Mămăliguţă!

            Andrei şi Cornel erau singuri acasă. Se apropia amiaza şi li se cam făcuse foame. Nu aveau chef să mănânce ciorbă, aşa cum le spusese mama, aşa că, se gândeau să facă ei ceva proaspăt. Şi, fiindcă o urmăreau pe bunica atunci când gătea, se credeau mari bucătari. Ce s-au gândit? Să facă mămăligă şi să o mănânce cu ouă.

            Zis şi făcut! Cornel a luat o oală şi a umplut-o cu apă.

            - Măi, Cornele! Unde mai încape făina?

            - Ai dreptate, Andrei! Mai vărs din ea.

            Au aprins focul la aragaz şi au aşteptat să fiarbă apa. Dar s-au plictisit şi au început să toarne făina de mălai.

            - Măi, ce neatenţi suntem! N-am pus sare!

            - Acum aduc…

            Când li s-a părut că mămăliga e gata, au început să se îmbie unul pe celălalt să guste. Fiecare refuza.

            - Gustă tu, că eşti mai mare!

            - Gustă tu, că a ta a fost ideea!

            Până la urmă, s-au gândit că găinile vecinilor ar putea să facă acest lucru. Au deschis fereastra şi au aruncat o lingură de mămăligă în curte.

În câteva clipe, găinile s-au îngrămădit la mâncare. Copiii erau bucuroşi.

- Vezi că le place?

- Mai dă-le o lingură!

O nouă cantitate de mămăligă fu aruncată pe fereastră. De data aceasta, însoţită de un avertisment sonor:

- Mămăliguuuţăăă!

Găinile, flămânde s-au repezit la mâncare. Copiii erau bucuroşi. Au uitat că le e foame. Strigau şi aruncau mămăligă pe fereastră.

De la o vreme, găinile nu mai alergau la mămăligă. Copiii au considerat că le-au săturat. Atunci, şi-au amintit că voiau să mănânce.

Soneria sună întrerupt. Andrei fugi la uşă. Deschise. Vecinul îl întrebă nervos:

- Ce faci, băiete? Îmi omori găinile!

- Eu le-am dat să mănânce…

- Mâncaţi voi şi lăsaţi-mi găinile în pace!

Vecinul plecă. Copiii s-au gândit că mămăliga lor nu e bună. Şi n-au mâncat. Abia a doua zi au înţeles că mămăliga era prea fierbinte pentru găini. De atunci, când unul voia să râdă de celălalt, striga: „Mămăliguţă!”