stânga mirilor.

Înainte de a se aşeza la masă, i-au felicitat pe miri şi naşi, pe părinţii mirilor şi au căutat alte persoane cunoscute. Tocmai când doamnele îşi aşezaseră poşetele pe scaune, îi zăriră pe verii din Simeria. Le făcură semn că au loc lângă ei şi Iulia îşi luă sacoşa cu rochia de seară şi pantofii de dans.

Verii din Simeria era mai informaţi, cunoşteau sala. Petrică îi spuse Iuliei:

- Aici nu e sala de spectacole a Teatrului Naţional. Nu sunt cabine de schimb pentru artişti. Daca vrei, schimbă-te după cortină! Am eu grijă să nu vină nimeni!

Iulia îşi luă rochia de seară şi pantofii cu toc înalt. Împătură costumul cu care a călătorit şi, cu spatele la sală, şi-a dat cu ruj pe buze. Apoi s-au aşezat la locurile lor.

La timp, pentru că vornicul le făcu semn celor prezenţi să se ridice. Urma să dezlege masa. După ce spuse rugăciunea Tatăl nostru, vornicul se adresă tuturor invitaţilor: „Distracţie plăcută!”

Pe mese se aflau gustările: tobă, „măietec” ( un preparat din ficat de porc ), jumări, caşcaval, brânză telemea şi salată de boeuf. Toate erau aranjate frumos şi decorate ce ardei, castraveţi, roşii şi măsline. Cei mai mulţi oaspeţi veniseră din alte localităţi şi unii chiar plecaseră de mult timp de acasă.

Lângă scenă era o orchestră care fusese arvunită cu mult timp înainte de petrecere. Pe lângă orchestră, era invitat să cânte Alexandru Grozuţă. El îşi începu programul cu „Lele de la Orăştie”. De la primele acorduri, sala izbucni în aplauze.

După ce vornicul s-a asigurat că oaspeţii şi-au potolit foamea, i-a invitat la dans. Orchestra schimbă ritmul. Cânta, conform obiceiului, un tango sau un vals, continua cu ceva în ritm mai rapid, bătută, învârtită, haţegană şi, după aproximativ o jumătate de oră, făceau o pauză.

Când urma să servească un nou fel de mâncare, vornicul făcea un semn, orchestra începea „Marşul lui Iancu” şi, în ritmul acestui cântec, veneau cei care serveau la masă, în special dintre rudele mirilor, cu platourile sau castroanele cu supă. Vornicul mergea la masa mirilor şi îi servea, apoi îi îndruma pe ceilalţi cum să organizeze sectoarele astfel încât fiecare invitat să aibă la îndemână mâncare şi băutură. În timp ce musafirii se ospătau, soliştii cântau romanţe sau cântece de petrecere.

După un timp, se ieşea pe ringul de dans. Iulia se bucura că are prilejul să danseze. Nu o interesa nici mâncarea, nici băutura. Păhărelul de ţuică de la deschiderea mesei şi apa minerală îi ajungeau până când se serveau sarmalele. La strigarea cinstei, era de acord să bea un pahar cu bere împreună cu mirii şi naşii.

Muzica era potrivită. Cei sosiţi din Alba Iulia şi verii de la Simeria erau aproape tot timpul la dans. Singura problemă a Iuliei era densitatea prea mare a fumului de ţigară. Erau deschise ferestrele de pe o parte a sălii, dar tot era mult fum. Se făceau pauze pentru aerisire, dar aceste pauze erau urmate de câteva minute în compania lui Alexandru Grozuţă. Uneori, artistul cânta de joc, iar musafirii îl susţineau cu vocile lor, jucând în acelaşi timp.

La o masă stăteau câteva persoane în vârstă, bărbaţi singuri. La un moment dat, unul dintre ei se ridică şi îl abordează pe Eugen:

- Vă rog să nu vă supăraţi că îndraznesc! De câteva ore vă admir cum dansaţi, cum jucaţi. Vă rog să-mi permiteţi să dansez cu soţia dumneavoastră!

- De acord, spuse Eugen, bucuros că poate să vorbească puţin şi cu rudele.

După un tango, urmă un dans ceva mai rapid... Apoi o haţegană... Iulia îl căută cu ochii prin sală pe Eugen. Când privirile lor s-au întâlnit, Iulia i-a făcut un semn să se apropie.

- Nu vă supăraţi, aţi dansat mai mult de un dans. Sper că acum îmi permiteţi să dansez şi eu cu soţia mea!

- Aveţi dreptate! Nu ştiu cum a trecut timpul. Doamna dansează ca o păpădie. Vă rog să nu vă supăraţi!

- Nu mă supăr. Fiţi liniştit!

Şi de-abia plecă bătrânul... Eugen avea prilejul să îşi necăjească puţin consoarta. Zise doar:

- Păpădia mea!...

- Ce frumos din partea domnului! Bine că n-a găsit ceva inspirat de rochia mea neagră!

N-au avut ocazia să cerceteze motivele domnului. Vornicul luase microfonul:

- Vă mulţumim că ne-aţi onorat cu prezenţa, v-aţi ospătat din bucatele pregătite de gazde, v-aţi distrat. Să vă fie de bine! Acum e rândul domniilor voastre să le uraţi mirilor o căsnicie frumoasă şi să participaţi la dotările materiale de început ale noii familii. Mai întâi naşii, părinţii spirituali ai mirilor.

Cei mai mulţi oaspeţi şi, în special rudele, erau numai ochi şi urechi. Naşii le-au oferit mirilor o sumă mare de bani, cadouri cu care să-şi înceapă viaţa de familie. Socrii au promis mobilă, bunicile le-au oferit plapume, perne, covoare, cuverturi ţesute de mâinile lor.

După rudele apropiate, urmează ca vornicul, însoţit de miri şi naşi să treacă pe la fiecare invitat, să primească un cadou, de obicei un plic cu o sumă de bani, să ciocnească un pahar cu băutură. Acest ceremonial durează în funcţie de numărul de persoane prezente, unii aduc şi plicuri din partea unor invitaţi care nu s-au putut prezenta personal. Cei care au dat plicul pot să iasă în curte, să povestească, dar cei mai mulţi fumează.

După ce plicurile cu bani au fost adunate într-o găleată nouă, familiile mirilor iau obiectele, vornicul, mirii şi naşii merg să numere banii. Până când revin în sală, orchestra cântă, cine doreşte poate să danseze.

- Acum putem să dansăm liniştiţi! Am plătit amenda, ne-au uşurat de bani.

După un timp, vornicul revine în sală şi anunţă câţi lei s-au adunat.

- Vă mulţumim tuturor! Vă rugăm să luaţi loc! Se servesc sarmalele.

Iulia îl întreabă pe Eugen cât e ora.

- E aproape patru. Mai putem sta o jumătate de ora.

- Bine. Eu merg să mă schimb.

Mătuşa o însoţeşte după perdea şi Iulia îşi înlociueşte rochia de seară cu costumul cu care a călătorit. Se întorc la locurile lor.

Între timp, bărbatul cu care a dansat Iulia se apropie de masa lor. Se vede că e derutat.

- Domnule, aş vrea, dacă nu vă supăraţi, să-mi permiteţi încă un dans cu doamna...

- Şi n-o găsiţi...

- Nu.

- E lângă dumneavoastră.

Iulia râde. Bărbatul nu mai recunoştea Păpădia. Doamna nu mai avea rochie neagră. Acum avea bluza albă şi costum în carouri.

După un vals, cei din Alba Iulia se pregătesc de plecare.

- Numai învârtita asta...

- Da, ultima.

Mătuşa aştepta la uşă. După joc, Iulia şi Eugen îşi iau lucrurile, îşi iau rămas bun de la comeseni şi se îndreaptă spre uşă.

Afară îi aşteptau mirii şi socrii. Îşi iau rămas bun de la ei. Mireasa e încruntată. Oare de ce? Privea un grup de oameni abţiguiţi care îşi ascundeau câte o sticla de bere sub haină. „N-au băut destul?” părea să spună privirea ei.

Drumul până la gară a fost scurt. Au mers repede. Trenul era la prima linie. Eugen a mers la casa de bilete, iar ceilalţi au urcat. În câteva minute, trenul a pornit.

- N-am mai văzut până acum o mireasă ca asta!

- Parcă era un miliţian. Numai puţin şi ne controla în bagaje!

- Şi? Ce găsea? Pachetele cu prăjiturile pe care ni le-a dat şi câte o sticlă de bere...

- Şi rochia ta de păpădie. Pardon! Şi pantofii tăi cu toc cui.

- Lasă glumele! Te superi că a spus că dansez ca o păpădie?

- Mă amuză.

- Atunci, e bine!

În Simeria, la case de bilete nu erau călători. Albaiulienii au luat repede tichete la accelerat.

Erau obosiţi şi nu mai aveau chef de vorbă.

La Alba Iulia în gară erau câteva taxiuri. Au luat doar unul. După ce au coborât mătuşa şi unchiul, Eugen şi Iulia au mers pe jos. Locuiau în apropiere. Aşa cum au estimat, la ora şapte erau deja acasă.

Eugen a mai tachinat-o pe Iulia, adresându-i-se cu „Păpădia mea”, dar a renunţat nu după mult timp.