Coafura

 Vă căsătoriţi în 13 august, la ora 13! Atunci s-a născut fiul meu. Nu admit nici o altă variantă!”

Cristina era o fată înţelegătoare. Nu a bombănit, nu s-a enervat, a acceptat. Ce importanţă avea acel 13? Nu era superstiţioasă. Ar putea spune că 13 chiar i-a purtat noroc. Când a fost a treisprezecea în catalog, a luat premiul întâi, cu medie foarte bună.

Veni şi ziua de 13. Era vineri. De dimineaţă, soacra mare îi propune Cristinei să meargă la coafor. Fata nu fusese coafată decât atunci când a fost fotografiată pentru tabloul de absolvire a liceului şi când, reuşind la facultate, şi-a tăiat mândreţe de cozi împletite cu care se fălea în liceu.

Încercase să-şi taie singură părul. Nu era în dreapta ca în stânga. A tot tăiat să-l îndrepte, dar nu prea a ţinut. Mama a găsit-o făcând încercări. A avut o surpriză neplăcută şi singura soluţie pe care a găsit-o a fost: „Hai la coafor! Duşi e schimbul I!” Duşi, coafeza mamei, a tuns-o frumos şi a coafat-o. Bucuroasă şi mulţumită de noul ei look, a decis să-i facă o vizită tatei. A trecut fulgerător pe lângă secretară, aruncându-i un „Bună ziua!”, şi a intrat în biroul tatălui. A spus „Bună ziua! Ce mai faceţi?” Surprins, directorul n-a răspuns imediat. Când Cristina a început să râdă, a fost sigur că e fiica lui. După o vreme, tatăl povestea: „A venit în birou, coafată ca Marilyn Monroe… Norocul ei a fost că a râs!”.

Cele două femei au intrat în salonul de coafură şi soacra mare s-a adresat celui mai bun coafor, Valer. L-a rugat să-i aranjeze părul viitoarei ei nurori. Fata a spus că vrea un coc împletit, simplu, uşor. Valer s-a fâstâcit puţin: „Doamnă, domnişoară, azi e o zi specială, trebuie să vă pun părul pe bigudiuri…” Cristina a refuzat, motivând că părul ei se usucă greu. Inutilă opoziţia ei! S-a pomenit udată, „bigudată” şi vârâtă sub o cască defectă. A protestat, dar degeaba. Îşi privea ceasul. Când s-a făcut ora douăsprezece, doamna era coafată frumos. Cristina avea părul ud. S-a supărat. Toată lumea a văzut că e nemulţumită.

Valer a început să o tapeze. Cristina spunea că ea nu s-a tapat niciodată. Valer susţinea că e o ocazie specială…

Când cele două femei coborau treptele salonului, trecuse de ora treisprezece. Cristina era îmbufnată. Trebuia să se îmbrace, pantofii erau noi, Oficiul Stării civile era departe de locuinţa lor… Colac peste pupăză, s-a stârnit şi vântul. Cel mai mult a avut de suferit coafura Cristinei.

Ajunsă acasă, Cristina intră în baie. Apucă pieptenele şi se străduia să se aranjeze. „Nu sunteţi gata, striga socrul mare. Suntem în întârziere!” „Nu e gata mireasa!”.

După ce Cristina consideră că arată cum trebuie, ieşi din baie. În mănă avea un şomoiog de păr. „Plecaţi înainte! Vă ajung din urmă!” Cum să plece fără mireasă? Cât să aştepte? Unii au luat-o încetişor spre Oficiu, alţii comentau…

În foarte scurt timp, mireasa fu gata. Un pic de ruj pe buze, costumul fu îmbrăcat la un chibrit, cum auzise de la tatăl ei, sări în pantofii care aşteptau lângă uşă şi strigă: „Cine nu e gata?”

Ofiţerul Stării civile aştepta. Nu completase actele. Credea că tinerii nu s-au înţeles şi nu avea sens să le scrie pentru a le anula.

Ceremonialul căsătoriei civile a fost scurt. Cristina era puţin dezamăgită. Toţi cei prezenţi au fost serviţi cu câte un pahar de şampanie şi prăjituri. Când au ieşit pe poarta Primăriei, participanţii la ceremonie s-au întâlnit cu muncitorii care ieşeau de la schimbul întâi.

Pentru a nu mai fi nevoită să treacă prin alt şir de emoţii, mirele a luat legătura cu  o fostă colegă de clasă. Ştia că poate să-i aranjeze miresei coroniţa şi voalul în aşa fel încât să fie sigură pe ea.

Au trecut anii, dar Cristina n-a mai dat pe la coafor. Încă îşi aminteşte întâmplarea neplăcută prin care a trecut.

Melcii

            Zi înnorată. Bunica e în grădină. Iulia, nepoţica ei, o zăreşte  şi se apropie.

            - Bunico, ce faci?

            - Adun melci.

            - De ce?

            - Uite, sunt foarte mulţi şi au început să roadă frunzele plantelor. Mai nou, chiar şi frunzele crizantemelor le plac. Vezi crizantema asta? E cea cu petale răsucite. 

            - Bine faci, bunico! Adună-i! Ce faci cu melcii?

            - Îi dau găinilor. Să mergem! Vezi că aşteaptă?

            Iulia priveşte atentă cum se reped găinile, cum sparg cochiliile melcilor, cum aleargă după cea care are deja un melc în cioc, râde şi bate din palme. 

            Când se face linişte, bunica, de mână cu Iulia, intră în casă. Câteva picături încep să cadă. Din depărtare se aud tunete.

            - Bunico, melcii ăştia sunt buni de mâncat?

            - Melcii cu cochilie se mănâncă.

            - Tu ai mâncat?

            - Să ne aşezăm pe canapea şi o să-ţi povestesc o întâmplare adevărată!

            Cele două se aşează comod, bunica ia ghemul şi bluziţa pe care o tricota pentru nepoţica ei. Fetiţa aşteaptă în linişte.

            - Cu mulţi ani în urmă, am mers cu mămica ta la bunica mea, la Eforie-Sud. Bunicii mei aveau casa vizavi de biserică. De câte ori mergeam la plajă, vedeam melcii de pe iarba aproape uscată. I-am spus mamei tale cât de mult îmi plăcea să culeg melci din curtea bisericii. Poarta era deschisă şi nimeni nu ne alunga.

            - Cred că mama a vrut să culeagă melci…

            - Da, mi-a cerut voie să meargă şi ea să culeagă. A venit cu un pahar de plastic plin cu melci. A văzut-o bunica mea şi ne-a spus că melcii de livadă se mănâncă.

            - Tu nu ştiai?

            - Ştiam că veneau italieni şi cumpărau de la Vinerea. Copiilor care au vrut să culeagă melci, persoana care se ocupa cu achiziţia melcilor le-a dat câte un inel şi le-a cerut numai melci care nu trec prin inel.

            - De ce, bunico?

            - Nu le trebuiau decât melci mari. Şi umblau copiii prin livezi şi cimitir! Au avut ocupaţie plăcută şi au adunat şi bani pentru „fondul clasei”.

            - Ce e „fondul clasei”?

            - Nişte bani pe care copiii îi foloseau pentru activităţi înafara orelor de şcoală, pentru serbări, pentru materiale, pentru reviste…

            - Am înţeles, bunico! Spune mai departe!

            - S-a întâmplat că într-o zi a plouat şi nu am mers la plajă. Am propus să culegem melci din iarba udă. Nu ne-am mulţumit cu cei din cimitir. Am făcut o plimbare mai lungă. De la bunica mea erau doar câteva case până la capătul oraşului.

            - Şi aţi găsit destui melci mari?

            - Am umplut un coşuleţ din papură. Bunica ne-a spus că melcii trebuie să stea câteva zile şi abia atunci pot fi gătiţi. Era seară, ploua încetişor, am văzut un film la televizor şi ne-am dus la culcare.

            Bunica numără ceva la tricotul ei şi fetiţa înţelege că trebuie să aştepte.

            - Nu se luminase bine de ziuă, când, ne-a trezit bunica: „Mioriţo, scoală, Mioriţo, să vezi ceva!” Am sărit din pat şi, frecându-ne la ochi, am văzut cum arăta veranda bunicii.

            - Cum arăta?

            - Peste tot, pe pereţi, pe podea, pe scaune, pe tavan erau urme de melci. Dârele pe care le lăsaseră sclipeau, iar melcii se opriseră în poziţii ciudate.

            - Şi ce-aţi făcut?

            - Ce să facem? Am râs cu toţii şi ne-am mobilizat să adunăm melcii. Era mai complicată operaţia de curăţare a urmelor lăsate de melci. Bunica spunea că trebuie să zugrăvească. Totuşi, a amânat operaţiunea până după plecarea noastră.

            - Aţi mai mâncat melcii?

            - Nici vorbă! A fost prea frumos spectacolul! Am mers la vecinul care avea cleşti speciale pentru melci şi i-am povestit ce am păţit. Mama ta a fost încântată să se dea în leagănul pe care îl avea vecinul şi pe care ne legănam şi noi când eram copii.

            - Cred că a fost frumos cu veranda pictată! Cum spunea bunica ta? „Mioriţo, scoală, Mioriţo…”

            - Şi avea bunica mea o voce subţire, ca o cântăreaţă de operă…

            - Mi-ar fi plăcut să o cunosc.

            - O adevărată doamnă. Pretenţioasă, elegantă, categorică şi gospodină.

            Între timp, a ieşit soarele. Iulia aleargă la poartă, unde o aşteptă prietenele de pe stradă. E nerăbdătoare să le povestească şi lor întâmplarea cu melci.

Ziua Muncii

Anul 1960 m-a găsit în clasa a patra. Învăţam în clădirea în care fusese şcoala cu limba de predare maghiară. În acel an şcolar, au rămas mai multe săli nefolosite. Era anul în care, în oraşul Vişeu de Sus, învăţământul în limba maghiară intrase în lichidare. La Sighet, mai funcţionau câteva clase, dar părinţii au considerat că e mai avantajos să îşi înscrie copiii la secţia română şi să nu-i trimită la internat.

De 1 Mai, învăţătoarea noastră, doamna Valeria Filip, a organizat o formaţie de gimnastică. Din această formaţie făceau parte elevi ai claselor a patra. Părinţii au pregătit costume: fetele aveau bluziţe albe şi fustiţe negre, iar băieţii aveau maiouri negre şi pantaloni lungi albi.

Într-o recreaţie, după ce am mâncat obişnuitele cornuri cumpărate de la femeia care le aducea de la brutăria oraşului, le-am propus colegelor să repetăm mişcările. Fetele au fost de acord. Eram cu faţa spre soare şi număram în timp ce executam exerciţiul.

La un moment dat, se apropie Tavi, se aranjează la o distanţă potrivită în stânga mea şi, tot la numărătoarea mea, execută exerciţiul băieţilor.     

Credeam că nu ne vede nimeni. Dar învăţătoarele ne-au zărit. Erau la fereastra cancelariei. Imediat au stabilit că orarul şcolii poate fi modificat. Se apropia „ziua cea mare”.

A sunat de intrare. Doamna învăţătoare ne-a spus că elevii din grupul de gimnastică vor rămâne în curte. Clasa a IV-a C, clasa cu limba de predare maghiară, va merge la programul normal, iar celelalte două clase vor citi împreună dintr-o carte de poveşti. 

Doamna învăţătoare a refăcut formaţia şi, ne-a chemat în faţă pe mine şi pe Tavi. Am repetat de câteva ori exerciţiile. Fetele erau atente la mine, iar băieţii la Tavi. Aveam o responsabilitate destul de mare. De noi depindea modul în care vom fi apreciaţi în scurt timp.

În pauzele de odihnă, înainte de repetiţii sau după ele, fetele ne adunam într-un grup. M-am împrietenit cu Mony şi Ibolya, cele două fete de la secţia maghiară pe care le admiram pentru modul în care ştiau să îşi aranjeze ţinuta şi să fie cochete, chiar în uniformă de şcoală. În plus, erau cele mai bune din clasa lor.

A venit ziua mult aşteptată. De dimineaţă, în tot oraşul pregătit de sărbătoare se auzea muzică. Din toate difuzoarele de pe străzi se auzea cântecul compus de Ciprian Porumbescu:

„Râde iarăşi primăvara

Peste câmpuri, peste plai.

Veselia umple ţara

C-a venit Întâi de Mai.”

Grupuri de muncitori şi reprezentanţi ai instituţiilor, purtând pancarte cu lozinci şi tablouri, se adunau pe stadionul oraşului, unde, în faţa tribunei oficiale, ascultau discursurile. Apoi, lumea urca la tribuna stadionului şi, de acolo, urmărea programele sportive şi artistice susţinute de formaţiile de elevi şi soliştii Casei de cultură.

Pentru a nu prelungi emoţiile noastre, am fost programaţi primii. Eram cei mai mici şi destul de mulţi. Am fost aplaudaţi  şi felicitaţi pentru modul în care ne-am prezentat. Am fost foarte mândri de ceea ce am realizat. Nu am vrut să ne schimbăm echipamentul sportiv. Am văzut cum ne priveau admirativ toţi oamenii pe lângă care treceam.

Am zăbovit un timp pe stadion, dar am preferat să mergem „la o îngheţată”. Ziua de 1 Mai era prima zi în care se putea mânca acest preparat în oraş. Erau doi vânzători de îngheţată în zona  stadionului. Aveau câte un cărucior în care, dintr-o ladă, în găleţi înconjurate de gheaţă, aduceau preparatul dulce şi rece. Puteam alege între îngheţată de vanilie, de cacao şi de fructe.

Puteam merge la cofetărie, dar era mai interesant să luăm îngheţata la cornet şi să ne plimbăm printre oameni.

După ce s-a încheiat programul pe stadion, fiecare participant a putut să aleagă între a merge în parcul mare, unde se aflau chioşcuri în care se afla bere, grătare pe care sfârâiau îmbietor mititei şi grătare, tonete cu dulciuri şi răcoritoare, sau să meargă acasă.

Am zăbovit puţin în parc, dar soarele strălucea prea tare şi oboseala ne-a îndemnat să mergem acasă. Eram foarte bucuroase că locuitorii oraşului Vişeu de Sus ne-au apreciat.

Suflete curate

Într-un sătuc de munte, trăia de mult, tare de mult, o femeie cu cei doi copii ai ei: Florica şi Mugurel. Copiii erau cuminţi şi îşi ajutau, după puterile lor, mama, în special după ce rămăseseră fără tată.

Într-o zi, copiii plecaseră după vreascuri. Femeia roboti prin gospodărie şi, văzând că se însera şi copiii nu se întorseseră acasă, începu să plângă. Îşi făcea griji, reproşuri, dar nu ştia unde să îi caute. Se lăsase noaptea şi în pădure erau animale…

În acest timp, cei doi copii, care se îndepărtaseră prea mult de casă, erau primiţi de un bătrân care îşi ducea sigur zilele care îi mai rămăseseră. Pentru că i se terminaseră lemnele, copiii i-au dat ceea ce au adunat, iar bătrânul i-a omenit cu ceea ce a putut: o bucată de mămăligă şi câte o cană de lapte de capră. Le-a aşternut un loc de dormit şi le-a promis că îi zori le va arăta drumul spre casa lor.

Dimineaţă, copiii au plecat. Mugurel era foarte atent să nu piardă sticluţa cu lacrimă de vie pe care i-o dăduse moşneagul. Ştia că în sticluţă e un leac pentru toate durerile oamenilor.

Se străduiau să ţină seamă de indicaţiile moşului, dar admirând copacii falnici, floricelele care creşteau în pădure, s-au abătut puţin de la drumul drept. I-a prins seara, dar nu ajunseseră acasă. Au avut noroc şi de data asta. Au văzut lumină în departare şi s-au gândit că vor găsi un adăpost pentru noapte.

De data asta, au ajuns la o căsuţă în care locuia o bătrână siungură. În schimbul lemnelor pe care Mugurel le-a dat, femeia i-a omenit cu câte un ou proaspăt şi o bucată de mălai copt, care încă era cald. Peste noapte, au rămas la bătrână.

Când se ivi soarele, femeia i-a îndrumat spre casa lor şi le-a dat o punguliţă pe care i-a sfătuit să nu o deschidă pâna acasă. Copiii mulţumiseră şi Mugurel puse punguliţa lângă sticluţă.

Copiii mergeau cu grijă, dar nu recunoşteau drumul spre casă. Obosiseră, dar tocmai atunci fetiţa văzu o pasăre care zbura agitată. Era când pe pământ, când se oprea şi ciripea pe o crenguţă de copac.

Florica spuse:

- Mugurel, pasărea asta vrea să ne spună ceva.

- Ai dreptate. Să fim mai atenţi!

Copiii cercetară cu atenţie locul în care se oprea pasărea. În iarbă erau doi pui. Încă nu le crescuseră penele. De teamă, nu scoteau nici un sunet.

- Cred că au căzut din cuib, spuse Florica.

- Să vedem unde e cuibul!

- Nu se vede nici un cuib. Poate l-a luat vântul.

- Hai să facem noi un cuib şi să aşezăm puii în el! Vezi, Florico, pasărea s-a mai liniştit.

Cei doi copii au adunat crenguţe, iabă, frunze şi au făcut un fel de coşuleţ. Apoi, Mugurel s-a urcat în copacul în care aştepta pasărea. Aşeză cuibul şi se întoarse să ducă puii. Când puii erau în siguranţă, pasărea s-a apropiat de copii şi le-a vorbit cu glas omenesc:

- Văd că sunteţi copii cu suflet bun. Vă mulţumesc şi vreau să vă fac şi eu un bine! Ce-aţi vrea să vă dau?

- Noi suntem obişnuiţi să ne purtăm frumos cu toate fiinţele şi plantele de pe Pământ. Avem, totuşi o problemă. Ne-am rătăcit şi nu ştim cum să ajungem acasă, unde mama noastră cred că plânge de două zile, de când nu ne-a mai văzut.

- Aveţi dreptate. Vă dau o crenguţă din copacul în care mi-aţi dus puii. E o crenguţă vrăjită. Ea vă va spune pe unde trebuie să mergeţi. Să o ascultaţi ca pe cel mai bun prieten al vostru!

- Îţi mulţumim din inimă, dragă pasăre! Fără tine, cine ştie cât am fi umblat aiurea?

Copiii au ascultat sfatul crenguţei şi în scurt timp au ajuns acasă. O găsiră pe mama lor plângând. Îmbătrânise şi vedea foarte rău.

- Mamă, nu ne mai cunoşti? Suntem noi, Florica şi Mugurel! Am venit acasă!

- Dragii mei, nu vă mai văd. Bine aţi venit! Nu vreau să vă supăr, dar eu nu mai pot să lucrez, nu mai văd.

Nuieluşa începu să tremure. Mugurel îşi apropie de ea urechea. Află astfel ce trebuie să facă. Scoase din buzunar sticluţa primită de la bătrân şi-i spuse mamei să-şi umezească ochii cu lacrimă de viţă. În câteva clipe, mamei îi reveni vederea. Apoi, băiatul desfăcu săculeţul primit de la bătrână. De acolo, scoase câteva seminţe de fructe, le umezi cu apă proaspăta şi le aşeză pe o farfurie. În câteva minute, pe masă se afla o pâine care aburea şi un castron cu mâncare de fasole. Au mâncat cu toţii şi apoi s-au aşezat pe prispă şi i-au povestit mamei lor toate peripeţiile prin care au trecut.

Cei doi copii au crescut, dar nu au uitat niciodată să fie buni cu cei din jurul lor.

Zorro

            - Lasă-mă! Dă-mi pace! Doamnă dirigintă, Viorel nu îmi dă pace!

            Eram în dreptul ultimelor bănci. M-am întors spre cea care vorbea. Era Elena Baciu, o elevă slăbuţă, mică în comparaţie cu ceilalţi elevi. Se aşezase în prima bancă, pentru că voia să vadă mai bine tabla. Viorel era un băiat zdravăn, mai mare cu un an decât majoritatea celor din clasă. Nu fusese prea cuminte şi asta i-a atras o corigenţă pe toamnă şi chiar o repetenţie. Îi plăcea să necăjească fetele.

            - Viorel, las-o pe colega ta să scrie! Tu ai terminat?

            Mă uit în caietul lui. Scrisese de pe tablă, dar nu rezolvase exerciţiul.

            - Nu ştiu să rezolv.

            - Vom rezolva la tablă imediat.

            Până la sfârşitul orei, mai erau câteva minute. Câţiva elevi au făcut exerciţii pe  tablă. S-au lămurit şi cei care n-au ştiut să rezolve singuri.

***

            În pauză, m-am apropiat de Viorel:

- De ce nu eşti tu cuminte? Eşti zdravăn, sănătos, ai ochii ca ai lui Alain Delon…

            - Cum, ca un cojoc?

            - Chiar nu ştii cine e Alain Delon? Cine ştie?

            Nu ştia nici unul dintre elevi. M-am gândit că e momentul să le spun.

            - Alain Delon este unul dintre cei mai apreciaţi actori de film francezi. Are ochii albaştri ca ai lui Viorel, dar e înalt şi brunet. Când eram de vârsta voastră, vedeam toate filmele în care juca el, dar şi Jean Marais, Gerard Philipe, Louis de Funès…

            - De ăsta am auzit, spune cineva din clasă.

            - Am văzut în special filme de capă şi spadă…

            - Ce-i aia?, întrebă, ca pentru el, Viorel.

            - Eroii se luptau cu săbii şi salvau fete, îi pedepseau pe hoţi, pe ticăloşi…

            - De unde vine numele artistului de care aţi vorbit?

            - E numele lui adevărat. Pentru că purta un cojoc cu guler de blană, oamenii au dat cojocului numele după al actorului.

            - Noi de ce nu vedem filme cu Alain Delon?

            - De unde să ştiu eu? Pentru că nu le programează nimeni. Noi mergeam în fiecare săptămână la film. Cred că filmul „Zorro” l-am văzut la televizor. Filmul e cam de vârsta voastră.

            Soneria ne anunţa că pauza s-a terminat.

***

            Nu mult după ce am avut această dezbatere, Otto s-a apropiat de catedră. Avea un aer misterios.

            - Doamna dirigintă, ne-am gândit să vă facem o surpriză.

            - Încă una? Nu credeţi că au fost destule?

            - De data asta, una frumoasă. Vă invităm la film. Am luat bilete la „Zorro”, la Patria, de la ora 5.

            - Otto, e foarte frumos gestul vostru, dar nu cred că pot să merg. Sâmbăta am de lucru acasă. Văd că sunteţi dezamăgiţi. Nu vă supăraţi! Veţi avea şi alte ocazii…

            - Noi credeam că vă bucuraţi…

            - Mă bucur, dar am o idee. Ce-ar fi să o invitaţi pe Elena la film? S-ar bucura mult. Ştiţi că nu prea iese din casă. O rugaţi pe mama ei să o lase. Îi spuneţi că eu v-am trimis. După film, o conduceţi acasă!

            - Bine, aşa vom face!

***

           

            Luni dimineaţa, Elena mă aştepta lângă uşa cabinetului:

            - Doamna dirigintă, vă mulţumesc! Filmul a fost foarte frumos! Alain Delon are nişte ochi albaştri!...

            - Mă bucur că aţi fost încântaţi. Câţi aţi fost la cinema?

            - Aproape toţi. Au lipsit numai navetiştii, dar Viorel a fost la film. Vă spune chiar el, că tocmai vine.

            Viorel nu vorbea mult, dar se vedea că era încântat. Din acel moment, nu am mai avut probleme de disciplină în care să fie implicat. De altfel, parcă toţi cei indisciplinaţi s-au mai potolit.