Frumoasa doamnă

- Bunico, îmi spui o poveste?

- Ai fost cuminte azi?

- Sigur! Poţi s-o întrebi pe mama.

- Te cred. Aşează-te şi ascultă!

Nepoţica se aşeză lângă bunica, îşi rezemă capul de umărul bunicii şi spuse:

- Poţi să începi povestea!

- Ieri, am închis ochii şi am aţipit. În vis, am văzut-o. M-a cucerit cu zâmbetul ei discret.

- Ce înseamnă discret?

- Abia i se ghicea zâmbetul.

- Bine. Spune mai departe!

- Am privit-o mai atent. Ochii ei castanii, încadraţi într-un oval perfect, era înconjurat de bucle tot castanii. Obrajii aveau o nuanţă de frunză de păr atinsă de brumă.

- Ce înseamnă oval?

- Un cerc turtit. Cele mai frumoase artiste au faţa puţin alungită, nu rotundă…

- Înţeleg.

- La gât purta mărgele din struguri de toate culorile. Rochia ei vaporoasă era din frunze de toate nuanţele, de la verde pal la portocaliu şi cărămiziu, până la maro închis.

- Ce înseamnă vaporoasă?

- Ca aburii care ies din ceaiul care fierbe.

- Bine.

- N-avea pantofi, iar de glezna stângă i se prinsese un fir de iederă cu frunze sângerii.

- Cum sunt frunzele?

- Sângerii, adică roşii, ca sângele. Ai văzut ieri pe gardul grădiniţei…

- Aşa e. Mai departe…

- În mâna dreaptă avea un coş, împletit din nuiele, plin cu firimituri de frunze uscate. Lua câteva cu mâna stângă şi le arunca în jur. Pe unde ajungea vreo firimitură, toate frunzele îşi schimbau culoarea.

- Interesant. Cum se numea doamna?

            - Era Doamna Toamnă.