Ziua Muncii

Anul 1960 m-a găsit în clasa a patra. Învăţam în clădirea în care fusese şcoala cu limba de predare maghiară. În acel an şcolar, au rămas mai multe săli nefolosite. Era anul în care, în oraşul Vişeu de Sus, învăţământul în limba maghiară intrase în lichidare. La Sighet, mai funcţionau câteva clase, dar părinţii au considerat că e mai avantajos să îşi înscrie copiii la secţia română şi să nu-i trimită la internat.

De 1 Mai, învăţătoarea noastră, doamna Valeria Filip, a organizat o formaţie de gimnastică. Din această formaţie făceau parte elevi ai claselor a patra. Părinţii au pregătit costume: fetele aveau bluziţe albe şi fustiţe negre, iar băieţii aveau maiouri negre şi pantaloni lungi albi.

Într-o recreaţie, după ce am mâncat obişnuitele cornuri cumpărate de la femeia care le aducea de la brutăria oraşului, le-am propus colegelor să repetăm mişcările. Fetele au fost de acord. Eram cu faţa spre soare şi număram în timp ce executam exerciţiul.

La un moment dat, se apropie Tavi, se aranjează la o distanţă potrivită în stânga mea şi, tot la numărătoarea mea, execută exerciţiul băieţilor.     

Credeam că nu ne vede nimeni. Dar învăţătoarele ne-au zărit. Erau la fereastra cancelariei. Imediat au stabilit că orarul şcolii poate fi modificat. Se apropia „ziua cea mare”.

A sunat de intrare. Doamna învăţătoare ne-a spus că elevii din grupul de gimnastică vor rămâne în curte. Clasa a IV-a C, clasa cu limba de predare maghiară, va merge la programul normal, iar celelalte două clase vor citi împreună dintr-o carte de poveşti. 

Doamna învăţătoare a refăcut formaţia şi, ne-a chemat în faţă pe mine şi pe Tavi. Am repetat de câteva ori exerciţiile. Fetele erau atente la mine, iar băieţii la Tavi. Aveam o responsabilitate destul de mare. De noi depindea modul în care vom fi apreciaţi în scurt timp.

În pauzele de odihnă, înainte de repetiţii sau după ele, fetele ne adunam într-un grup. M-am împrietenit cu Mony şi Ibolya, cele două fete de la secţia maghiară pe care le admiram pentru modul în care ştiau să îşi aranjeze ţinuta şi să fie cochete, chiar în uniformă de şcoală. În plus, erau cele mai bune din clasa lor.

A venit ziua mult aşteptată. De dimineaţă, în tot oraşul pregătit de sărbătoare se auzea muzică. Din toate difuzoarele de pe străzi se auzea cântecul compus de Ciprian Porumbescu:

„Râde iarăşi primăvara

Peste câmpuri, peste plai.

Veselia umple ţara

C-a venit Întâi de Mai.”

Grupuri de muncitori şi reprezentanţi ai instituţiilor, purtând pancarte cu lozinci şi tablouri, se adunau pe stadionul oraşului, unde, în faţa tribunei oficiale, ascultau discursurile. Apoi, lumea urca la tribuna stadionului şi, de acolo, urmărea programele sportive şi artistice susţinute de formaţiile de elevi şi soliştii Casei de cultură.

Pentru a nu prelungi emoţiile noastre, am fost programaţi primii. Eram cei mai mici şi destul de mulţi. Am fost aplaudaţi  şi felicitaţi pentru modul în care ne-am prezentat. Am fost foarte mândri de ceea ce am realizat. Nu am vrut să ne schimbăm echipamentul sportiv. Am văzut cum ne priveau admirativ toţi oamenii pe lângă care treceam.

Am zăbovit un timp pe stadion, dar am preferat să mergem „la o îngheţată”. Ziua de 1 Mai era prima zi în care se putea mânca acest preparat în oraş. Erau doi vânzători de îngheţată în zona  stadionului. Aveau câte un cărucior în care, dintr-o ladă, în găleţi înconjurate de gheaţă, aduceau preparatul dulce şi rece. Puteam alege între îngheţată de vanilie, de cacao şi de fructe.

Puteam merge la cofetărie, dar era mai interesant să luăm îngheţata la cornet şi să ne plimbăm printre oameni.

După ce s-a încheiat programul pe stadion, fiecare participant a putut să aleagă între a merge în parcul mare, unde se aflau chioşcuri în care se afla bere, grătare pe care sfârâiau îmbietor mititei şi grătare, tonete cu dulciuri şi răcoritoare, sau să meargă acasă.

Am zăbovit puţin în parc, dar soarele strălucea prea tare şi oboseala ne-a îndemnat să mergem acasă. Eram foarte bucuroase că locuitorii oraşului Vişeu de Sus ne-au apreciat.

Suflete curate

Într-un sătuc de munte, trăia de mult, tare de mult, o femeie cu cei doi copii ai ei: Florica şi Mugurel. Copiii erau cuminţi şi îşi ajutau, după puterile lor, mama, în special după ce rămăseseră fără tată.

Într-o zi, copiii plecaseră după vreascuri. Femeia roboti prin gospodărie şi, văzând că se însera şi copiii nu se întorseseră acasă, începu să plângă. Îşi făcea griji, reproşuri, dar nu ştia unde să îi caute. Se lăsase noaptea şi în pădure erau animale…

În acest timp, cei doi copii, care se îndepărtaseră prea mult de casă, erau primiţi de un bătrân care îşi ducea sigur zilele care îi mai rămăseseră. Pentru că i se terminaseră lemnele, copiii i-au dat ceea ce au adunat, iar bătrânul i-a omenit cu ceea ce a putut: o bucată de mămăligă şi câte o cană de lapte de capră. Le-a aşternut un loc de dormit şi le-a promis că îi zori le va arăta drumul spre casa lor.

Dimineaţă, copiii au plecat. Mugurel era foarte atent să nu piardă sticluţa cu lacrimă de vie pe care i-o dăduse moşneagul. Ştia că în sticluţă e un leac pentru toate durerile oamenilor.

Se străduiau să ţină seamă de indicaţiile moşului, dar admirând copacii falnici, floricelele care creşteau în pădure, s-au abătut puţin de la drumul drept. I-a prins seara, dar nu ajunseseră acasă. Au avut noroc şi de data asta. Au văzut lumină în departare şi s-au gândit că vor găsi un adăpost pentru noapte.

De data asta, au ajuns la o căsuţă în care locuia o bătrână siungură. În schimbul lemnelor pe care Mugurel le-a dat, femeia i-a omenit cu câte un ou proaspăt şi o bucată de mălai copt, care încă era cald. Peste noapte, au rămas la bătrână.

Când se ivi soarele, femeia i-a îndrumat spre casa lor şi le-a dat o punguliţă pe care i-a sfătuit să nu o deschidă pâna acasă. Copiii mulţumiseră şi Mugurel puse punguliţa lângă sticluţă.

Copiii mergeau cu grijă, dar nu recunoşteau drumul spre casă. Obosiseră, dar tocmai atunci fetiţa văzu o pasăre care zbura agitată. Era când pe pământ, când se oprea şi ciripea pe o crenguţă de copac.

Florica spuse:

- Mugurel, pasărea asta vrea să ne spună ceva.

- Ai dreptate. Să fim mai atenţi!

Copiii cercetară cu atenţie locul în care se oprea pasărea. În iarbă erau doi pui. Încă nu le crescuseră penele. De teamă, nu scoteau nici un sunet.

- Cred că au căzut din cuib, spuse Florica.

- Să vedem unde e cuibul!

- Nu se vede nici un cuib. Poate l-a luat vântul.

- Hai să facem noi un cuib şi să aşezăm puii în el! Vezi, Florico, pasărea s-a mai liniştit.

Cei doi copii au adunat crenguţe, iabă, frunze şi au făcut un fel de coşuleţ. Apoi, Mugurel s-a urcat în copacul în care aştepta pasărea. Aşeză cuibul şi se întoarse să ducă puii. Când puii erau în siguranţă, pasărea s-a apropiat de copii şi le-a vorbit cu glas omenesc:

- Văd că sunteţi copii cu suflet bun. Vă mulţumesc şi vreau să vă fac şi eu un bine! Ce-aţi vrea să vă dau?

- Noi suntem obişnuiţi să ne purtăm frumos cu toate fiinţele şi plantele de pe Pământ. Avem, totuşi o problemă. Ne-am rătăcit şi nu ştim cum să ajungem acasă, unde mama noastră cred că plânge de două zile, de când nu ne-a mai văzut.

- Aveţi dreptate. Vă dau o crenguţă din copacul în care mi-aţi dus puii. E o crenguţă vrăjită. Ea vă va spune pe unde trebuie să mergeţi. Să o ascultaţi ca pe cel mai bun prieten al vostru!

- Îţi mulţumim din inimă, dragă pasăre! Fără tine, cine ştie cât am fi umblat aiurea?

Copiii au ascultat sfatul crenguţei şi în scurt timp au ajuns acasă. O găsiră pe mama lor plângând. Îmbătrânise şi vedea foarte rău.

- Mamă, nu ne mai cunoşti? Suntem noi, Florica şi Mugurel! Am venit acasă!

- Dragii mei, nu vă mai văd. Bine aţi venit! Nu vreau să vă supăr, dar eu nu mai pot să lucrez, nu mai văd.

Nuieluşa începu să tremure. Mugurel îşi apropie de ea urechea. Află astfel ce trebuie să facă. Scoase din buzunar sticluţa primită de la bătrân şi-i spuse mamei să-şi umezească ochii cu lacrimă de viţă. În câteva clipe, mamei îi reveni vederea. Apoi, băiatul desfăcu săculeţul primit de la bătrână. De acolo, scoase câteva seminţe de fructe, le umezi cu apă proaspăta şi le aşeză pe o farfurie. În câteva minute, pe masă se afla o pâine care aburea şi un castron cu mâncare de fasole. Au mâncat cu toţii şi apoi s-au aşezat pe prispă şi i-au povestit mamei lor toate peripeţiile prin care au trecut.

Cei doi copii au crescut, dar nu au uitat niciodată să fie buni cu cei din jurul lor.

Zorro

            - Lasă-mă! Dă-mi pace! Doamnă dirigintă, Viorel nu îmi dă pace!

            Eram în dreptul ultimelor bănci. M-am întors spre cea care vorbea. Era Elena Baciu, o elevă slăbuţă, mică în comparaţie cu ceilalţi elevi. Se aşezase în prima bancă, pentru că voia să vadă mai bine tabla. Viorel era un băiat zdravăn, mai mare cu un an decât majoritatea celor din clasă. Nu fusese prea cuminte şi asta i-a atras o corigenţă pe toamnă şi chiar o repetenţie. Îi plăcea să necăjească fetele.

            - Viorel, las-o pe colega ta să scrie! Tu ai terminat?

            Mă uit în caietul lui. Scrisese de pe tablă, dar nu rezolvase exerciţiul.

            - Nu ştiu să rezolv.

            - Vom rezolva la tablă imediat.

            Până la sfârşitul orei, mai erau câteva minute. Câţiva elevi au făcut exerciţii pe  tablă. S-au lămurit şi cei care n-au ştiut să rezolve singuri.

***

            În pauză, m-am apropiat de Viorel:

- De ce nu eşti tu cuminte? Eşti zdravăn, sănătos, ai ochii ca ai lui Alain Delon…

            - Cum, ca un cojoc?

            - Chiar nu ştii cine e Alain Delon? Cine ştie?

            Nu ştia nici unul dintre elevi. M-am gândit că e momentul să le spun.

            - Alain Delon este unul dintre cei mai apreciaţi actori de film francezi. Are ochii albaştri ca ai lui Viorel, dar e înalt şi brunet. Când eram de vârsta voastră, vedeam toate filmele în care juca el, dar şi Jean Marais, Gerard Philipe, Louis de Funès…

            - De ăsta am auzit, spune cineva din clasă.

            - Am văzut în special filme de capă şi spadă…

            - Ce-i aia?, întrebă, ca pentru el, Viorel.

            - Eroii se luptau cu săbii şi salvau fete, îi pedepseau pe hoţi, pe ticăloşi…

            - De unde vine numele artistului de care aţi vorbit?

            - E numele lui adevărat. Pentru că purta un cojoc cu guler de blană, oamenii au dat cojocului numele după al actorului.

            - Noi de ce nu vedem filme cu Alain Delon?

            - De unde să ştiu eu? Pentru că nu le programează nimeni. Noi mergeam în fiecare săptămână la film. Cred că filmul „Zorro” l-am văzut la televizor. Filmul e cam de vârsta voastră.

            Soneria ne anunţa că pauza s-a terminat.

***

            Nu mult după ce am avut această dezbatere, Otto s-a apropiat de catedră. Avea un aer misterios.

            - Doamna dirigintă, ne-am gândit să vă facem o surpriză.

            - Încă una? Nu credeţi că au fost destule?

            - De data asta, una frumoasă. Vă invităm la film. Am luat bilete la „Zorro”, la Patria, de la ora 5.

            - Otto, e foarte frumos gestul vostru, dar nu cred că pot să merg. Sâmbăta am de lucru acasă. Văd că sunteţi dezamăgiţi. Nu vă supăraţi! Veţi avea şi alte ocazii…

            - Noi credeam că vă bucuraţi…

            - Mă bucur, dar am o idee. Ce-ar fi să o invitaţi pe Elena la film? S-ar bucura mult. Ştiţi că nu prea iese din casă. O rugaţi pe mama ei să o lase. Îi spuneţi că eu v-am trimis. După film, o conduceţi acasă!

            - Bine, aşa vom face!

***

           

            Luni dimineaţa, Elena mă aştepta lângă uşa cabinetului:

            - Doamna dirigintă, vă mulţumesc! Filmul a fost foarte frumos! Alain Delon are nişte ochi albaştri!...

            - Mă bucur că aţi fost încântaţi. Câţi aţi fost la cinema?

            - Aproape toţi. Au lipsit numai navetiştii, dar Viorel a fost la film. Vă spune chiar el, că tocmai vine.

            Viorel nu vorbea mult, dar se vedea că era încântat. Din acel moment, nu am mai avut probleme de disciplină în care să fie implicat. De altfel, parcă toţi cei indisciplinaţi s-au mai potolit.

O lecţie deosebită

Lunea, îmi desfăşuram activitatea în cabinetul în care lucra directorul liceului. De multe ori, în săliţa dintre cabinete, ne întâlneam colegii care predam matematică, aflam noutăţile, planificam activitatea în săptămâna care începea.

În prima zi de după vacanţa de primăvară, ne-am întâlnit la o şedinţă de catedră. Fiind vorba de o şedinţă scurtă, am rămas în picioare.

- Am fost la reciclare la Cluj, îşi începe prezentarea directorul Ioan Muntean. Printre altele… De ce nu luaţi loc?

- Pentru câteva minute?, întreb eu.

- Mioara, tu ai fost prietenă cu Marusceac...

- Ei, am fost prietenă, ripostez eu. Marusceac e maramureşean şi cred că e vorba de patriotism local. Răspundea, e drept, de reciclarea noastră. Andrei era un fel de şef de grupă şi am avut ocazia să vorbim şi neprotocolar. E un om comunicativ, chiar prietenos, nu numai cu cei din Maramureş.

- Mi-au spus colegii că a făcut pancreatită acută şi, în câteva zile, l-au operat, dar nu a rezistat…

M-am aşezat pe primul scaun. N-am spus nimic, dar mă întrebam cum e posibil ca într-un centru universitar, cu cei mai buni chirurgi din ţară, să se sfârşească un om în mai puţin de o săptămână.

Soneria m-a adus la realitate. Am luat catalogul şi am intrat în cabinet. Elevii mă aşteptau în linişte, tabla era ştearsă, geamul de lângă catedră era deschis, cum îmi plăcea mie.

Am luat creta şi am început să scriu: data, planul lecţiei, titlul… Nu spuneam nimic. Nu puteam să vorbesc.

Elevii au început să scrie. S-a întâmplat o dată, cu ceva timp în urmă, să scriu pe tablă toată lecţia lor la fizică, fără să vorbesc. Mă supăraseră şi, ca să fie linişte, eu nu am mai vorbit. La un moment dat, unii dintre elevi au sesizat că nu vorbesc, dar ştiau că tocmai ei mă supăraseră. O fată mi-a lăsat pe catedră un bilet: „Vă rugăm să nu vă supăraţi pe noi! Pedepsiţi-i pe cei care au făcut gălăgie!”. Le-am spus elevilor că nu vreau să se mai întâmple să se certe la oră şi le-am explicat lecţia după ce erau scrise legile, desenate schiţele şi formulele. Concluziile le-am tras împreună.

De data aceasta, elevii ştiau că nu erau ei motivul supărării. Otto s-a ridicat şi, ca pentru el, a spus: „Io, mă, că nu vorbeşte!”. M-am întors spre clasă şi le-am spus doar: „Scrieţi tot, că vă explic după ce aveţi lecţia în caiete!”.

În timp ce scriam, îmi aminteam indicaţiile metodice pe care ni le dădea profesorul Marusceac. De aceea, am scris cât am putut de ordonat, sistematizat. De altfel, tema se preta: Mulţimea numerelor complexe. Din ceea ce era pe tablă, ar fi putut să înţeleagă şi un necunoscător al limbii române, dar care era la zi cu algebra numerelor reale.

După ce am scris ceea ce aveam în plan, m-am oprit lângă fereastră şi am aşteptat să termine toţi de copiat de pe tablă. Între timp, mi-a revenit vocea. Am luat arătătorul şi le-am explicat tot ceea ce trebuia. Toţi ochii erau îndreptaţi spre tablă. Unii au mai pus câte o întrebare şi le-am promis că în ora următoare, chiar după pauză, le voi da exemple. Vom lămuri tot ce trebuie.

În pauză, fetele au venit lângă mine şi m-au întrebat ce am. Abia atunci le-a putut spune ce se întâmplase. Vestea a fost prea neaşteptată. Dacă mi-ar fi spus altcineva, nu aş fi crezut. Dar ce efect a avut vestea?!

Complicitate

Primăvara îşi făcea simţită prezenţa. Elevii, în special cei care veneau la şcoală doar pentru un atestat în meserie, erau atraşi mai mult de o plimbare, de un film. Când  rula un film bun, unii fugeau la matineu, la Clubul Muncitoresc.

Într-o zi, aveam oră cu o clasă de a zecea, profilul agroindustrial. (Să menţionez că nu a fost clasă cu acest profil în Cugir la care să nu fi predat măcar fizica.) Era linişte, elevii aveau de lucru.

Uşa se deschide şi, cerându-şi iertare, întră dirigintele clasei. Mă roagă să îi dau voie să caute un elev. În acest timp, intră încă un maistru şi secretarul organizaţiei de bază P. C. R. pe Grupul Şcolar.

În linişte, cei sosiţi trec printre bănci. Eu mă apropii de fereastra de lângă catedră, de unde privesc de obicei elevii. Din acel loc, văd tot ce se întâmplă în clasă. Îi privesc pe elevi, încerc să deduc scopul vizitei, dar nu pot fi sigură că am aflat motivul.

Dirigintele clasei rupe tăcerea:

- Să spuneţi repede cine a fost ieri dimineaţa, la unşpe, la Club, la film!

Linişte, nimeni nu mişcă.

- Aţi venit la sigur? Aveaţi indicii? întreb eu.

- Nu se poate să nu fi fost şi de aici careva! Mi-a spus cineva, şi dirigintele ridică un deget sugerând că e vorba de o persoană importantă, că elevii au fugit atunci când i-a întrebat în ce clasă sunt. Ştii că ăştia sunt primii la prostii!

- Căutaţi, dar trebuie să ne continuăm lecţia!

- Dacă aflaţi ceva, vă rog să îmi spuneţi!

Aprob aplecând capul. Musafirii ies. Se aude, în sfârşit, un oftat de relaxare.

- Făcăleţ, nu cumva te căutau pe tine?

- De unde ştiţi?

În clasă se aud şoapte.

- De ce credeţi că mă căutau pe mine?

- De la începutul orei, încerc să descopăr ce e schimbat la tine. De ce ţi-ai ras mustaţa?

Clasa izbucneşte în râs.

- Nu mă spuneţi!, zice Făcăleţ pe un ton rugător.

- Dacă nu te spun, ce avantaj am? Ce avantaj avem?

- Fac tot ce spuneţi!

- Chiar aşa? Uite, am o propunere: să răspunzi de liniştea la orele de fizică.

- Da’ ăştia nu mă ascultă!

- Să te asculte! De azi, e problema ta.

Când zumzetul pe care îl făceau elevii depăşea o limită, era suficient să mă uit la Făcăleţ, care urmărea tot ce spuneam, şi el le atrăgea atenţia. Doar o dată a trebuit să intervin pentru a restabili liniştea în clasă. Metoda a mers.

În vacanţa de vară, i-am povestit tatălui meu întâmplarea. El mi-a confirmat că în pedagogie scrie că, uneori, se poate obţine un rezultat bun pe o cale mai scurtă: un acord tacit între membrii unui colectiv.