În toamna anului 1959, începusem clasa a patra. După o lună, am avut o mare surpriză. În locul doamnei învăţătoare Maria Mihalca a venit doamna învățătoare Valeria Filip.
Proză
luni, 2 iunie 2025
Amintiri dintr-o copilărie fericită
joi, 1 mai 2025
1 Mai cu mititei
A
devenit o tradiție ca, de 1 Mai, să ieșim în natură sau măcar să servim
mititei, acolo unde sunt făcuți se persoane pricepute.
Intenționam să merg pe Râu, să văd
cum arată plantele, copacii…, să fac câteva fotografii, ca în alți ani. De data
asta, n-am avut destul noroc. Soțul meu conducea mașina și nu voiam să insist
prea mult.
Am mers mai întâi la Piața de Jos,
acolo unde în fiecare zi este încins grătarul. Doamnele care servesc știu că nu
numai mușterii din piață îi vizitează, ci și alte persoane, care vor să guste
ceva bun: mititei, virșli fierți sau la grătar și, parcă mai aveau ceva…
(Virșlii, un preparat local, sunt niște cârnăciori din carne de oaie și încă un
tip, prezentați în intestine subțiri, de oaie. Sunt picanți, dar foarte
apreciați nu numai de localnici, ci și de prietenii lor din alte zone
geografice.)
Ne-am așezat pe o băncuță, la o masă
și i-am spus doamnei care servea să ne aducă mititei. La masă era un băiat care
acorda mai multă atenție smartfonului decât
mamei lui, care era foarte grijulie:
‒ Mai bine stai aici! E frig și măcar aici dă soarele.
Băiatul nu rezistă:
‒ Nu văd nimic. Mușamaua de pe masă reflecta lumina, iar smartfonul nu avea
contrast suficient.
‒ Mergi pe partea cealaltă, spune
mama și merge să aducă virșlii. Vine cu tăvița, dar se întoarce la bucătărese.
Revine cu un cuțit, verde fistic. Nu poate să taie.
‒ Mamă, scoate protecția! spune copilul.
Doamna
taie două bucățele de aproximativ un centimetru:
‒ E bine așa?
‒ Da, e bine, spune băiatul, cu ochii în smartfon.
‒ Poftă bună!
‒ Pâinea nu o tai?
‒ Rupe-o!
Mama vede că o privesc și nu
insistă. Începe să taie bucăți din felia de pâine.
‒ E bine așa?
‒ Da, e bine, răspunde copilul fără
să privească.
Nu mă pot abține:
‒ Și bunica soțului le făcea
„cătane” fetelor noastre, când avea 4-5 ani, nu la 10 ani.
Mama intervine:
‒ El are doișpe ani.
‒ E stăpân pe smartfon…
Îmi propun să nu mai intervin.
‒ N-ai adus scobitori!
Îi întind doamnei cutia de pe masă,
nu fără a zâmbi amintindu-mi de copilul care a fost vrăjit de scobitori în urmă
cu 3 ani, tot în piață, la mititei. Acel copil avea vreo cinci ani.
Ceva nu era bine: virșlii erau prea
calzi. Mă gândeam că acum mama o să sufle pe fiecare bucățică. Nu a făcut asta.
Mi-a șoptit:
‒ Soacra mea l-a învățat așa.
N-am mai spus nimic. Aș fi vrut să-i spun că azi, copiii se pricep
mult mai bine la dispozitivele electronice decât să mănânce. Asta îi face pe
mulți părinți, bunici să spună că tineretul e mai deștept decât am fost noi.
N-o să mă convingă!
Vă mai amintiți, dacă ați citit
basme, că un dascăl a preferat să învețe un urs să citească o carte decât pe
fiul unui om bogat? Nu știți? Dascălul a
lipit bucățele de carne pe foile cărții speciale, cu „file” de carton, iar
ursulețul răsfoia cartea mormăind, atunci când a trebuit să demonstreze ce
știe.
luni, 25 noiembrie 2024
Cărțile mele pentru copii
La îndemnul unei prietene, las aici link-urile de pe saitul calameo.en, unde am postat cărțile mele pentru copii. Pot fi citite, dacă doriți.
Copii de ieri, copii de azi
https://www.calameo.com/read/000003524ea0cc586728b
Citește, dragă copile!
https://www.calameo.com/read/000003524f606478e64ad
Bunici și nepoți
https://www.calameo.com/read/0000035248c215a6af79b
La bunici
duminică, 20 octombrie 2024
Ultima ţigară
În orăşelul de munte în care locuieşte Ioana, duminica este piaţă mare. Coboară ţăranii din cătunele aferente şi aduc lactate şi legume proaspete.
În timp ce trece pe lângă blocul
vecin, privirea Ioanei este atrasă de o femeie în vârstă, care fuma la o
fereastră de la parter. Când trăgea din ţigară, se vedea jarul ţigării.
‒ Ia te uită! Nici nu și-a băut
medicamentele și fumează! De fapt, e treaba ei!
Mai avea câțiva metri până la piață,
când auzi sirena salvării și, imediat, pe a pompierilor. Apoi, liniște. Câtă
liniște poate fi în piață.
După ce își făcu aprovizionarea,
Ioana porni agale spre casă. Își aminti de sirenele pe care le-a auzit. Grăbi
pasul. Ceva se întâmplase în vreun bloc. De acolo se auziseră sirenele.
Ajunse destul de repede în zonă.
Locatarii vorbeau:
‒ Ai văzut, dragă, ce repede au
ajuns pompierii? Abia a sunat Cornel la 112 și mașinile au ajuns.
‒ Ce s-a întâmplat? o întreabă Ioana
pe femeia lângă care se oprise.
‒ Ieșea fum de la fereastra asta. Și
arătă spre fereastra cu urme de fum.
‒ Acolo stătea o bătrână singură.
‒ Am auzit din piață sirena
salvării…
‒ Pompierii au spart ușa. Au găsit o
saltea care ardea și o femeie în vârstă care nu mai mișca. Dumnezeu s-o ierte!
Lămurită, Ioana porni spre casă.
Femeia care fuma la fereastră o fi adormit cu țigara aprinsă. Ori i s-o fi
făcut rău și a căzut pe pat. Oricum, fumul degajat de salteaua care ardea putea
să-i provoace decesul. Era ultima țigară pe care o aprinsese.
Experienţa
Nina,
sora cea mică, era slăbuţă, pentru că se îmbolnăvea foarte uşor. De aceea, mama
îi dădea, de două ori pe zi, câte o linguriţă de untură de peşte.
Într-o
zi, erau acasă numai cele două surori.
‒
De ce te strâmbi aşa când trebuie să iei medicamentul? o întrebă Ileana.
‒
Nu îmi place cum miroase.
‒
Ce spui dacă încerc şi eu?
‒
Încearcă!
Ileana,
urcându-se pe un scaun, ajunge la sticluţa cu untura de peşte. O ia şi coboară
cu grijă. Reuşeşte să scoată dopul şi miroase. „Are dreptate Nina. Nu miroase
frumos. De fapt, miroase a peşte. Cum să miroasă, dacă e din peşte?”
‒
Ce-ar fi să punem untura în cacao cu lapte? Ar fi mai bună?
Îşi
pregăteşte o căniţă de cacao. Când e gata, o cheamă pe Nina.
‒
Să facem o probă! Punem puţină untură în cacao.
Amestecul
miroase a peşte. Încearcă să guste, dar scuipă în chiuvetă imediat ce ia prima
linguriţă.
‒ Cum poţi să
înghiţi asemenea medicament?
‒ Ce să fac? Mă
obligă mămica! Vrei să mă bată?
‒ Aoleu, să nu ne
prindă că facem experienţe!
Ileana aleargă să
pună sticla cu untură de peşte la locul ei, spală cana în care fusese
amestecul. Încă miroase şi nu este apă caldă. Puţină cenuşă, cum o vedea pe
mama când spală oalele murdare cu funingine, o scoate din încurcătură. Aşează
lucrurile la locul lor.
La timp. Se aude
scârţâitul porţii.
‒ Ce bine că am
terminat! Să nu spui nimic! Promiţi?
‒ Promit!
Mama le găseşte
în camera mare. Fetele răsfoiesc reviste cu poze.