Parizer de vită

Am intrat în noul magazinul deschis pe strada noastră. Rafturile erau pline cu produse frumos ambalate, multe, foarte multe dulciuri, detergenţi… Produse pe care le mai văzusem şi în alte locuri. Nu am găsit nimic din ceea ce ne-ar fi putut atrage atenţia. Vânzătoarele erau amabile, ne zâmbeau, dar nu spuneau nimic.

Am trecut printre rafturi şi am pus în coş două tablete de glucoză. Cum să plecăm fără să luăm ceva?

- Mai ţii minte cum era glucoza pe vremea în care noi eram mici?
- Da, îi spuneam grumpi-ţucăr.
- Şi noi îi spuneam aşa, zahăr de cartofi. Vânzătoarea ne spărgea cu ciocanul câte o bucată, apoi completa cu bucăţele mai mici până când pacheţelul costa un leu.
- Sau mai puţin, nu aveam întotdeauna un leu. Ne dădea şi de 50 de bani.
- Şi mai ştii cum rodeam din bucata aia?
- Acum, ne-am domnit. Mâncăm tabletă cu aromă de fructe…
- Nu o mai roadem cu dinţii…

Ne oprim la raionul de mezeluri. Nu căutăm ceva anume, dar ne uităm, doar, doar vedem ceva deosebit. Şi vedem: parizer de vită.

- Hai să luăm o bucată! Dacă e bun, venim şi mai cumpărăm.

Am cerut un sfert de kilogram. Nu ştiam ce gust are şi nu voiam o surpriză neplăcută. Am plătit şi am plecat.

Acasă, ne-a întâmpinat pisica noastră tărcată. I-am promis o bucăţică de parizer. Dar trebuia să mai aştepte. Am scos din sacoşă cumpărăturile, am dus în cămară ceea ce am luat pentru mai târziu şi ne-am aşezat la masă.

Am desfăcut pacheţelul cu parizer. Curiozitatea ne dădea ghes. I-am dat pisicii prima bucăţică pe care am tăiat-o. Ea s-a uitat la parizer, a mirosit, a privit la noi, a mirosit iar…

Între timp, am tăiat şi restul de parizer în bucăţi potrivite, am desfăcut borcanul cu muştar, am tăiat pâine.

- Ce are pisica de nu mănâncă?
- Aşa face de obicei. Miroase şi abia într-un târziu mănâncă.
- Dacă nu e bun parizerul?
- Hai să gustăm!

Am luat fiecare câte o bucăţică. Nimic deosebit. Parcă îi lipsea piperul. Nici sare nu avea ca alte mezeluri apărute pe piaţă, mai ales în comparaţie cu produsele străine. Am pus muştar şi am mâncat. Dar nu cu poftă, ca în vremurile în care parizerul era hrana din pauza de la 11 a celor ce lucrau în fabrică.

Între timp, ne-am uitat la pisică. Ea nu se grăbea să mănânce.

- De ce nu mănâncă pisica? Simte ceva în parizer? Eu nu mai mănânc.
- Nici eu. Nu e cum credeam. Parizerul acela din carne de cal era mai bun.
- Sau ne era nouă foame. Se băteau pisicile de la el.

Am împachetat ce a rămas. Am dus pachetul la frigider. Eram dezamăgiţi. Dacă nici pisica nu-l gusta… Pisica s-a uitat din nou la noi, a mirosit parizerul şi, cu grijă, a luat prima bucată.

- Bine că nu e stricat sau tratat cu cine ştie ce!
- Cât trăiesc, eu nu mai cumpăr parizer de vită! Dacă nici pisica nu mănâncă, nu mănânc nici eu!
- Pisica mănâncă, o vezi?
- Eu nu mai mănânc! Şi nu mai cumpăr. Să-i dai pisicii să mănânce tot!

Mă voi conforma. Pisica a ieşit în avantaj. Numai la pisică nu ne-am gândit când eram în magazin. Dar a avut noroc.

În timp ce urmăream ştirile de la televizor, ne provocam: „Mai vrei parizer de vită?”… „Ce fac cei care nu au pisică?”