miercuri, 9 ianuarie 2013

Rezolvarea creativă a conflictelor


În timp ce îşi bea cafeaua şi se gândea să scrie ceva, auzi sunetul ascuţit al telefonului. Îşi luă ceaşca în mână şi ieşi în hol.
- Alo…
- Servus, Lenuţo! Ce faci?
- Beam o cafea…
- Numai asta făceai?
- Şi mă gândeam…
- Cu asta trebuie să începi!
- Bine, cu asta trebuia să încep. Cum le ştii tu pe toate! Ca un om mare…
- Da, ca un om mare ce sunt. Ce spui dacă vin la tine?
- Vino! Sunt singură. Te aştept!
Lenuţa aşeză receptorul în furcă, sorbi puţină cafea şi se aşeză pe fotoliul din hol. Încerca să-şi amintească ultimul vers pe care-l găsise înainte de a suna telefonul. Nu reuşea. Versul a plecat cu idee cu tot!
În scurt timp, uşa se deschise parcă împinsă de tsunami şi, ca fulgerul,  în tocul ei apăru Jeni.
- Mi-am luat în fugă jacheta şi am alergat la tine. Ce faci?
- Fac ce pot.
- Şi ce poţi?
- Mai bine, întreabă-mă ce nu pot.
- Bine. Te întreb ce nu poţi.
- Nu mă pot concentra. Dacă ai răbdare, îţi povestesc. Te rog să nu mă întrerupi prea des. Ştiu că nu poţi asculta fără să intervii, dar străduieşte-te!
- Promit că te ascult.
- Uite, ai aici o ceaşcă cu cafea, ai aici biscuiţi şi sper să nu mă întrerupi.
- Sunt numai ochi şi urechi. Gura o voi folosi numai pentru alimente!
- Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit pe internet un anunţ în legătură cu un concurs. M-am gândit particip. Pentru aceasta, m-am înscris pe sait, am salvat condiţiile, am început să colaborez… Mi-a plăcut tema. Când măturam, spălam câte ceva, când mergeam la piaţă sau când mă întorceam acasă, mă gândeam cum să scriu poezia. Nu am mai scris de mult… Dar scrisul nu e ca mersul pe bicicletă. Dacă ai întrerupt, cu greu îţi intri în mână.
- Ai dreptate!
Lenuţa o săgetă cu privirea.
- Iartă-mă, tac!
- Într-o zi, în timp ce coseam nişte nasturi, mi-a venit o idee. Voiam sa notez cuvintele care veneau singure. Mai aveam un nasture când, ca vântul, a intrat Sorin: „Vino repede! A căzut mama mare!” Nasturele a rămas necusut. Şi poezia nescrisă.
- Nu ţi-ai mai amintit-o?
- Gata, a plecat în neant! Au urmat sărbătorile de iarnă, mama trebuia ajutată… Ieri, mi-am luat ceva de tricotat. Mai prudentă, am pus la îndemână un caiet şi un pix. Încercam să  intru în temă: „rezolvarea creativă a conflictelor din sufletul tău”. În mai puţin de o oră, a intrat Sorin, ştii cum umblă el, strigând că i-e foame. Am simţit un cui în creştet şi m-am ridicat. Momentul meu poetic s-a încheiat, foaia a rămas neatinsă. Am încercat şi azi, după ce au plecat copiii la fotbal.
- Când ai scăpat de probleme, am sunat eu.
- Da, dar nu e vina voastră. Se pare că nu sunt în stare să scriu. Poezia te caută, dacă nu te găseşte, pleacă la altul.
Jeni deschise gură, dar nu spuse nimic. Şi-a amintit ce a promis.
- Când eram elevă, dar chiar şi după aceea, dacă aveam o temă, o lucrare, nu începeam să scriu din prima zi. Mă gândeam, căutam variante, citeam…, dar scriam în ultima clipă. Sunt în faţa ultimei clipe. Şi nu am nimic concret.
- Acum ai rămas…
- Cu conflictele nerezolvate.

miercuri, 2 ianuarie 2013

Întâmplări de demult



- Bunicule, mi-ai promis că îmi povesteşti într-o zi de ce şchiopătezi. Ai timp acum? Uite, până când soseşte mama, ne aşezăm aici, pe băncuţă, şi povestim.
- Bine, să ne aşezăm.
Şi bunicul, începu:
- Am văzut lumina zilei într-o comună mare de pe Valea Izei. Am fost al şaselea copil al familiei.
- Ai fost cel mai mic?
- Da, până când s-a născut sora mea, Ioana. Apoi, a mai venit încă un frate.
- Câţi copii aţi fost?
- Am crescut mari numai opt, dar mama a avut doisprezece copii.
- Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?
- Au murit de mici. Au fost bolnavi şi, pe atunci, la ţară, nu erau medici, nu erau medicamente…
- Părinţii tăi au fost săraci?
- Nu. Au fost ţărani cu gospodărie mijlocie, creşteau oi, vaci, capre, aveau cai, păsări… Îmi erau dragi toate, dar mai cu seamă îmi plăceau mieii şi laptele de oaie primăvara, în perioada fătatului.
- Dacă aveau atâtea animale, cum se descurcau? Cine le îngrijea?
- Oile iernau în câmp, iar în vremea fătatului se găseau în Măgurice, unde tata şi fraţii mei mai mari aduceau fân şi otavă.
- Ce e otava?
- Primăvara, iarba începe să crească. Atunci când e destul de mare, oamenii o cosesc şi o usucă. Aşa obţin fânul. Pe locul în care s-a făcut fânul, iarba creşte din nou. Oamenii o cosesc şi o usucă. Astfel, obţin otava.
- Am înţeles. Spune mai departe!
- Într-o primăvară, când încă nici nu eram sigur cum se leagă opincile, fără să vorbesc cu cineva din familie despre planurile mele, m-am îmbrăcat cum m-am priceput şi am plecat, neobservat de nimeni, la oi. Stâna era cam la o oră de mers de unde locuiam noi. Toader, fratele meu cel mare, era cioban.
- Cât era de mare?
- Era cu aproape zece ani mai mare ca mine. El a văzut cum umblam cu nesiguranţă, căutând stâna. M-a recunoscut şi m-a certat. Eu i-am spus că vreau să rămân acolo şi i-am promis că îl ajut să hrănească şi să adape oile care rămâneau în  ţarc în timp ce turma mergea la păscut.
- Te jucai cu mieii?
- Da. Şi beam lapte cât doream.
- Spune mai departe!
- La început, m-am bucurat că am fost acceptat, dar acest loc nu era prea vesel.  Într-o zi, pe când mă întorceam de la o stână vecină, am trecut pe lângă o haită de câini. Şulăm, câinele cel mai voinic, a tăbărât pe mine, muşcându-mă de cap, mâini, şolduri. Am fost scos din gura câinilor de ciobanul care se găsea mai  aproape.
- Şi nu te-a durut?
- Ba m-a durut, dar fratele meu mi-a curăţat rănile şi m-a bandajat cu bucăţi de pânză rupte dintr-o cămaşă.
- N-ai fost prea cuminte…
- În ziua următoare, aveau să se întâmple lucruri şi mai grave. Toader cumpărase, fără ştirea tatii, o puşcă din cele rămase în urma războiului. O ţinea în colibă. Era încărcată. Avea şi gloanţe de rezervă. Se gândea că e bună să sperie lupii care dădeau târcoale stânei, mai ales noaptea.
- Erau şi lupi?
- Sigur. Unde sunt oi, sunt şi duşmanii lor.
- Şi ce-aţi mai făcut?
- Un cioban, de la o stână vecină, a venit în vizită la noi. Ştia de armă. A vrut să-mi arate ce ştie el să facă. Din neatenţie, a împins un cartuş în ţeavă şi a apăsat pe trăgaci ca să audă ţăcănitul. Glonţul a plecat din puşcă şi a trecut prin piciorul meu stâng,  fracturându-mi osul.
- Te-a durut? Te-ai speriat?
- Pe moment, nu m-a durut. Eram prea speriat. După un timp, am înţeles că situaţia e gravă.
- Şi ce-ai făcut?
- Un alt frate, Gheorghe, care venise să aducă alimente (slănină, mălai), se găsea la un pas de mine. A fugit  să-i anunţe pe părinţi. Tata se afla la arat tocmai în partea opusă a comunei. A venit cu căruţa abia pe înserat. Toader s-a ascuns pentru a nu da ochii cu tata.
- Şi ce a făcut tatăl tău? Te-a dus la doctor?
- M-a dus la spital, la Vişeu de Sus. Acolo mi-au tratat şi rănile pe care mi le-au făcut câinii. Mi-au operat piciorul şi mi l-au pus în ghips. S-a vindecat, dar a rămas puţin mai scurt decât cel sănătos. De aceea şchiopătez puţin.
- N-ai fost cuminte...
- Ai dreptate, nu am fost cuminte. Am avut intenţii bune, dar trebuia să-i spun mamei ce planuri am… Nu m-ar fi lăsat să plec. Din pricina acestor întâmplări, nu am putut să merg la şcoală atunci când am împlinit şapte ani. Despre primul an de şcoală îţi voi povesti cu altă ocazie.
- Eu voi fi cuminte, chiar dacă nici eu nu pot să stau prea mult liniştită.
- Ştiu că vei fi cuminte. Tu eşti fetiţă, ai televizor, mergi la grădiniţă, ai jocuri… Eu am trăit în alte condiţii.
- Bunicule, ne-am înţeles! Mâine îmi povesteşti mai departe. Mi-ai promis!
- Am promis. Eu îmi respect promisiunile!

duminică, 2 decembrie 2012

Ciocolata


           Într-o zi, noul nostru coleg care preda istorie, a venit cu o ciocolată mare, i-a desfăcut ambalajul şi a rupt-o în bucăţele.
            - Vă rog să vă serviţi!
            - Cu ce ocazie?
            - Vă spun imediat! Serviţi-vă şi dumneavoastră, domnule director!
            - E o zi specială?   
            - Într-un fel, este, începu colegul nostru. Îl ştiţi pe Goangă din clasa a cincea?
- Cine nu-l ştie?
- Îmi deranja zilnic orele. Am încercat să îl atenţionez, să îl cert, să îl pedepsesc…
- Şi nu a ţinut. Ştim cum este. Bine că nu lipseşte! Sora lui n-a terminat nici clasa a şasea…
- Într-o oră, i-am promis că îi dau o ciocolată mare, dacă stă cuminte trei ore consecutive. Toată clasa a aşteptat să vadă dacă mă ţin de cuvânt. În săptămâna care a trecut, Goangă a fost foarte cuminte. Nu a mai deranjat pe nimeni. Azi, am venit la şcoală cu ciocolata, am aşezat-o pe catedră, copiii au văzut-o şi l-au urmărit pe Goangă.
Colegele din cancelarie se priveau zâmbind. Intuiau ce a urmat.
- Azi, Goangă nu a stat nicio clipă locului. A vorbit, s-a foit, a scăpat pixul… Aşa că, de comun acord cu clasa, am stabilit că nu merită ciocolata. Este, deci, un eveniment.

vineri, 30 noiembrie 2012

Doamna Mimi


Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Era calmă şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că în realitate era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi îmi pretindea să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă chiar decât alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “
Într-o zi, mama mi-a arătat un album cu foi îngălbenite. În loc de fotografii, pe foile de carton erau lipite bucăţele de pânză pe care erau cusute modele. Cele mai multe erau în cruciuliţe, dar se aflau acolo şi modele realizate în punct înaintea acului. La colţurile fiecărei file erau desene făcute cu peniţă, cu cerneală colorată. Mama mi-a povestit  că a făcut albumul când era elevă la Şcoala Normală din Brăila. Toate fetele aveau astfel de albume. Se ajutau între ele, unele au desenat şi pe albumele celor care se pricepeau mai bine să coasă. Fiecare venise cu modele de acasă şi au făcut schimb.
Eram fascinată de acel album. Îl luam uneori doar să-l răsfoiesc, alteori, mă inspiram, încercam să desenez sau să cos câte un model. Alteori, împreună cu mama, alegeam modele pentru un nou lucruşor: şerveţel, periniţă, broderie pe o bluziţă.
Mama se odihnea lucrând, cosând sau tricotând. Atunci, putea să-mi povestească şi despre caietele cu reţete de bucate pe care le completau în şcoală, îmi spunea câte ceva despre persoanele din fotografiile pe care le avea din acea perioadă.
Eram la liceu când mi-a explicat cum se coase în kilim. Ea contura şi mie îmi dădea voie să fac umplutura. La început, mă verifica, apoi, lucram independent. Eu nu aveam timp să cos decât la sfârşitul săptămânii, dar lucram mult în timpul vacanţei.
Uneori consideram că mama era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“ Şi totuşi, sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
            Severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o admirau.
            După absolvirea Şcolii Normale, a lucrat la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. A venit în Maramureş în luna decembrie a anului 1947 (cu câteva zile înainte de a împlini 22 de ani).  Acolo, şi-a întemeiat o familie în care soţul, Dumitru Grad, era învăţător. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară a anului 2003, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.                                                                                                                                                                                                                                                                     

 

Merită să încerci


            Începuse vacanţa mare. Măriuţa avea mai mult timp la dispoziţie, dar găsea cu ce să-l umple: un film, o carte, un spectacol, o excursie, o vizită la bunici…
            Fetiţa vedea adeseori că oamenii mari mâncau seminţe, în special la meciurile de fotbal. Ea nu avea răbdare să stea pe stadion, dar îi plăceau seminţele.
La colţul străzii, era o femeie care le vindea. Avea şi seminţe de dovleac, dar şi de floarea soarelui. Pe cele de dovleac le dădea dintr-un pahar mai mare, iar pe cele de floarea soarelui din alt pahar, mult mai mic. Măriuţa ar fi mâncat seminţe, dar tata era la o şedinţă şi nu-i putea cere bani.
Gândindu-se ce să facă, a urcat treptele aleii ce ducea în parcul oraşului, locul în care se organizau spectacole în aer liber, în special de sărbătorile naţionale. Era frumos acolo, copaci mari, interesanţi, ştia câteva locuri în care copiii mai mari i-au arătat cuiburi de pasăre. Se plimba singură…
A zărit foişorul hexagonal din care tatăl ei cumpăra bere şi sucuri în zilele de sărbătoare. S-a îndreptat spre el. Era gol. Fetei i s-a părut mai mare decât altă dată. Două bănci erau rupte. Câteva hârtii se mişcau din loc în loc, când venea câte o rafală de vânt. Nu avea cu cine să vorbească.
La un moment dat, şi-a amintit de seminţe. Avea câţiva bani acasă. Acest lucru a înveselit-o:
- Ce-ar fi să cumpăr seminţe din aceşti bani? Câte seminţe mi-ar da femeia? Dacă un pahar costă un leu, de opt bani câte îmi va da? Totuşi, merită să încerc!
A luat-o la fugă spre casă. A luat banii şi a fugit la femeia cu seminţe. A aşteptat să plece toţi cumpărătorii. Văzând-o, vânzătoarea o întrebă:
- Vrei seminţe?
- Aş vrea să cumpăr, dar…
- Nu ai bani…
- Am opt bani. Îmi daţi seminţe?
- Îţi dau.
Gândindu-se că va primi zece, douăsprezece seminţe, fetiţa a întins palma. Femeia a luat  un caiet, a rupt tacticos o foaie, a făcut o pungă şi i-a umplut-o cu seminţe din ambele feluri.
Măriuţa a mulţumit frumos, aşa cum ştia că se cade, şi a plecat fără grabă. Pe drum, se gândea că vânzătoarea i-a dat prea multe seminţe pentru cei opt bani.
Ajunsă acasă, fu întâmpinată de sora ei mai mică. Îi cerea explicaţii pentru că nu o anunţase că pleacă.
- Nu am fugit de tine! Am fost să cumpăr seminţe! Uite câte mi-a dat vânzătoarea!
- Îmi dai şi mie?
- Sigur. Nu eşti tu surioara mea?
- Mulţumesc!
- Să-i mulţumim femeii care a fost atât de darnică! Poate mi-ar fi dat şi fără bani. Dar aşa, mi-a dat mai multe. Ce bine e să fii corect!
Au mâncat împreună seminţele. Măriuţa nu mai era singură.