duminică, 22 decembrie 2019

Din prefaţa la Zâmbetul liric al toamnei

Autoare de proză scurtă, Maria Tirenescu, ne întâmpină cu un grupaj de texte memorialistice, în care în prim planul amintirilor întâlnim protagonişti precum mama, tatăl, dar şi profesori şi profesoare pe care i-a îndrăgit şi stimat dintotdeauna şi spre care şi azi îşi îndreaptă cu respect gândurile sale.

Dar nu numai atâta înseamnă substanţa epică a acestor texte. În acest periplu prin amintiri de tot felul vom întâlni şi povestioare, mai surte sau mai lungi, în care putem lua contact cu obiceiurile vremurilor şi locurilor, cu întâmplări mai puţin obişnuite, unele chiar hazlii, cu caracretizări de personaje de un firesc responsbil şi cu multe altele care atrag curiozitatea cititorului încă de la începutul lucrării.

Maria Tirenescu este o autoare binecunoscută în lumea literară, marile ei pasiuni fiind ani buni îndreptate spre poezia de factură niponă cu care, de-a lungul timpului, a repurtat numeroase succese, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Proza sa , însă, nu poate fi desprinsă deloc de realitatea înconjurătoare, în special de oameni şi de fapte, de viaţă autentică şi înâmplări cuceritoare.

Petre Rău


luni, 9 decembrie 2019

Bunicul

Într-o zi, venisem de la şcoală şi m-am oprit în faţa porţii să vorbesc cu una dintre fetele familiei Rac, care locuia vizavi de noi. Nina venise mai devreme, dar ni s-a alăturat.

În timp ce vorbeam, am observat la capătul străzii un cal şi un bărbat care-l ţinea de căpăstru.

- Nina, vezi omul de lângă cal? Ce bine seamănă cu bunicul! Să mergem să vedem...!

Am alergat şi ne-am convins că era chiar bunicul de la Săcel. Ne-am bucurat şi ne-am mirat.

Eram acasă doar noi două. Am trimis-o pe Nina să o alerteze pe Mami. Unchiul a deschis poarta mare şi a legat calul în curte. Noi am rămas să aflăm cum a ajuns bunicul la Vişeu.

- Mi-a fost dor de voi şi am plecat numai eu, peste deal.
- Ştie cineva că ai plecat la Vişeu?
- Nu am spus nimănui.
- Tati, cere legătura la Săcel, la sfat! Vorbesc eu cu Ştefan, să ştie unde e tata!

Bunicul avea 91 de ani. Cei de acasă îşi făceau griji pentru el. Nu auzea bine şi se mişca destul de încet. Sarcina lui era să hrănească vacile şi calul. În rest, citea, aceleaşi cărţi vechi.

Musafirul a rămas la mătuşa. Noi am plecat acasă.

Când a sosit tata, ne-am grăbit să-i dăm vestea. S-a mirat şi în scurt timp a trecut în curtea vecină.

Bunicul plecase călare, dar după ce s-a dat jos, n-a mai reuşit să încalece. Cărarea peste deal pe care a venit nu prea era circulată. De acolo a venit pe lângă cal.

„Fotograful” familiei, Nelu Terţan, ne-a făcut o fotografie, după ce a venit Doru de la şcoală.


Bunicul a mai rămas câteva zile la Vişeu. A venit şi pe la noi. Fiind sfârşit de săptămână, au venit şi Puiu cu Ioana. Nelu ne-a adunat şi ne-a fotografiat.


 În rândul de sus, de la stânga la dreapta: Ioana, fata care îi ajuta în casă, Mami, Tati şi Puiu. Pe rândul din mijloc: Uţa, bunicul, Ioana, eu şi Nina. Jos sunt mama şi Doru.

Când au vorbit cu unchiul Ştefan, l-au rugat să-l trimită pe uncheşul Nicoară să ia calul şi să-l ducă la Săcel.

Pe bunicu' l-a condus tata la autogară, l-a ajutat să urce într-un autobuz şi l-a rugat pe şofer să-l coboare pe bătrân în faţa sfatului din Săcel. De acolo, bunicul se descurca.


Fragment din cartea de amintiri intitulată IEŞIND DIN TIPARE

miercuri, 10 iulie 2019

În vacanţă la bunici

După un an de grădiniţă, Daniela e în vacaţă. Va petrece două săptămâni la bunica. E convinsă că va afla lucruri noi, se va odihni, se va juca, va cunoaşte copii de vârsta ei.

- Daniela, te-ai spălat pe mâini?
- Acum mă şterg şi vin!

Bunica aşeză frumos castronul cu zmeură pe masa din curte şi o invită pe nepoţică să se servească.

- Ce bune sunt!
- Mi le-a adus o vecină, spune bunica. Sunt foarte bune şi sănătoase. Mă bucur că îţi plac!
- Bunico, ce fac vrăbiile alea în praf?
- Se spală.
- Cum se spală? Cu nisip?
- Aşa se spală păsările vara. Îşi împrăştie praf pe penele de pe tot corpul, apoi se scutură. Fac asta de mai multe ori. Cu praful scuturat, cad şi gunoaiele şi gângăniile care sunt pe penele lor.
- De ce nu se spală în apă?
- Se spală şi în apă mică, nu ca gâştele.
- De ce?
- Gâştele au deasupra cozii o glandă care produce grăsime. Ele, dar şi celelalte păsări de baltă, iau grăsime şi şi-o întind cu ciocul pe pene, peste tot. Grăsimea împiedică apa să le unde penele. Tu ştii că uleiul stă la suprafaţa apei.
- Am înţeles, bunico!
- Vrăbiile, dacă au apă pe pene, sunt mai grele şi nu pot zbura. De aceea, se udă numai când sunt sigure, când au condiţii şă-şi scuture apa de pe ele.
- Tu ai văzut vrăbii spălându-se?
- Da. Am ieşit într-o toamnă să aduc ceva din magazie. Acolo, lângă o baltă mică, erau câteva vrăbii. Intrau pe rând în apă, ieşeau şi se scuturau. Când m-au văzut, au zburat speriate.
- Dar iarna, când nu e praf, nu e apă, ce fac? Nu se mai curăţă?
- Ba da! Într-o iarnă, era zăpadă proaspătă. Ninsese în timpul nopţii. Eu eram la fereastră. De acolo am văzut ce fac vrăbiile. Zburau pe acoperişul magaziei, se jucau în zăpadă. Spuneai că sunt nişte copii! Apoi se scuturau şi zburau din nou în curtea găinilor.
- Şi n-ai făcut fotografii?
- Am vrut eu, dar ele n-au vrut să stea frumos să le fotografiez.
- Asta e! Bine că am mai învăţat ceva!
- Mă bucur că eşti o fetiţă curioasă şi vrei să ştii multe lucruri despre natură! Ţi-a plăcut zmeura?
- Da, e foarte bună!
- Atunci, să mergem mâine la piaţă să cumpărăm mai multă şi să facem dulceaţă pentru iarnă!
- Bine spui, bunico! Iarna, dulceaţa e bună pe pâine sau în prăjituri!

Bucuroase, bunica şi nepoţica se îndreaptă spre casă. În urma lor, pe masa din curte se aşează o vrabie.

Gălbenuş

Kitty are în această rimăvară doi pui: Bubulina şi Gălbenuş. Cum bănuiţi, Bubulina e o pisicuţă cu buline gabene şi negre pe spate şi albă în rest, iar Gălbenuş este un motănel galben.

Bunica pregătise o lădiţă cu fân, pe care o aşezase sub soba din bucătărie, unde Kitty şi puii ei să fie în siguranţă. Când era vreme bună, pisicile ieşeau în curte, dar reveneau seara în bucătărie.

Într-o zi, bunica deschide dulapul, ia o crăticioară şi o pune pe aragaz cu gândul să gătească ceva bun pentru amază.

La scurt timp, aude:
- Miau, miau!

Bunica priveşte în jur. E linişte. Apoi, se aud aceleaşi sunete disperate.
- Kitty, vino şi cheamă-şi puii!, spune bunica.

Pisica intră în bucătărie. Se apropie de dulap. În spatele dulapului nu încape, dar intră Bubulina.
- Gălbenuş, unde eşti?

Bunica încearcă să-l scoată pe motănel de sub dulap cu ajutorul cozii de mătură, dar nu era acolo.

După un timp, se aude din nou:
- Miau, miau!
Bunica deschide dulapul. De acolo, Gălbenuş, speriat, o zbugheşte afară. Nu se opreşte decât în curte, unde Kittyîl linişteşte lingându-l pe frunte.

După experienţa trăită, Gălbenuş nu mai intră în dulap, dar şi bunica e mai atentă.

joi, 23 mai 2019

Toderică

Am aflat cu surprindere că vărul Toderică, după ce a fost internat câteva săptămâni în spiralul orăşenesc din Borşa, a fost adus acasă. I-a cedat inima.

Teodor Grad (rudele şi prietenii îi spuneau Toderică ) a fost profesor de Biologie în Săcel, comuna lui natală, avea gradul didactic I, a fost apreciat de comunitate şi a deţinut funcţia de director al şcolii între anii 1965-1974 şi 1982-1989. A fost şi primar al comunei.

Când mă gândesc la el, mi-l amintesc ca elev al recent înfiinţate Şcoli Medii Mixte din comuna Vişeu de Sus (1952). Noi locuiam în clădirea şcolii, tatăl meu fiind cel care a primit sarcina de a organiza liceul. Pe atunci, era o singură clasă de liceu, elevii din împrejurimi fiind cazaţi în internat.

Într-o zi, când încă nu eram înscrisă la grădiniţă, au venit doi elevi să o anunţe ceva pe mama. Unul dintre ei era Toderică, iar pe celălalt nu l-am cunoscut.

Toderică m-a întrebat:
- Ce faci, Mioara?
- Mă joc.

Ce le puteam răspunde la cinci ani?
- Toderică, îi faci curte fetei domnului director?
- E vara mea!

În acel timp, eu m-am ridicat de la masa pe care desenam şi am luat câteva surcele de brad, frumos făcute de tata. I le-am înmânat lui Toderică.

- Arată-mi cum se face o curte!

Toderică a intrat în joc. A luat două surcele, le-a aşezat paralel, a pus deasupra altele două, perpendiclar pe primele, dar paralele între ele. A continuat în acelaşi mod. După un timp, pe podea se afla o incintă care semăna cu casele din bârne pe care le construiau maramureşenii. Astfel am aflat cum i se face curte unei fetiţe.

Îmi mai amintesc că eram deja în clasa a şasea. Ne pregăteam să mergem la o nuntă la Săcel. Era prima nuntă la care partcipam. Pentru că nu aveau în grija cui să ne lase, părinţii ne-au luat cu ei.

Mă văd în casa mătuşii Ileana. Într-un interval mic de timp s-a căsătorit Dumitru, fiul cel mare al mătuşii şi al uncheşului Toader, dar şi Toderică, al doilea fiu al familiei.

Într-o cameră erau aranjate mese pentru miri, familişti şi rude, iar în cealaltă cameră era tineretul. Eu am preferat compania tinerilor. Acolo era interesant, acolo erau mulţi dintre verii mei, pe unii doar atunci i-am cunoscut. Atunci am văzut cum se rostesc strigături în timp ce muzicanţii, un ceteraş şi unul cu zongura, cântă. Era ceva ce nu văzusem nici în filme. Parcă văd cum îşi dădeau rând şi, în timp ce spuneau "ai, hai şi iar hai...", puneau palma stângă peste cea dreaptă şi apoi schimbau ordinea.

Pentru noi, cei mici, mătuşa pregătise un pat, cu paie şi câteva cergi, într-o magazie. Eram eu mică sau de ce acea construcţie mi s-a părut enormă? Era mult mai înaltă decât toate celelalte din jurul ei. ( O vedeam din tren, când treceam pe viaduct, şi aşa recunoşteam casa mătuşii Ileana.)

Toderică s-a căsătorit cu Florica, o învăţătoare drăguţă. Ne vedeam mai des cu ei decât cu verii care rămăseseră la ţară. Ne vedeam când erau consfătuiri ale cadrelor didactice, de Ziua învăţătorului sau când veneau să se aprovizioneze de la Vişeu de Sus sau să vadă vreun spectacol.

De când am plecat din Maramureş, ne-am întâlnit mai rar. Vorbeam uneori la telefon, ne vedeam la unele evenimente care aveau loc în timpul vacanţelor şcolare. I-am trimis cărţile mele, mi-a trimis monografia, alcătuită de profesoara de istorie Elena Grad, cu titlul SĂCEL – VATRĂ DE ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE MARAMUREŞEANĂ, apărută la Editura Societăţii Culturale PRO Maramureş "Dragoş Vodă", Cluj-Napoca, 2000.

De acum, Toderică nu ne va mai suna.