- Lasă-mă!
Dă-mi pace! Doamnă dirigintă, Viorel nu îmi dă pace!
Eram
în dreptul ultimelor bănci. M-am întors spre cea care vorbea. Era Elena Baciu,
o elevă slăbuţă, mică în comparaţie cu ceilalţi elevi. Se aşezase în prima
bancă, pentru că voia să vadă mai bine tabla. Viorel era un băiat zdravăn, mai
mare cu un an decât majoritatea celor din clasă. Nu fusese prea cuminte şi asta
i-a atras o corigenţă pe toamnă şi chiar o repetenţie. Îi plăcea să necăjească
fetele.
-
Viorel, las-o pe colega ta să scrie! Tu ai terminat?
Mă
uit în caietul lui. Scrisese de pe tablă, dar nu rezolvase exerciţiul.
-
Nu ştiu să rezolv.
-
Vom rezolva la tablă imediat.
Până
la sfârşitul orei, mai erau câteva minute. Câţiva elevi au făcut exerciţii
pe tablă. S-au lămurit şi cei care n-au
ştiut să rezolve singuri.
***
În
pauză, m-am apropiat de Viorel:
- De ce nu eşti
tu cuminte? Eşti zdravăn, sănătos, ai ochii ca ai lui Alain Delon…
-
Cum, ca un cojoc?
-
Chiar nu ştii cine e Alain Delon? Cine ştie?
Nu
ştia nici unul dintre elevi. M-am gândit că e momentul să le spun.
-
Alain Delon este unul dintre cei mai apreciaţi actori de film francezi. Are
ochii albaştri ca ai lui Viorel, dar e înalt şi brunet. Când eram de vârsta
voastră, vedeam toate filmele în care juca el, dar şi Jean Marais, Gerard
Philipe, Louis de Funès…
-
De ăsta am auzit, spune cineva din clasă.
-
Am văzut în special filme de capă şi spadă…
-
Ce-i aia?, întrebă, ca pentru el, Viorel.
-
Eroii se luptau cu săbii şi salvau fete, îi pedepseau pe hoţi, pe ticăloşi…
-
De unde vine numele artistului de care aţi vorbit?
-
E numele lui adevărat. Pentru că purta un cojoc cu guler de blană, oamenii au
dat cojocului numele după al actorului.
-
Noi de ce nu vedem filme cu Alain Delon?
-
De unde să ştiu eu? Pentru că nu le programează nimeni. Noi mergeam în fiecare
săptămână la film. Cred că filmul „Zorro” l-am văzut la televizor. Filmul e cam
de vârsta voastră.
Soneria
ne anunţa că pauza s-a terminat.
***
Nu
mult după ce am avut această dezbatere, Otto s-a apropiat de catedră. Avea un
aer misterios.
-
Doamna dirigintă, ne-am gândit să vă facem o surpriză.
-
Încă una? Nu credeţi că au fost destule?
-
De data asta, una frumoasă. Vă invităm la film. Am luat bilete la „Zorro”, la Patria, de la ora 5.
-
Otto, e foarte frumos gestul vostru, dar nu cred că pot să merg. Sâmbăta am de
lucru acasă. Văd că sunteţi dezamăgiţi. Nu vă supăraţi! Veţi avea şi alte
ocazii…
-
Noi credeam că vă bucuraţi…
-
Mă bucur, dar am o idee. Ce-ar fi să o invitaţi pe Elena la film? S-ar bucura
mult. Ştiţi că nu prea iese din casă. O rugaţi pe mama ei să o lase. Îi spuneţi
că eu v-am trimis. După film, o conduceţi acasă!
-
Bine, aşa vom face!
***
Luni
dimineaţa, Elena mă aştepta lângă uşa cabinetului:
-
Doamna dirigintă, vă mulţumesc! Filmul a fost foarte frumos! Alain Delon are
nişte ochi albaştri!...
-
Mă bucur că aţi fost încântaţi. Câţi aţi fost la cinema?
-
Aproape toţi. Au lipsit numai navetiştii, dar Viorel a fost la film. Vă spune
chiar el, că tocmai vine.
Viorel
nu vorbea mult, dar se vedea că era încântat. Din acel moment, nu am mai avut
probleme de disciplină în care să fie implicat. De altfel, parcă toţi cei
indisciplinaţi s-au mai potolit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu