Toamna la mare

După ce am fost admisă la facultate, m-am gândit că sunt destul de mare pentru a merge singură la Eforie. Am ales luna septembrie. Nu văzusem niciodată cum e marea în timpul toamnei. Bănuiam că e foarte frumos. În plus, mama trebuia să fie la şcoală de la începutul lunii, iar Nina şi Doru mergeau, din 15, la şcoală.

În comparaţie cu alţi ani, aveam avantajul libertăţii depline. Cel puţin, aşa credeam. Bunicii aveau acelaşi program de ani de zile. Bunica, o femeie pedantă, pregătea camerele pentru turişti, bunicul făcea aprovizionarea, iar seara ieşeau la plimbare. Cumpăraseră un aparat de radio cu clape pentru schimbarea canalului şi cu ochi magic. Ascultau în special „Radio vacanţa”. Bunicul citea ziarele şi, ceea ce mă distra, la ora 16 îşi bea obişnuita cafeluţă pe care i-o servea bunica. Nu era cafea naturală, ci Unica. Bunica era responsabilă şi cu organizarea activităţii bunicului. El fusese operat în urma unui ulcer gastric şi ţinea regim.

Eram liberă să fac ce vreau, dar la plajă mergeam cu chiriaşii bunicilor. Aşa era mai sigur. Nu riscam să mi se întâmple ceva neprevăzut.

Unchiul Sever lucra la Eforie-Nord. Era gestionar la un mic magazin. Însoţită de bunica, am făcut prima vizită la „magazinul unchiului”. Autobuzul a oprit vizavi, lângă parc. Am făcut un tur al parcului după câteva zile, când bunica m-a trimis să-i duc ceva unchiului, dar nu m-am îndepărtat de locurile cunoscute.

Într-o seară, unchiul Sever mi-a propus să merg la un film la cinematograful în aer liber din Eforie-Nord. Am mers cu autobuzul de la ora 7 seara. Am observat cât de mândru era unchiul când mergea cu mine prin staţiune.

- Cine-i domnişoara? întreba câte unul dintre prietenii unchiului.

- E nepoata a mea.

- Nu ştiam că ai o nepoată atât de mare...

- E studentă.

Eu mă arătam preocupată de câte o nimica toată, doar ca să nu intru în vorbă cu ei. Ne-am oprit de câteva ori, căutând gumă de mestecat străină. Unchiul Sever m-a condus la cinematograf. După ce mi-am ocupat locul, el a plecat. Urma să vină după mine la terminarea filmului.

Am văzut un filmul SF: Călătorie fantastică. Pe scurt, o echipă de oameni de ştiinţă, într-un submarin, sunt micşoraţi la dimensiunile unui microb şi, cu ajutorul unei seringi, sunt introduşi în carotida savantului care se alesese cu un cheag de sânge în creier în urma unei tentative de răpire. Savantul era menţinut în stare de hipotermie, pentru ca sângele să circule mai încet. Comunicarea cu echipa reală se făcea prin sistem Morse (Wi-Fi, spun cei din film). Din echipaj face parte şi un personaj care doreşte ca secretele omului de ştiinţă să nu fie cunoscute. De aceea, sabota acţiunile echipajului. Planul operaţiunii suferă modificări şi numai pregătirea excepţională a doctorilor şi a ofiţerului de transmisiuni care asigura comunicarea cu echipa care coordona din laborator acţiunea au făcut posibilă distrugerea cheagului din creierul savantului. După o oră, oamenii reveneau la dimensiunile iniţiale. Sabotorul moare digerat de o leucocită, iar ceilalţi membri ai echipajului sunt recuperaţi dintr-o lacrimă a savantului căruia i-au distrus cu un laser cheagul de sânge.

La acea vârstă citeam toate povestirile şi romanele ştiinţifico-fantastice pe care le găseam. Deşi bănuiam că misiunea va fi îndeplinită, am urmărit filmul cu sufletul la gură. Am studiat efectele speciale şi imaginile pe care le vedeam. În plus, din distribuţia filmului făceau parte Stephen Boyd, Raquel Welch şi Edmond O'Brien.

În următoarea sâmbătă, unchiul mi-a promis că mă duce să văd cel mai bun restaurant din staţiune. Şi am mers la „Europa”. La intrare era un „general” pe care unchiul îl cunoştea. I-a spus că sunt nepoata lui şi că sunt studentă.

Unchiul a comandat câte un grătar cu garnitură şi vin roşu. Mie mi-a comandat pepsi. Restaurantul avea orchestră şi ring de dans. După ce am mâncat, am dansat.

- Dansezi bine. Unde ai învăţat?

- Parcă nu ştii... Vals m-a învăţat bunica, în parc, unde dansau ruşii. Tango m-a învăţat tata. Am mers o dată la familia Râhlea, nu ştiu ce sărbătoreau. Ploua şi nu ne-au dat voie în curte. Un timp, ne-am uitat pe fereastră. Eram la etajul întâi. Dar ne-am plictisit. Ceilalţi invitaţi dansau pe muzica unul gramofon. Gazdele aveau plăci. Cred că erau moldoveni. Ştiu că au predat limba rusă. Tata m-a invitat la vals şi, fiindcă a urmat un tango, mi-a explicat cum se dansează.

- Când erai mică spuneai că vei fi cântăreaţă de operetă. Când ţi-ai schimbat preferinţa?

- În clasa a doua, mergeam de două ori pe săptămână la doamna Moldovan. Acolo învăţam, câte o jumătate de oră, să cânt la pian. După un an, nu ştiam nici un cântec. Mă enerva cum număra: „una, doua, treia patra”. Mergeam la pianul şcolii şi, după câteva încercări, îmi reuşea o meodie. Cântam după ureche, ca lăutarii. În clasa a treia n-am mai vrut să merg la pian. Am fost de două ori la un cerc de balet. Nu mi-a plăcut. Am învăţat prea puţin şi nu am dansat deloc. La numărătoarea instructoarei, făceam un fel de gimnastică.

- Ţie nu-ţi place nimic...

- Cum nimic? Eu trebuie să văd un rezultat!

- Ai renunţat definitiv la muzică, la dans...

- Nu chiar. În fiecare an am cântat în cor, în grupul vocal, chiar şi solo. Am dansat în grupurile de dans ale şcolii, balet sau dansuri populare. Nu mai vreau să fiu artistă.

- Ţie nu ţi-a prea plăcut şcoala!

- Să ştii că mă supăr! Am învăţat la toate materiile. Au fost unele materii pe care nu le aveam la suflet, dar învăţam, pentru că îmi plăcea să rezolv probleme. De exemplu, chimia. Nu îmi plăcea să „tocesc” proprietăţi, dar îmi plăceau problemele. Pe scurt, după ce scriai formula, restul era regula de trei simplă.

- Faci ce faci şi tot la matematică ajungi.

- Cu siguranţă, matematica e cea mai frumoasă, cea mai grea şi cea mai utilă materie. Nu oricine o poate învăţa. Mie mi-a plăcut întotdeauna. La început, era doar un instrument de calcul. Apoi a devenit preferata mea.

- La câţi ani ai descoperit că e frumoasă?

- La sfârşitul clasei a cincea, profesoara de matematică ne-a propus să rezolvăm zece probleme recapitulative de la sfârşitul manualului. Mi-am amintit cu o seară înainte de data limită de prezentare a problemelor. Am luat cartea fără prea multă tragere de inimă. Rezolvam mecanic. Apoi, s-a întâmplat ceva: am dat de oproblemă interesantă. Trebuia să aflu câţi ani a trăit Arhimede. Se dădeau câteva relaţii. Am rezolvat problema prin metoda figurativă. A fost o problemă frumoasă, interesantă. Am verificat răspunsul cu cel de la sfârşitul cărţii. Era bun. Atunci cred că a fost momentul în care am decis să acord mai mult timp învăţării matematicii. În fond, puteau să cânte alţii, cei pentru care matematica era o teroare.

- Cum rămâne cu „trebuie să văd un rezultat”?

- La matematică poţi să ajungi la rezultatul unei probleme pe mai multe căi, prin mai multe metode. Şi poţi să verifici dacă ceea ce ai obţinut e corect. De multe ori, poţi şă intuieşti rezultatul. Totul depinde de cât de mult munceşti. Şi de plăcerea cu care munceşti.

- Mai dansăm valsul ăsta şi mergem acasă. Ce spui?

Era prima dată când am întârziat până spre miezul nopţii. Bine că pe litoral circulau autobuze destul de des!

La un chioşc de presă găsisem reviste tipărite în Moldova. Am cumpărat câteva numere din Крокодил (Crocodil), o revistă de umor. Nu mai văzusem astfel de reviste. Acasă citeam publicaţii în franceză, dar revista Uniunea Sovietică era în limba română.

Împreună cu chiriaşii bunicilor, am mers într-o zi la Costineşti. Auzisem că acolo e o atmosferă frumoasă. Aflasem de la Radio vacanţa că la Costineşti se întâlnesc în special studenţii. Am văzut un sătuc, o plajă întinsă, multe chioşcuri, dar nu am fost impresionată. Poate şi pentru că eram într-un grup de persoane cu mult mai mulţi ani ca mine. Nu îndrăzneam să mă îndepărtez de cei care îşi luaseră angajamentul să mă aducă în condiţii bune înapoi.

Singurul lucru neobişnuit care mi s-a întâmplat a fost o neaşteptată amigdalită. Dacă eram acasă sau chiar în Cluj, cumpăram penicilină şi în trei zile eram ca nouă, dar în Eforie nu se vindeau antibioticele fără reţetă. Cu greu a găsit bunica un medic care să îmi scrie o reţetă. Făcusem febră şi nu aveam chef de nimic, nici de citit, nici de ascultat radioul. Îmi luam medicamentele şi în scurt timp adormeam din nou.

Bunica m-a anunţat că am primit o scrisoare. Am luat-o şi am pus-o sub pernă. Am adormit. După o vreme, bunica m-a întrebat: „De la cine e scrisoarea?”. Uitasem de scrisoare. Am deschis-o. Era de la Vasile. Îmi spunea că a fost în permisie şi că Nina i-a dat adresa bunicilor. Deci, chiar cu întârziere, şi-a ţinut promisiunea de a-mi scrie. Ştia că reuşisem la facultate. Era în Arad.

Sejurul meu la Eforie a fost de aproape trei săptămâni. Am plecat la Cluj cu un tren direct. Aveam avantajul că nu trebuia să schimb în Bucureşti. De fiecare dată călătoream cu trenuri directe Baia Mare-Mangalia, Cluj-Mangalia…

Nu cunoşteam nici o persoană din compartiment. Cât timp era lumină, am citit. Apoi, când unul dintre călători a stins lumina pe motiv că fiica lui trebuie să doarmă, am începuit să mă plictisesc. Am ieşit pe culoar. Lângă mine, o doamnă în vârstă fuma. Era plictisită şi ea. Am intrat în vorbă.

- Domnişoară, unde mergi?

- La Cluj.

- Cu cine călătoreşti?

- Singură.

- Şi nu te temi?

- Trenul e plin de călători.

- Da, ai dreptate. Eu am urcat la Bucureşti, dar cred că erai deja în tren...

- Vin de la Eforie-Sud. Am ales trenul direct. Mi s-a părut mai avantajos. Dimineţă merg să fac microfotografia şi după-amiază am un tren direct spre Vişeu.

- Eşti sudentă? În ce an?

- În primul an, dar sunt sigură că mă descurc. Cunosc oraşul.

- Am ajuns în Teiuş. Mă pregătesc să cobor. Merg la Aiud.

Văzând că nu reacţionez cum se aştepta, doamna a considerat că trebuie să-mi explice.

- Am un neam la Aiud, spuse doamna coborând vocea. A fost închis pe motivul că a aţionat împotriva regimului.

Văzând că sunt pe lângă subiect, doamna îşi stinse ţigara şi intră în compartiment după bagaje. Deja se auzea zgomotul pe care îl face trenul la schimbarea liniilor.

Doamna a coborât în staţie, nu înainte de a ne lua rămas bun. Eu am rămas cu nişte întrebări fără răspuns. Ştiam că tata îmi va răspunde la toate.

Am ajuns în Cluj dimineaţa devreme. Am făcut microfotografia şi am luat primul tren spre Vişeu. Rezultatul îl luam la întâi octombrie, la începutul cursurilor, când mă cazam la căminul studenţesc.

Cum e toamna la mare? Frumos, e linişte, frunzele copacilor sunt încă verzi, grădinile sunt încă proaspete, sunt fructe şi legume de tot soiul, dar nu mai e aglomeraţia din august.