Lapte dulce şi cireşe amare

Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Ştiam că laptele se vinde în piaţă, că îl aduc femeile de pe sate, marţea şi vinerea. Mi s-a părut ciudat motivul pentru care trebuia să merg la doamna învăţătoare.

Am deschis, cu puţină teamă, poarta. Nu m-a întâmpinat nici un căţel gălăgios, nici un dulău fioros. M-am liniştit, am prins curaj şi am făcut câţiva paşi. În curte nu era nimeni.

Am urcat câteva trepte şi am bătut la uşă. A deschis doamna învăţătoare.

- Bună ziua! Am sosit!
- Servus, Mioara! Trebuie să aştepţi puţin. Încă nu am muls vacile. Mergem în grajd imediat.

N-am fost încântată de ideea de a merge în grajd. Nici la bunici nu intram, nici când vacile nu erau înăuntru.

Doamna învăţătoare a luat o vadră goală, o cratiţă cu apă, o bucată de cârpă şi a intrat în grajd. Eu am rămas lângă uşă. Priveam de acolo.

După ce a spălat ugerul vacii, după ce l-a şters cu cârpa, a început să mulgă.

- Trebuie să lucrăm curat. Vaca se aşează pe jos sau adună praful de pe buruienile de pe marginea drumului. Noi nu vrem să bem lapte cu praf sau microbi. Îţi place laptele?
- Îmi place, dar îl beau numai fiert, nu cum îl beau alţii.
- E mai sigur fiert. Proaspăt muls, e călduţ.
- Acum, mergem să strecurăm laptele. Mă ajuţi?
- Sigur. Ce să fac?
- Ţine pâlnia şi sticla să pot turna din vadră.

Deasupra pâlniei, doamna a pus o bucată de tifon dublu. Dacă ar fi fost ceva în lapte, s-ar fi oprit pe tifon.

După ce a pus dopuri celor două sticle, m-a întrebat:
- Ţi-a fost frică de vaci? Ai văzut cât sunt de blânde?
- Mai bine să mă feresc. Au coarne şi copite. Şi sunt atât de mari faţă de mine… Şi bunicul are vaci. Am văzut cum le dă fân şi le duce la adăpat la râu.
- Cum? Le duce la râu?
- Da, le duce să bea apă din Iza. Râul trece pe lângă casa bunicilor.
- Când ai fost la bunici?
- Mergem de ziua lui bunicu’, adică de Anul Nou, de ziua bunicii, de Sfânta Maria, şi atunci când sunt evenimente în familie.
- Ai stat la bunici mai mult timp?
- Nu. Numai câte o noapte, că nu îmi place acolo. E fum în tindă. Şi în cameră e fum, că nu fac foc decât atunci când mergem noi. Nina rămâne câte o săptămână. Ei îi place. Vecinii au copii de vârsta ei.
- Am o idee. Ce-ar fi să mergem într-o zi să vezi livada noastră de pe Arşiţa? Ţi-ar plăcea? Se coc cireşele amare.
- Cireşele amare? Eu ştiu că cireşele sunt dulci. Şi s-au terminat. Deja se coc merele.
- Cireşele amare sunt negre şi se coc pe vremea asta. Vorbesc cu mămica ta şi stabilim o zi.
- Foarte bine! E mult de mers? Oricum, mie îmi place să merg pe jos.
- Nu prea mult, dar ştiu sigur că o să-ţi placă.
- Acum, trebuie să merg cu laptele, să nu se strice. Sărut-mâna!
- La revedere! Să fii atentă, să nu spargi sticlele!
- Sunt atentă!

Doamna m-a condus până la poartă. Până acasă făceam zece minute. Aveam timp să mă gândesc la cireşele amare.

* * *

- Mioara, am vorbit cu învăţătoarea ta. Mâine mergem pe Arşiţa. Plecăm pe la ora zece. Tăticul nu vine cu noi. Domnul Mihalca va fi acolo.
- Ce repede! Mă bucur! Va trebui să lucrăm ceva?
- Da, să mă ajutaţi să culeg cireşe.
- Ne urcăm în cireş?
- Vedem noi acolo! Vin şi băieţii doamnei învăţătoare. Se urcă ei în pomi.

A doua zi, pregătiţi cu o găleată şi câteva punguliţe, cu o plasă cu mâncare, am plecat spre Arşiţa. În faţa casei familiei Mihalca, eram aşteptaţi.

Formam un grup interesant. Cel mai mic dintre copii, Doru, avea doi ani. Urma Monica, de şase ani. Nina şi Rodica aveau opt ani, iar eu şi Adrian, eram de zece ani. Sile avea unsprezece ani, iar Gore, treisprezece ani. Cea mai mare dintre copiii familiei Mihalca, Tiţa, nu a venit cu noi. Era la o activitate cu colegii ei, la liceu.

Nu ne grăbeam. Doru era cel care dicta viteza de deplasare. Mama îl lua uneori în braţe.

- Ai citit toate cărţile pe care le-ai primit ca premiu? mă întreabă doamna învăţătoare.
- Da. Cartea cu poezii am citit-o în ziua în care am primit-o. Cartea cu povestirile istorice am citit-o în două zile. Nu m-am grăbit.
- Ţi-a plăcut, aşa-i?
- Sigur că mi-a plăcut. Am citit apoi cartea despre animale. Frumoasă. Dar cel mai mult mi-a plăcut „Povestea pietrei care a căzut din cer”.
- Mă bucur că ţi-a plăcut! Cineva spunea că e pentru copii mai mari.
- Mi-a plăcut foarte mult, e o carte din care învăţ despre planete, stele… Tăticu’ mi-a spus că e o carte de astronomie. Prima mea carte de astronomie.
- Aşa credeam şi eu, că îţi vor fi utile cunoştinţele de acolo. Tu ai auzit de sateliţii artificiali ai Pământului?
- Sigur. Primul satelit artificial sovietic a fost lansat în 4 octombrie 1957.
- Cum de ai reţinut data?
- Era ziua mea când am auzit la difuzor. Cu puţin timp în urmă am citit cartea şi acolo scrie despre sateliţi.

Am mers povestind şi nu am observat când am trecut pe lângă ultimele case din oraş. Am trecut peste râul Vişeu şi început să urcăm. Cărarea şerpuia printre copaci şi erau multe flori. Am vrut să adun un buchet. Am renunţat la gândul că se vor ofili.

Mergeam repede. Doar cu băieţii mă luam la întrecere. Din când în când, eram avertizaţi să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. Când ne opream, vedeam oraşul. Îmi plăcea cum se vedea de la înălţime.

Drumul era mărginit de garduri făcute din crengi, rar câte un gard din scânduri, ca în oraş. Câinii deranjaţi de gălăgia noastră lătrau, dar nu ieşeau din zona de care răspundeau.

Am ajuns la livada familiei Mihalca. Băieţii s-au dus să taie crengi şi noi ne-am întins păturile, pregătindu-ne să adunăm cireşele.

- De ce taie crengile? Nu putem culege direct din cireş?
- Nu vă puteţi urca în cireşi. E periculos.
- Atunci, în alţi ani, nu vor mai fi cireşe.
- Cireşii se vor reface repede.

Cu braţele încărcate cu crengi, au venit, destul de repede, băieţii. Au lăsat crengile pe pături şi s-au dus la joacă.

Am luat o cireaşă neagră şi mică. M-am strâmbat, când i-am simţit gustul. Fetele au început să râdă. Eram dezamăgită. Mă aşteptam să fie mai dulci. Numele li se potrivea. Am aflat că li se mai spun şi cireşe păsăreşti. De fapt, erau cireşi crescuţi în pădure, ca merii pădureţi, şi nu erau altoiţi.

- Ce dulceaţă o să mai iasă din cireşele astea?!
- Aveţi răbdare şi o să vedeţi! Vorbim mâine.

Am cules cireşele de pe toate crengile pe care le aduseseră băieţii. Ni se făcuse foame. Doamna învăţătoare i-a chemat pe băieţi, le-a spus să mănânce câte ceva şi să ne mai aducă nişte crengi cu cireşe.

Am mai adunat o vreme. Pe unele le-am mâncat. Nu mi se mai păreau chiar atât de rele. Mama ne-a lăudat.

Până când doamnele au adunat păturile şi resturile de mâncare, băieţii au adunat crengile goale şi le-au dus lângă un gard. Domnul Mihalca ne-a arătat livada şi magazia în care ţineau uneltele şi unde se adăposteau de ploaie.

Nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Trebuia să plecăm. Fiecare a luat câte ceva, după puteri, să ducă la vale. Eram obosiţi, dar bucuroşi. Pe drum am cules flori, în special clopoţei şi margarete.

La despărţirea de familia Mihalca, am spus că ne-a plăcut excursia şi că ne vom bucura, dacă vom mai avea ocazia să mergem pe Arşiţa.

(Arşiţa e dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus.)