Dulceaţă de ardei

          Într-o seară, Ana avu impresia că aude o voce la poartă. Ezită o clipă. La scurt timp, auzi soneria. Porni spre poartă, ştergându-şi mâinile cu prosopul de vase.

            - Eu sunt, doamnă Ana! Rodica!    V-am adus să gustaţi ceva. N-aţi auzit când v-am strigat…

            - Nu eram sigură. Fierbea ceva pe aragaz, spălam o farfurie…

            - V-am adus să gustaţi dulceaţă de ardei… V-am spus că fac.

            - Mi-ai spus, dar nu pişcă?

            - Puţin, dar se mănâncă lângă carne, cu friptură. Petrică al meu o mănâncă cu peşte.

- Mulţumesc! Ce borcănaş frumos ai! Ca o amforă.

- Îi leg un şnur tricolor şi i-l trimit lui Dragoş, în Spania.

- Dacă e aşa, îţi dau borcănaşul înapoi!

- Să-mi spuneţi dacă v-a plăcut!

- Sigur, dimineaţă! Acum fug să opresc focul.

- Bună seara! Vorbim mâine!

Ana ajunse în fugă şi opri focul. Avusese noroc. Sosul nu scăzuse prea mult.

- Cu cine ai vorbit la poartă? Ce borcănaş drăguţ!

- Rodica mi-a adus ceva. Gustă, dar cu grijă!

Mihai luă o linguriţă, se uita cu milă la borcănaşul din mâna sa.

- Nu cred că îmi ajunge pe o măsea…

Pentru că soţia lui i-a atras atenţia să fie grijuliu, a luat puţin, numai cât un bob de strugure. A mestecat puţin şi a izbucnit:

- Asta e iute! Ce dulceaţă ai mai văzut tu să pişte aşa?

- E dulceaţă din ardei iuţi! Dacă e aşa de iute, eu nu mai gust.

- Acum, gustă şi tu! Măcar să ştii ce să-i spui mâine vecinei…

Ana îşi luă inima în dinţi şi luă o furculiţă. Atinse cu ea dulceaţa şi o puse pe vârful limbii. Nu-i plăcea să mănânce iute, dar dacă dădea întâmplător de un gogoşar iute, nu-l arunca, mânca măcar jumătate, având grijă să ia mai multă pâine. Pentru că prima încercare nu a fost suficient de concludentă, a mai luat puţină dulceaţă. A doua încercare a reuşit: dulceaţa era şi dulce, şi iute.

În ziua următoare, Ana a avut ocazia să le prezinte copiilor, care au venit de la oraş, dulceaţa. Le-a spus tot ce ştia în legătură cu acel preparat şi i-a îndemnat să guste. Lucian a fost încântat. Imediat a gustat şi Gabriela.

- Ştii că e interesantă dulceaţa asta?

- Hai să facem şi noi!

- Mergi să ceri reţeta?

- Imediat, că tot trebuie să-i duc borcănaşul!

În câteva minute, Ana reveni cu reţeta. Copiii erau hotărâţi să facă şi ei o porţie, măcar să îşi trateze prietenii.

Săptămâna a trecut fără evenimente deosebite, liniştite, ca la ţară. Copiii de la oraş au pus la cale un plan despre care nu au spus nimic.

Sâmbătă, de dimineaţă, suna telefonul şi Ana a alergat să răspundă. Mihai dădea apă căţelului.

- Sărut-mâna! Am sunat să vă anunţăm că venim în vizită.

- Aşa se cade, să nu ne luaţi pe nepregătite.

- Ne vedem pe la amiază!

- Vă aşteptăm!

Înainte de amiază, o maşină a oprit în faţa porţii. Din ea au coborât Lucian, Andrei şi, după ei, mergea repede şi Gabriela cu Ioana în braţe. Fetiţa era supărată că nu i-au cumpărat ce a vrut ea de la magazinul la care au oprit în drum spre bunici. A uitat de supărare imediat ce a văzut-o pe bunica zâmbind.

Ca de obicei, gălăgie, râsete, întrebări la care nu răspunde nimeni, răspunsuri la întrebările mai vechi… Copiii pun stăpânire pe binoclul bunicului şi merg să vadă „obiective” de pe uliţă, iepurii vecinului, omizi, frunze „cororate”…

- Mamă, nu-i aşa că ai o cratiţă în care faci numai dulceaţă?

- Ştii foarte bine că am…

- Am găsit ardei frumoşi, cum îmi plac mie. Vreau să încerc reţeta de la tanti Rodica. Am adus cam tot ce trebuie. Unde e reţeta?

Ana găseşte reţeta, Gabriela pune zahărul în cratiţă, stoarce lămâia, pune oţetul şi e nedumerită:

- Mamă, nu ţi se pare că zahărul nu se udă suficient?

- Merg să o întreb pe Rodica! Până atunci, curăţaţi ardeii!

Ana trece strada şi îi povesteşte vecinei. Se găseşte greşeala: trebuie 0,750 l de oţet, nu  0,750 ml, cum scria pe foaie.

- Şi repet, spune Rodica, să vă feriţi de aburi! Să deschideţi uşa şi geamul!

- Am înţeles! Ne descurcăm!

Ana revine cu reţeta. Apoi, le dă indicaţii Gabrielei şi lui Lucian:

- Mai bine duceţi afară cratiţa atunci când vreţi să puneţi ardeii, să nu vă doară ochii!

- Aşa o să facem!

Când a terminat de adunat frunzele uscate din grădină, Ana a văzut că dulceaţa era deja în borcane. A primit un borcănaş din care să-şi trateze musafirii pretenţioşi.

Lady şi candidatul

          Lady a împlinit un an. Ieşea la plimbare tot de două ori pe zi. Alerga după minge, se întrecea cu toţi căţeii vecinilor, lătra la toate pisicile şi la copiii care ţipau.

În ultima săptămână a lunii noiembrie, pe gardurile şi porţile unor vecini au apărut afişe cu fotografii ale candidaţilor la alegerile parlamentare. Cei mai mulţi proprietari nu le-au permis reprezentanţilor partidelor să lipească postere, dar pe stradă mai erau şi case ai căror proprietari lucrează peste hotare sau gospodării îngrijite de urmaşi care locuiesc la bloc.

La plimbarea de seară, Lady a descoperit un poster pe o poartă care nu se deschidea niciodată. Din poster zâmbea un bărbat proaspăt tuns, aranjat, dar cu faţa ca o lună plină. S-a apropiat şi a început să-l lingă cu sârg. Trecătorii se uitau la căţeluşă şi comentau:

- Pe ăsta să-l votăm!

- Dacă şi căţeluşa l-a ales, înseamnă că merită.

- Îl cunosc pe candidat. A mai fost şi prin guvern, dar poate sunt alţii mai merituoşi.

- Am auzit ca a avut o contribuţie nu tocmai cuminte la referendumul din vară. Numai că, chiar cercetat, până la hotărârea finală, este nevinovat.

- Ăsta şi-a cam adunat avere… Are nişte afaceri în judeţ. Se vede  că o duce bine. S-a cam îngrăşat…

Când s-a plictisit, Lady a luat mingea cu gura şi a dus-o la picioarele lui Andrei. Îi plăcea mai mult să alerge după minge. De aceea era în stradă.

 

Şcoala din sat

             - Bunicule, acum eşti liber? Putem povesti?

            - Da, nepoţica mea dragă! Despre ce vrei să vorbim?

            - Mi-ai promis că îmi povesteşti cum a fost primul tău an de şcoală.

            - Ai dreptate. Să mergem în grădină, să ne aşezăm pe băncuţă şi să vorbim!

            Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi merseră în grădină. Înflorise liliacul şi se auzea zumzetul albinelor. Din când în când, treceau bâzâind câte un bondar dungat având picioruşele pline cu polen şi câte un fluture galben.

            - Îţi aminteşti că nu am mers la şcoală la şapte ani…

            - Sigur, bunicule, ai fost în spital. Spune mai departe.

            - În prima zi de şcoală, am mers singur, pentru că toţi cei mai mari aveau de lucru. Am intrat în clasă, după ce am ciocănit în uşă. Am salutat creştineşte cum ştiam de acasă şi am sărutat mâna protopopului Tarţea Ion, care era învăţător.

            - Ce este protopopul?

            - Un preot cu funcţie mai mare. În sat nu era în acel moment un învăţător cum sunt acum, aşa că, protopopul avea şi rolul de învăţător.

            - Am înţeles.

            - Am răspuns la câteva întrebări şi am fost trimis să iau loc pe un scaun de bancă ce nu avea pupitru în faţă.

- Cum, aveai scaun de bancă, dar nu aveai unde să scrii şi unde să-ţi pui ghiozdanul?

- Cam aşa. Am fost neplăcut impresionat de acest loc. Aveam în trăistuţă o tăbliţă cu condei de piatră şi cârpă de şters, aveam un abecedar mai vechi (moştenire de la fraţii mai mari), prune şi pere uscate, sâmburi de harbuz şi pâine de mălai.

- Cum, nu aveai caiete?

- Nu, atunci copiii din clasa întâi aveau o tăbliţă pe care zgâriau cu un obiect din piatră. Ai şi tu un joc asemănător, dar din material plastic, pe care scrii cu un creion special şi poţi să ştergi trecând cu o ramă mobilă…

- Da, aşa e. Am înţeles asta. Am înţeles că aveai un abecedar vechi, dar de ce ai mers la şcoală cu prune uscate şi sâmburi… Ce fel de sâmburi, că n-am înţeles?

- De harbuz, adică de dovleac. Aşa se spune în Maramureş.

- Bine, dar de ce pâine de mălai?

- Pentru ca părinţii mei cultivau porumb şi făceau mămăligă şi pâine din porumb. Era foarte bună. Era un fel de prăjitură. Facem o dată, să te convingi. Se face cu iaurt, nu cu drojdie…

- Fii atent, ai promis!

- Da, am promis!

- Spune mai departe! Ce ai mai făcut?

- În dimineaţa următoare m-am dus la şcoală mai devreme. Am ocupat un loc convenabil, am scos pe bancă abecedarul şi tăbliţa, iar când au venit alţii să-şi ocupe locul, n-am mai cedat.

- Măcar aveai o bancă bună…

- Când a venit protopopul, s-a uitat la tăbliţa pe care aveam scrise nişte socoteli, calcule. Probabil nu erau corecte. M-a întrebat dacă am scris eu sau altcineva. I-am răspuns că eu le-am făcut. Atunci, el a deschis abecedarul şi mi-a spus să citesc la „oi”. Am citit. A deschis cartea către sfârşit. Am citit şi acolo. Atunci preotul a luat de pe alt rând de bănci un manual de clasa a III-a. Am citit şi acolo...

- Ştiai să citeşti? Erai în a doua zi la şcoală.

- Am avut fraţi mai mari. Într-o zi am întrebat ce e un semn, a doua zi l-am întrebat pe altul ce e alt semn… Am învăţat să citesc mai mult pentru că nu aveam voie să merg pe piciorul operat. Şi îmi plăcea. Când nu mă descurcam singur, găseam urgent pe cineva să mă ajute. Toţi cei mai mari ca mine citeau atât cu litere de care ştii tu…

- Ştiu câteva litere: I, O, M, N şi A… şi R.

- Mai e un an până mergi la şcoală. Eu învăţasem şi literele chirilice.

- Cum sunt literele alea?

- Seamănă cu cele de pe conservele greceşti.

- Sunt mai urâte! Spune mai departe!

- Protopopul m-a trimis pe alt rând de bănci. Asta însemna că m-a trecut în clasa a doua, fără să o fi făcut pe prima.

- Ce frumos!

- Frumos. Am ajuns coleg cu cei de vârsta mea.

- Era frumos la şcoala ta?

- Mie mi-a plăcut să învăţ. Nu după mult timp, protopopul a fost ales senator. A plecat la Parlament, iar în clasă a rămas cu noi diacul Alexa.

- Ce e diacul?

- Unul dintre cei care îl ajută pe preot.

- Am înţeles. Mai departe!

- Eram puţini elevi în sat şi toţi învăţam în aceeaşi sală. Acest mod de lucru se numeşte simultan. De exemplu: învăţătorul citeşte cu clasa întâi, dar elevii din clasa a doua fac calcule, cei din clasa a treia citesc despre plante, iar clasa a patra citeşte un text despre strămoşii noştri. Apoi, clasa întâi scrie, clasa a doua citeşte, clasa a patra desenează…

- E interesant.

- În anii următori au venit nişte învăţători tineri despre care am aflat mai târziu că erau elevi de la şcoala normală.

- Ce e şcoala normală?

- Şcoala pentru învăţători. Aceştia erau trimişi la noi înainte de terminarea şcolii pentru că nu erau destui învăţători la sate. Aşa era atunci.

- Erau puţini copii, puţini învăţători…

- Da. Totuşi, cine voia să înveţe putea învăţa. Să terminăm etapa! În ultimul am pe care l-am făcut la şcoala din sat,  ne-a lua în primire preotul Arcaş Ioan. Eram doar doi elevi în clasa a IV-a. Aveam un avantaj faţă de colegi: aveam dreptul să citim cărţi din biblioteca şcolii. Ni s-a spus că noi vom merge la şcoală „mai departe”.

- Adică cum „mai departe”?

- Adică să mergem în clasa următoare. Atunci copiii rămâneau cu patru clase. Asta a fost de mult… Mămica ta a trebuit să înveţe cel puţin 11 clase.

- Sigur, dar eu ştiu că e ingineră. Câte clase a învăţat?

- Putem spune că a făcut şaisprezece clase.

- Mult. Şi eu voi merge la şcoală! Vreau să mă fac învăţătoare sau profesoară.

- Aşa să faci! Să înveţi bine şi să ajungi ceea ce vrei tu!

- Îţi mulţumesc, bunicule, că îmi povesteşti!

- Îmi place că mă asculţi! Eşti o fetiţă cuminte!

Soarele trecuse de vârful plopului din apropiere. Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi se îndreptară spre casă, nu înainte ca bunicul să promită încă o povestire.

Rezolvarea creativă a conflictelor

În timp ce îşi bea cafeaua şi se gândea să scrie ceva, auzi sunetul ascuţit al telefonului. Îşi luă ceaşca în mână şi ieşi în hol.

- Alo…

- Servus, Lenuţo! Ce faci?

- Beam o cafea…

- Numai asta făceai?

- Şi mă gândeam…

- Cu asta trebuie să începi!

- Bine, cu asta trebuia să încep. Cum le ştii tu pe toate! Ca un om mare…

- Da, ca un om mare ce sunt. Ce spui dacă vin la tine?

- Vino! Sunt singură. Te aştept!

Lenuţa aşeză receptorul în furcă, sorbi puţină cafea şi se aşeză pe fotoliul din hol. Încerca să-şi amintească ultimul vers pe care-l găsise înainte de a suna telefonul. Nu reuşea. Versul a plecat cu idee cu tot!

În scurt timp, uşa se deschise parcă împinsă de tsunami şi, ca fulgerul,  în tocul ei apăru Jeni.

- Mi-am luat în fugă jacheta şi am alergat la tine. Ce faci?

- Fac ce pot.

- Şi ce poţi?

- Mai bine, întreabă-mă ce nu pot.

- Bine. Te întreb ce nu poţi.

- Nu mă pot concentra. Dacă ai răbdare, îţi povestesc. Te rog să nu mă întrerupi prea des. Ştiu că nu poţi asculta fără să intervii, dar străduieşte-te!

- Promit că te ascult.

- Uite, ai aici o ceaşcă cu cafea, ai aici biscuiţi şi sper să nu mă întrerupi.

- Sunt numai ochi şi urechi. Gura o voi folosi numai pentru alimente!

- Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit pe internet un anunţ în legătură cu un concurs. M-am gândit particip. Pentru aceasta, m-am înscris pe sait, am salvat condiţiile, am început să colaborez… Mi-a plăcut tema. Când măturam, spălam câte ceva, când mergeam la piaţă sau când mă întorceam acasă, mă gândeam cum să scriu poezia. Nu am mai scris de mult… Dar scrisul nu e ca mersul pe bicicletă. Dacă ai întrerupt, cu greu îţi intri în mână.

- Ai dreptate!

Lenuţa o săgetă cu privirea.

- Iartă-mă, tac!

- Într-o zi, în timp ce coseam nişte nasturi, mi-a venit o idee. Voiam sa notez cuvintele care veneau singure. Mai aveam un nasture când, ca vântul, a intrat Sorin: „Vino repede! A căzut mama mare!” Nasturele a rămas necusut. Şi poezia nescrisă.

- Nu ţi-ai mai amintit-o?

- Gata, a plecat în neant! Au urmat sărbătorile de iarnă, mama trebuia ajutată… Ieri, mi-am luat ceva de tricotat. Mai prudentă, am pus la îndemână un caiet şi un pix. Încercam să  intru în temă: „rezolvarea creativă a conflictelor din sufletul tău”. În mai puţin de o oră, a intrat Sorin, ştii cum umblă el, strigând că i-e foame. Am simţit un cui în creştet şi m-am ridicat. Momentul meu poetic s-a încheiat, foaia a rămas neatinsă. Am încercat şi azi, după ce au plecat copiii la fotbal.

- Când ai scăpat de probleme, am sunat eu.

- Da, dar nu e vina voastră. Se pare că nu sunt în stare să scriu. Poezia te caută, dacă nu te găseşte, pleacă la altul.

Jeni deschise gură, dar nu spuse nimic. Şi-a amintit ce a promis.

- Când eram elevă, dar chiar şi după aceea, dacă aveam o temă, o lucrare, nu începeam să scriu din prima zi. Mă gândeam, căutam variante, citeam…, dar scriam în ultima clipă. Sunt în faţa ultimei clipe. Şi nu am nimic concret.

- Acum ai rămas…

- Cu conflictele nerezolvate.

Întâmplări de demult

- Bunicule, mi-ai promis că îmi povesteşti într-o zi de ce şchiopătezi. Ai timp acum? Uite, până când soseşte mama, ne aşezăm aici, pe băncuţă, şi povestim.

- Bine, să ne aşezăm.

Şi bunicul, începu:

- Am văzut lumina zilei într-o comună mare de pe Valea Izei. Am fost al şaselea copil al familiei.

- Ai fost cel mai mic?

- Da, până când s-a născut sora mea, Ioana. Apoi, a mai venit încă un frate.

- Câţi copii aţi fost?

- Am crescut mari numai opt, dar mama a avut doisprezece copii.

- Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

- Au murit de mici. Au fost bolnavi şi, pe atunci, la ţară, nu erau medici, nu erau medicamente…

- Părinţii tăi au fost săraci?

- Nu. Au fost ţărani cu gospodărie mijlocie, creşteau oi, vaci, capre, aveau cai, păsări… Îmi erau dragi toate, dar mai cu seamă îmi plăceau mieii şi laptele de oaie primăvara, în perioada fătatului.

- Dacă aveau atâtea animale, cum se descurcau? Cine le îngrijea?

- Oile iernau în câmp, iar în vremea fătatului se găseau în Măgurice, unde tata şi fraţii mei mai mari aduceau fân şi otavă.

- Ce e otava?

- Primăvara, iarba începe să crească. Atunci când e destul de mare, oamenii o cosesc şi o usucă. Aşa obţin fânul. Pe locul în care s-a făcut fânul, iarba creşte din nou. Oamenii o cosesc şi o usucă. Astfel, obţin otava.

- Am înţeles. Spune mai departe!

- Într-o primăvară, când încă nici nu eram sigur cum se leagă opincile, fără să vorbesc cu cineva din familie despre planurile mele, m-am îmbrăcat cum m-am priceput şi am plecat, neobservat de nimeni, la oi. Stâna era cam la o oră de mers de unde locuiam noi. Toader, fratele meu cel mare, era cioban.

- Cât era de mare?

- Era cu aproape zece ani mai mare ca mine. El a văzut cum umblam cu nesiguranţă, căutând stâna. M-a recunoscut şi m-a certat. Eu i-am spus că vreau să rămân acolo şi i-am promis că îl ajut să hrănească şi să adape oile care rămâneau în  ţarc în timp ce turma mergea la păscut.

- Te jucai cu mieii?

- Da. Şi beam lapte cât doream.

- Spune mai departe!

- La început, m-am bucurat că am fost acceptat, dar acest loc nu era prea vesel.  Într-o zi, pe când mă întorceam de la o stână vecină, am trecut pe lângă o haită de câini. Şulăm, câinele cel mai voinic, a tăbărât pe mine, muşcându-mă de cap, mâini, şolduri. Am fost scos din gura câinilor de ciobanul care se găsea mai  aproape.

- Şi nu te-a durut?

- Ba m-a durut, dar fratele meu mi-a curăţat rănile şi m-a bandajat cu bucăţi de pânză rupte dintr-o cămaşă.

- N-ai fost prea cuminte…

- În ziua următoare, aveau să se întâmple lucruri şi mai grave. Toader cumpărase, fără ştirea tatii, o puşcă din cele rămase în urma războiului. O ţinea în colibă. Era încărcată. Avea şi gloanţe de rezervă. Se gândea că e bună să sperie lupii care dădeau târcoale stânei, mai ales noaptea.

- Erau şi lupi?

- Sigur. Unde sunt oi, sunt şi duşmanii lor.

- Şi ce-aţi mai făcut?

- Un cioban, de la o stână vecină, a venit în vizită la noi. Ştia de armă. A vrut să-mi arate ce ştie el să facă. Din neatenţie, a împins un cartuş în ţeavă şi a apăsat pe trăgaci ca să audă ţăcănitul. Glonţul a plecat din puşcă şi a trecut prin piciorul meu stâng,  fracturându-mi osul.

- Te-a durut? Te-ai speriat?

- Pe moment, nu m-a durut. Eram prea speriat. După un timp, am înţeles că situaţia e gravă.

- Şi ce-ai făcut?

- Un alt frate, Gheorghe, care venise să aducă alimente (slănină, mălai), se găsea la un pas de mine. A fugit  să-i anunţe pe părinţi. Tata se afla la arat tocmai în partea opusă a comunei. A venit cu căruţa abia pe înserat. Toader s-a ascuns pentru a nu da ochii cu tata.

- Şi ce a făcut tatăl tău? Te-a dus la doctor?

- M-a dus la spital, la Vişeu de Sus. Acolo mi-au tratat şi rănile pe care mi le-au făcut câinii. Mi-au operat piciorul şi mi l-au pus în ghips. S-a vindecat, dar a rămas puţin mai scurt decât cel sănătos. De aceea şchiopătez puţin.

- N-ai fost cuminte...

- Ai dreptate, nu am fost cuminte. Am avut intenţii bune, dar trebuia să-i spun mamei ce planuri am… Nu m-ar fi lăsat să plec. Din pricina acestor întâmplări, nu am putut să merg la şcoală atunci când am împlinit şapte ani. Despre primul an de şcoală îţi voi povesti cu altă ocazie.

- Eu voi fi cuminte, chiar dacă nici eu nu pot să stau prea mult liniştită.

- Ştiu că vei fi cuminte. Tu eşti fetiţă, ai televizor, mergi la grădiniţă, ai jocuri… Eu am trăit în alte condiţii.

- Bunicule, ne-am înţeles! Mâine îmi povesteşti mai departe. Mi-ai promis!

- Am promis. Eu îmi respect promisiunile!