În toamna anului 1959, începusem clasa a patra. După o lună, am avut o mare surpriză. În locul doamnei învăţătoare Maria Mihalca a venit doamna învățătoare Valeria Filip.
Ne-am acomodat stilului de lucru al doamnei învățătoare. Dacă în clasele mai mici prezentam spectacole cu muzică și dans, acum am organizat un spectacol de teatru, o adaptare a SOACREI CU TREI NURORI. De Ziua mamei, sub îndrumarea dnei învățătoare, am făcut flori din hârtie creponată. Doamna ne aducea cărți și citeam în clasă, iar cine dorea putea să ia cartea și să o termine acasă.
De 1 Mai, învăţătoarea noastră, doamna Valeria Filip, a organizat o formaţie de gimnastică. Din această formaţie făceau parte elevi ai claselor a patra. Părinţii au pregătit costume: fetele aveau bluziţe albe şi fustiţe negre, iar băieţii aveau maiouri negre şi pantaloni lungi albi.
Într-o recreaţie, după ce am mâncat obişnuitele cornuri cumpărate de la femeia care le aducea de la brutăria oraşului, le-am propus colegelor să repetăm mişcările. Fetele au fost de acord. Eram cu faţa spre soare şi număram în timp ce executam exerciţiul.
La un moment dat, se apropie Tavi, se aranjează la o distanţă potrivită în stânga mea şi, tot la numărătoarea mea, execută exerciţiul băieţilor.
Credeam că nu ne vede nimeni. Dar învăţătoarele ne-au zărit. Erau la fereastra cancelariei. Imediat au stabilit că orarul şcolii poate fi modificat. Se apropia „Ziua cea mare”.
A sunat de intrare. Doamna învăţătoare ne-a spus că elevii din grupul de gimnastică vor rămâne în curte. Clasa a IV-a C, clasa cu limba de predare maghiară, va merge la programul normal, iar celelalte două clase vor citi împreună dintr-o carte de poveşti.
Doamna învăţătoare a refăcut formaţia şi, ne-a chemat în faţă pe mine şi pe Tavi. Am repetat de câteva ori exerciţiile. Fetele erau atente la mine, iar băieţii la Tavi. Aveam o responsabilitate destul de mare. De noi depindea modul în care vom fi apreciaţi în scurt timp.
În pauzele de odihnă, înainte de repetiţii sau după ele, fetele ne adunam într-un grup. M-am împrietenit cu Monny şi Ibolya, cele două fete de la secţia maghiară pe care le admiram pentru modul în care ştiau să îşi aranjeze ţinuta şi să fie cochete, chiar în uniformă de şcoală. În plus, erau cele mai bune din clasa lor.
A venit ziua mult aşteptată. De dimineaţă, în tot oraşul pregătit de sărbătoare se auzea muzică. Din toate difuzoarele de pe străzi se auzea cântecul compus de Ciprian Porumbescu:
„Râde iarăşi primăvara/ Peste câmpuri, peste plai./ Veselia umple ţara/ C-a venit Întâi de Mai.”
Pentru a nu prelungi emoţiile noastre, am fost programaţi primii. Eram cei mai mici şi destul de mulţi. Am fost aplaudaţi şi felicitaţi pentru modul în care ne-am prezentat. Am fost foarte mândri de ceea ce am realizat. Nu am vrut să ne schimbăm echipamentul sportiv. Am văzut cum ne priveau admirativ toţi oamenii pe lângă care treceam.
Am zăbovit un timp pe stadion, dar am preferat să mergem „la o îngheţată”. Ziua de 1 Mai era prima zi în care se putea mânca acest preparat în oraş. Erau doi vânzători de îngheţată în zona stadionului. Aveau câte un cărucior în care, dintr-o ladă, în găleţi înconjurate de gheaţă, aduceau preparatul dulce şi rece. Puteam alege între îngheţată de vanilie, de cacao şi de fructe.
***
La sfârşitul anului şcolar am făcut două săptămâni de practică. Dacă nu eram solicitaţi să lucrăm ceva, mergeam în scurte excursii. Într-o zi, am fost pe Poduri. Am urcat pe strada cu panta abruptă, unde urca tancul pe care îl crezusem defect. Din capătul pantei, am revenit spre râu. De sus, vedeam foarte bine grajdul în care ştiam că este un taur, vedeam locul în care se bălăceau vara cei care ştiau să înoate, locul pe care îi numeau Stanca și școala în care am învățat trei ani.
Ne-am jucat puţin şi apoi ne-am aşezat să luăm o gustare. Aveam pacheţele pregătite de acasă. Costică Sârbu avea cel mai ciudat sandwich: pâine cu untură şi zahăr. De aici am început o dezbatere despre preparate culinare. Nu ştiu cine a pronunţat cuvântul frăguţe.
‒ Voi ştiţi că pe pantele dealului sunt frăguţe?
‒ Vorbeşti aiurea, spuneau unii colegi.
M-a deranjat lipsa de încredere a colegilor mei. N-am spus nimic, am făcut câţiva paşi spre Calea 1 Mai, cu grijă să nu alunec şi, în scurt timp, am revenit cu câteva frăguţe. Doamna învăţătoare cred că nici n-a observat că am dispărut.
‒ Unde le-ai găsit?
‒ Pe pantă la vale. Ştiam că sunt frăguţe. Am fost de mai multe ori pe aici şi am cules de jos. Mai ştiu un loc cu frăguţe!
‒ Unde?
‒ Lângă râu.
‒ Unde?! se mirau colegii.
‒ Vă arăt mâine, când suntem lângă şcoala în care am învăţat până în clasa a treia. Vara mergeam pe linia ferată şi coboram de pe terasament să culeg flori. Într-o zi am găsit frăguţe.
***
Am întâlnit-o pe dna învățătoare în luna mai a anului 2003. Așteptam să sosească preotul care urma să țină slujba de înmormântare a mamei noastre. Se adunaseră multe persoane și cu unele am putut să schimb câteva cuvinte:
‒ Ce mai faci, Mioara?
‒ Bine…
‒ Pe unde ești? Nu te-am mai văzut de mult…
Am continuat să vorbim, convinsă fiind că dialoghez cu o fostă colegă de clasă.
După un timp, am întrebat-o pe doamna profesoară Cornelia Lazarciuc cum se numește colega cu care am vorbit atât de mult.
‒ Nu o mai cunoști? E fosta ta învățătoare.
‒ Am crezut că e o colegă… Arată foarte bine. E mai căruntă ca mine, dar…
Cu prima ocazie când am vorbit la telefon cu dna învățătoare, i-am explicat că am făcut o confuzie și mi-am cerut iertare. A fost ultima dată când am vorbit amândouă.
Am ales să lucrez departe de Vișeu, am ajuns foarte rar în ultima vreme prin Maramureș, dar am scris, și voi mai scrie, despre anii în care am fost acolo, despre persoanele pe care le-am cunoscut, despre cei care mi-au îndrumat pașii în viață și de la care am învățat.
Sunt convinsă că îmi voi aminti cu drag și respect de toate cadrele didactice din orașul tinereții mele, Vișeu de Sus.