Smochinele şi matematica

Lucian era foarte încântat de tot ce îi povestea bunica lui. Aştepta cu nerăbdare următoarea vizită. 

- Bunico, îmi mai povesteşti o întâmplare adevărată din copilăria ta?

            - Cu bucurie. Ştiu că eşti un nepoţel cuminte şi înveţi din păţaniile celorlalţi. Peste ani, poate că le vei povesti şi tu copiilor ce năzbâtii ai făcut în copilărie. Să ne aşezăm pe băncuţă!

            Bunica şi Lucian s-au aşezat comod.  După câteva clipe în care bunica privi cireşele care dădeau în pârg, începu să povestească.

            - Cred că eram în clasa a doua. La alimentara de vizavi sosise maşina cu marfă. Îmi amintesc că tata ne-a adus portocale şi alte fructe despre care ne-a spus că sunt din ţările în care nu ninge niciodată.

            - Mare lucru! Portocale…

            - Pentru noi, erau noutăţi. Eram obişnuiţi cu mere, pere, prune, nuci. Cireşe şi pepeni aduceau numai unii ţărani la piaţă. La noi în oraş, nimeni nu avea cireş. Pur şi simplu, nu era obiceiul. Pepenii se aduceau din Oltenia, dintr-o parte a ţării în care era mult mai cald ca la noi. Şi unde ploua mai puţin.

            - Să revenim la ceea ce v-a adus tatăl tău!

            - Ne-au plăcut portocalele, mandarinele, dar şi smochinele. Era prima dată când am mâncat smochine. Erau uscate, aşa cum aduc şi azi. Ţi-am mai spus, când eram mică, marfa era adusă în lădiţe, butoaie, saci. Fructele se cumpărau în cantităţi mici. Vânzătoarelor le revenea sarcina de a le cântări.

            - Mi-ai mai spus că le ambalau în pungi de hârtie…

            - Aşa e! A doua zi, am fost să cumpăr pâine. A trebuit să stau la rând. M-am uitat pe rafturi, am văzut preţurile. Am reţinut că smochinele costau nouă lei. Tata ne adusese câteva, dar eu aş mai fi mâncat…

            - Şi?

            - M-am gândit cum să fac, câţi lei să cer, cum să fiu convingătoare…Mi-am compus o problemă: dacă un sfert de kilogram costă nouă lei, cât costă un kilogram? Am început să calculez. Un sfert costă nouă lei, o jumătate costă nouă plus nouă, adică optsprezece lei. Un kilogram, după calculele mele, trebuia să coste treizeci şi şase de lei.  Am aşteptat să vină tata din oraş şi l-am informat că la alimentara mai sunt smochine şi eu aş vrea să mai mănânc. L-am rugat să îmi dea nouă lei.

- Bunico, ai vrut să îl păcăleşti pe tatăl tău?

- Atât am înţeles la acea vârstă. Voiam să mănânc smochine.

- Şi l-ai păcălit?

- Tata ştia să mă determine să mă dau de gol. M-a întrebat cât costă un kilogram. I-am răspuns repede: treizeci şi şase de lei. M-a întrebat dacă nu cumva sunt cam scumpe. Am izbucnit în râs. A râs şi tata şi m-a întrebat cum am calculat. Apoi, tata mi-a spus că, în clasa a treia voi învăţa tabla înmulţirii şi voi calcula mult mai repede şi mai uşor. Smochinele vor avea un preţ accesibil, adică nu prea mare, ca să poată copiii să le cumpere. Pe atunci, un învăţător, cum era tata, avea salariul de şapte sute de lei. De atunci, banii s-au schimbat de  câteva ori, preţurile s-au schimbat de mai multe ori.

- Ce ai învăţat din acea întâmplare, bunico?

- Am învăţat că, pentru a calcula mai repede, pentru a rezolva mai repede unele probleme practice, e foarte important să ştiu tabla înmulţirii.

- Tatăl tău nu s-a supărat că ai vrut să îl păcăleşti?

- Tata avea simţul umorului şi a apreciat faptul că mi-am compus o problemă de matematică şi chiar mi-am rezolvat-o cunoscând numai adunarea.

- Bunico, îmi mai spui o poveste?

- Mai târziu, că trebuie să le dăm mâncare puilor. Mă ajuţi?

- Sigur, bunico!

Bunica şi Lucian s-au dus să hrănească puii. În acest timp, bunica încerca să-şi amintească o întâmplare adevărată pe care să i-o povestească lui Lucian.