duminică, 20 octombrie 2024

Ultima ţigară

             În orăşelul de munte în care locuieşte Ioana, duminica este piaţă mare. Coboară ţăranii din cătunele aferente şi aduc lactate şi legume proaspete.

            În timp ce trece pe lângă blocul vecin, privirea Ioanei este atrasă de o femeie în vârstă, care fuma la o fereastră de la parter. Când trăgea din ţigară, se vedea jarul ţigării.

            ‒ Ia te uită! Nici nu și-a băut medicamentele și fumează! De fapt, e treaba ei!

         Mai avea câțiva metri până la piață, când auzi sirena salvării și, imediat, pe a pompierilor. Apoi, liniște. Câtă liniște poate fi în piață.

            După ce își făcu aprovizionarea, Ioana porni agale spre casă. Își aminti de sirenele pe care le-a auzit. Grăbi pasul. Ceva se întâmplase în vreun bloc. De acolo se auziseră sirenele.

            Ajunse destul de repede în zonă. Locatarii vorbeau:

            ‒ Ai văzut, dragă, ce repede au ajuns pompierii? Abia a sunat Cornel la 112 și mașinile au ajuns.

            ‒ Ce s-a întâmplat? o întreabă Ioana pe femeia lângă care se oprise.

            ‒ Ieșea fum de la fereastra asta. Și arătă spre fereastra cu urme de fum.

            ‒ Acolo stătea o bătrână singură.

            ‒ Am auzit din piață sirena salvării…

            ‒ Pompierii au spart ușa. Au găsit o saltea care ardea și o femeie în vârstă care nu mai mișca. Dumnezeu s-o ierte!

            Lămurită, Ioana porni spre casă. Femeia care fuma la fereastră o fi adormit cu țigara aprinsă. Ori i s-o fi făcut rău și a căzut pe pat. Oricum, fumul degajat de salteaua care ardea putea să-i provoace decesul. Era ultima țigară pe care o fumase. 

Experienţa

 

            Nina, sora cea mică, era slăbuţă, pentru că se îmbolnăvea foarte uşor. De aceea, mama îi dădea, de două ori pe zi, câte o linguriţă de untură de peşte.

            Într-o zi, erau acasă numai cele două surori.

            ‒ De ce te strâmbi aşa când trebuie să iei medicamentul? o întrebă Ileana.

            ‒ Nu îmi place cum miroase.

            ‒ Ce spui dacă încerc şi eu?

            ‒ Încearcă!

            Ileana, urcându-se pe un scaun, ajunge la sticluţa cu untura de peşte. O ia şi coboară cu grijă. Reuşeşte să scoată dopul şi miroase. „Are dreptate Nina. Nu miroase frumos. De fapt, miroase a peşte. Cum să miroasă, dacă e din peşte?”

            ‒ Ce-ar fi să punem untura în cacao cu lapte? Ar fi mai bună?

            Îşi pregăteşte o căniţă de cacao. Când e gata, o cheamă pe Nina.

            ‒ Să facem o probă! Punem puţină untură în cacao.

            Amestecul miroase a peşte. Încearcă să guste, dar scuipă în chiuvetă imediat ce ia prima linguriţă.

‒ Cum poţi să înghiţi asemenea medicament?

‒ Ce să fac? Mă obligă mămica! Vrei să mă bată?

‒ Aoleu, să nu ne prindă că facem experienţe!

Ileana aleargă să pună sticla cu untură de peşte la locul ei, spală cana în care fusese amestecul. Încă miroase şi nu este apă caldă. Puţină cenuşă, cum o vedea pe mama când spală oalele murdare cu funingine, o scoate din încurcătură. Aşează lucrurile la locul lor.

La timp. Se aude scârţâitul porţii.

‒ Ce bine că am terminat! Să nu spui nimic! Promiţi?

‒ Promit!

Mama le găseşte în camera mare. Fetele răsfoiesc reviste cu poze.

 

miercuri, 19 iunie 2024

ELE, DRAGILE MELE - prezentare de Lucia Pătrașcu

 

Noul volum de proză scurtă „Ele, dragile mele”, semnat de scriitoarea Maria Tirenescu din Cugir, a apărut la editura PIM din Iaşi, în anul 2023.

Așa cum ne-a obișnuit deja, proza acestei scriitoare se plimbă printre amintirile sale și extrage din raiul acesta de nemurire noi și noi personaje reale, figuri dragi care i-au însoțit copilăria, tinerețea și chiar viața adultă. Profesoară de matematică și fizică, autoarea a fost atrasă de mirajul slovelor și a scris literatură. Impresionată de literatura niponă a publicat mai multe volume de gen. Astfel: haiku - „Crochiuri”, „Amprente”, „Printre flori”, un volum de tanka - „Cu sufletul în palme”, un volum de haibun - „Hoinărind printre aminiri”. Nici poezia nu îi este străină acestei autoare: „Valuri de amintiri” și „Zâmbet de copil. Maria Tirenescu a abordat de asemenea proza scurtăUn zâmbet pentru fiecare”, „Draga mea” şi două cărţi autobiografice: „De mână cu tata” şi „Ieşind din tipare”.

Acest nou volum cuprinde tot proză scurtă și toatecele 26 de titluri sunt dedicate unor persoane feminine dragi, care au devenit personaje importante, așa cum au fost în viața autoarei. Ele, dragile sale, au intersectat cu existența lor viața autoarei. Ciclul nu putea începe decât cu „Doamna Mimi”, așa cum era numită învățătoarea Maria Grad din Săcel, mama autoarei. De fel din Constanța, a urmat Școala Normală din Brăila și, conform repartiției, a plecat la post în alt capăt de țară. De acolo se întocmește zestrea biografică a autoarei, născută, crescută și trăitoare pe alte meleaguri. Baștina mamei de la malul mării a fost vizitată când și când și a adunat amintiri frumoase, pe care cititorul le va întâlni întoate prozele sale. 

Acest nouvolum este un ghem de amintiri cu personaje și întâmplări ce se deșiră lin, străbătând țara de la vest la sud-est, întâmplări felurite, vesele, ca studenția de la Cluj, ca nunta de la Constanța , ori triste ca înmormântarea nașei sale, Venera. Interesant este faptul că scriitoarea Maria Tirenescu așază personajele povestirilor sale, indifirent care ar fi numelelor, într-un circuit al vieții, ce începe cu Mihaela și prima ei zi de școală și se încheie cu Anuța și Oara, care, peste ani, retrăiesc amintirile din tinerețea lor studențească.

Prin scrisul autoarei, pe parcursul celor 26 de povestiri, diferite tipologii feminine, rude, prietene, colege, vecine își deschid sufletul și devoalează frânturi din viața lor. Bineînțeles că fiecare poate fi și chiar este o mică secvență din viața autoarei la diferite vârste. Aceasta poate fi Mihaela în prima zi de școală, poate fi sora Ninei, poate fi una dintre nepoatele aflate învizită la bunica maternală, ori prietena Anuței cu care merge la Casa de Cultură.  Poate fi Ileana care are prima întâlnire cu un băiat sau Elena, căreia alt băiat îi aducezilnic câte un trandafir. Și, iat-o, studenta Livia, Cristina din ziua căsătoriei, Iulia, profesoara de matematică și fizică, Viorica, scriitoarea care participă la un concurs literar, Viorica cea iubitoare de pisici, ori Irina, pensionara, care se gospodărește cu grijă. Povești de viață, întâmplări obișnuite, ce conturează un traseu existențial cu bune și cu mai puțin bune, pe care-l urmează o femeie. Un traseu al scriitoarei Maria Tirenescu, împreună cu „ele, dragile mele”, eroinele principale ale cărții.

O carte bogată în descrieri de locuri, de oameni, de fapte expuse într-un limbaj simplu, comun, veridic, ca la o clacă a femeilor, unde se spun multe și mărunte, fiecare cu un bob de înțelepciune și folositoare învățăminte. Iată cum este descrierea plină de emoție a plecării mamei în lumea celor drepți: „Într-o frumoasăzi de primăvară a anului 2003, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit să o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu respect şi drag, i s-au adresat doar cu Doamna Mimi”.

            Scriitoarea Maria Tirenescu are harul povestirii şi al evocării unui trecut căruia îi dă viaţă şi culoare. Ea ne cucereşte cu talentul de povestitoare şi are arta inepuizabilă de a crea emoţii în sufletul cititorilor. Fiecare povestire are în interiorul său chipul unui personaj feminin, care prin comportamentul său, devoalează trăsături de caracter specifice. Autoarea și-a obișnuit cititorii cu proza scurtă, în care excelează și care rămânefidelă relațiilor obișnuite, cu oameni obișnuiți, cu întâmplări cotidiene aduse în paginile cărții sale pentru cititorii obișnuiți, care, sigur, se întâlnesc iarăși cu întâmplări pe care poate că le cunosc deja din alte scrieri și cărora li se adaugă personaje noi. Acest nou volum nu este o scriere încărcată cu figuri de stil, dar strălucește prin simplitatea limbajului, în care povestirile de desfășoară, fiecare, după un tipic adaptat timpului și locurilor în care sunt așezate și în care nota ușor autobiografică le permite să trăiască.

            Ele, dragile mele” este un volum de proză scurtă semnat de scriitoarea Maria Tirenescu, care, prin aminirile sale, aduce bucurie însufletul cititorului și o liniște căutătoare de amintiri în propria biografie.

 

Lucia Pătrașcu

 

 

miercuri, 3 aprilie 2024

Eroul

 

 

            A fost odată un porumbel voiajor, care avea o familie mare, în care toți membrii se ajutau și se antrenau împreună. Fiecare membru al familiei avea sarcini precise, fiecare știa ce are de făcut, iar seara se adunau în voliera lor și povesteau ce s-a întâmplat în timpul zilei. Puii și porumbeii tineri știau o mulțime de povești despre strămoșii familiei, despre faptele de vitejie ale porumbeilor de vârstă medie, despre suferințele celor bătrâni.

            Într-o zi, în timpul exercițiului de zbor, stolul a fost atacat de o pereche de ulii. Porumbeii au zburat derutați. Doar un porumbel cu mai multă experiență a înțeles cât de grea e situația. N-a stat pe gânduri. S-a apropiat de dușmanii lor și a făcut câteva mișcări ca să-l observe uliul.

            În acest timp, ceilalți porumbei s-au grupat și s-au îndreptat spre casă.

            Cei doi ulii au zburat spre porumbelul care zbura singur. Acesta a făcut mișcări ca să-i păcălească pe dușmani. Dar, el era singur și dușmanii erau doi.

            Porumbelul viteaz cunoștea terenul. S-a îndreptat spre casele oamenilor sperând să coboare în vreo curte și să scape de dușmani.

            Cam târziu. Supărați, uliii au tăbărât pe porumbel. Unul l-a ciupit. Celălalt l-a lovit cu ciocul. Porumbelul era obosit și lovit. Dar se bucura că stolul lui a scăpat.

            A zărit un copac și a vrut să se așeză pe-o creangă, dar n-a reușit. S-a prăbușit în iarbă.

            Din curte,  bunica a văzut ce s-a întâmplat și a strigat la păsările mari. În acest timp s-a apropiat de porumbel. Acesta încă mai respira, dar era lovit în mai multe locuri. Cel mai tare îl durea rana de la gât.

            Bunica l-a luat de jos și i-a spus:

            ‒ Ești un erou! Ți-ai salvat familia!

            Porumbelul s-a liniștit și a închis ochii.

            Bunica l-a chemat pe nepoțel și i-a cerut o cutie de carton. A pus în ea porumbelul și i-a explicat nepoțelului că porumbelul e un erou. S-a sacrificat pentru a fi liberi ceilalți porumbei.

            După ce a închis cutia, bunica l-a chemat pe bunicul să facă în grădină o groapă în care să așeze eroul. În ochii copilului se vedea tristețea.

            ‒ Dragă nepoate, eroii trebuie cinstiți, despre ei se vorbește frumos și numai de bine. Nu se plânge.  Acum, porumbelul erou este liniștit și fără griji. Toată familia îi este recunoscătoare. Din când îi amintesc cu drag numele.