Numeralul

În drum spre casă, trec pe la tata. Îl găsesc la birou. Îmi spune să-l aştept. Nu mai are mult şi termină lucrarea.

Merg în sala de repetiţii şi chinui pianul câteva minute. Nu mă ascultă degetele. Nu mă mir: nu am mai cântat de mult.

Pe drum, tata mă întreabă ce am învăţat azi? Am spus că deja ştim să numărăm în ruseşte. Privesc spre tata. Gândurile lui parcă au zburat departe.

- La ce te gândeşti?, îl întreb.

- La o întâmplare din vremea războiului. Eram cazat la o familie din satul în care ajunsesem. Gazda mea avea un copil de vreun an. Mă jucam cu el, în timp ce femeia pregătea ceva de mâncare. Copilul râdea şi chicotea. „Жeнaтe?”, mă întreabă gazda. „Nu mă jenez”, îi răspund. Femeia începe să râdă: „Скoлькo вaм лeт?” Eu prind curaj: „Tpинaцaть один”.

- Aveai 13 ani?, întreb râzând.

- Printre hohote, femeia mă întreabă: „Şi nu credeţi că sunteţi prea tânăr pentru un ofiţer?”.

- Era de înţeles. Ai spus că ai 13 şi un an. Cum să nu râdă?!

- Dar cum trebuia să spun?

- Tридцaть один.

- Am vrut să văd dacă ai fost atentă la şcoală.

- Dar mi-ai povestit ceva de pe front. Îmi mai povesteşti?

- Să mergem mai repede! Ne aşteaptă mama cu masa. Îţi povestesc după ce îţi termini lecţiile.

Aşteptam cu nerăbdare următoarea întâmplare pe care aveam să o aflu. Colegii mă invidiau pentru ceea ce ştiam eu despre război.

Seară de vară

Mă cufund în lectură. Pierd legătura cu lumea. Mă surprinde gălăgia din curte. Astfel de ciripit nu am auzit de mult...

Seară de vară –
gălăgioase vrăbii
în fundul curţii

Ies în grabă. În mărul de vară, vrăbiile ciripesc. Sub măr, Bobiţă, motanul meu.

O pală de vânt –
nemişcat stă motanul
privind speriat

Mă uit la el. Ţine în gură prada: un pui de vrabie. După un moment de cumpănă, văzând vrăbiile care ciripesc disperate, îl mângâi pe Bobiţă şi-i spun: „Bravo, băiete! Îţi meriţi mâncarea. Prea s-au înmulţit vrăbiile în curtea noastră! Şi tu trebuie să-ţi câştigi hrana. Măcar câte o trufanda.”

La barieră

Aştept la barieră. Privesc ceasul. E zece şi cinci minute.

În dreapta, dincolo de şanţul de la marginea şoselei, pe o ridicătură de pământ, nişte tufe. Din ele, mă privesc nişte ochişori curioşi.

Soare arzător –
câteva porumbele
într-un tufiş

În stânga, nişte scaieţi. Parcă şi buruienile aşteaptă trenul. Nici vântul nu adie...

Dar ceva se mişcă!

Umbră de salcâm –
un sticlete cercetând
scaietele mov

Privesc tabloul viu colorat şi regret că nu pot face o poză. Maşinile din faţa mea pornesc motoarele. Trece mărfarul.

Teiul copilăriei

În drum spre casă, trec prin parc. O bancă liberă sub un tei înflorit. Mă aşez şi închid ochii.

Mă văd la sfârşitul primului an de şcoală. Merg în grădină. Un tei înalt, cu tulpina groasă creşte lângă gard. Tata îmi dă câteva crengi şi îmi spune cum să adun florile.

În ziua următoare, plec singură în grădină, mă urc pe gardul a cărui bază e din bolovani. Mă ţin de barele de fier forjat şi mă apropii de trunchiul teiului. Încă puţin şi ajung între două crengi şi mă aşez comod. Am un punct de observaţie într-un loc înmiresmat, numai bun pentru a face planuri de viitor, un loc în care să nu fiu deranjată din meditaţie.

Deschid ochii. Sunt singură. Dar mă urmăreşte mireasma florilor de tei. Şi amintirile.

A-nflorit din nou
teiul copilăriei –
potop de gânduri

Început de an

Concertul de Anul Nou care are loc la Viena este cel mai important eveniment din prima zi a fiecărui an, un balsam pentru suflet şi ochi, dar şi un mod de informare.

Prima zi din an
cu ger de crapă pietrele –
muzica Vienei

Orchestra cântă în Sala de Aur a Musikverein, sală construită în stil baroc, splendid luminată şi împodobită cu frumoase aranjamente florale, aduse, în ziua concertului, din oraşul italian San Remo. Pe ecranul televizorului se proiectează imagini din palatele Vienei sau din jurul fostei capitale a Imperiului Habsburgic. De cele mai multe ori, valsurile şi polcile sunt însoţite de dansatori care evoluează în acele splendide săli sau pe treptele palatelor.

Privesc. Prin minte îmi trec amintiri. Mă revăd împreună cu tata, ascultând la vechiul difuzor concertul din 1967. Parcă o văd pe mama murmurând, împreună cu orchestra, Voci de primăvară.

In acest an, anul Haydn, orchestra cântă şi piese scrise de Franz Joseph Haydn, timp în care sunt difuzate imagini din Muzeul Haydn. Începe Simfonia Despărţirii (în varianta originală Abschied Symphonie). Câte un instrumentist se ridică, îşi ia instrumentul şi iese în linişte. Dirijorul, Daniel Barenboim, se arată nemulţumit, dar piesa este interpretată fără greşeală.

După programul principal, câteva bis-uri.

În Sala de Aur
imnul neoficial al Vienei:
Dunărea Albastră

Apoi muzicienii urează în cor audienţei un An Nou fericit.

Dirijorul se întoarce spre orchestră. Ridică bagheta. Şi renunţă. Se întoarce spre public şi îi face semn să asculte în linişte.

Primele note
din Marşul lui Radetzky –
public serios

Înainte de refren, dirijorul priveşte sala. Spectatorii ştiu ce urmează: păstrează ritmul bătând din palme, mai tare sau în surdină, după cum sunt dirijaţi.

Ultimele minute ale ediţiei cu numărul 70. Amintirile vin în ritm de marş: tata bătând, cu un creion, ritmul în tăblia mesei pe care e părăsit rebusul la care lucra, sora mea mărşăluind în jurul mesei din sufragerie, mama privindu-ne cu drag...

Marşul se-ncheie
în ropot de-aplauze –
concert de Anul Nou


(Haydn a compus Simfonia Despărţirii, varianta originala Abschied Symphonie, pentru a-i atrage atenţia prinţului Esterhazy că muzicanţilor le e dor de casă.)