Da, sunt foarte supărată! Nu am niciun text, ci doar o problemă pe care mi-am făcut-o cu ajutorul unui fost coleg de liceu.
M-a rugat să-l sajut să-și recupereze contul. Am primit un cod și apoi, pe adresa de e-mail mi-a venit anunțul:
| |||||||||||||||||||||||||||
Da, sunt foarte supărată! Nu am niciun text, ci doar o problemă pe care mi-am făcut-o cu ajutorul unui fost coleg de liceu.
M-a rugat să-l sajut să-și recupereze contul. Am primit un cod și apoi, pe adresa de e-mail mi-a venit anunțul:
| |||||||||||||||||||||||||||
Am publicat în acest an cartea Bunici și nepoți, care conține dialoguri despre viață și întâmplări cu ființe din aria de preocupări ale copiilor.
Îmi pun mereu o întrebare: „Cât de multă încredere să am în Poșta Română?”. Și nu acum, când sunt și alte modalități de comunicare mai rapide.
În urmă
cu câțiva ani, când am început să public câte o cărticică, am trimis prin
singura posibilitate o carte la Cluj. După o lună, plicul cu cartea mi-a fost returnat
cu mențiunea: „În Baia Mare nu este adresa și nici persoana cu acest nume.”
M-am bucurat că nu mi s-a pierdut cartea și am retrimis-o în Cluj. De data asta,
destinatarul s-a prezentat la oficiul poștal a doua zi după ce l-am anunțat că
am retrimis cartea. De atunci, a primit cărțile în 2-3 zile. Le ducea factorul
poștal.
O altă
întâmplare… Am vrut să trimit unei doamne o carte de poezie. Nu i-am trimis-o
acasă, ci la locul de muncă. După o vreme, o întreb dacă i-a plăcut cartea.
Mi-a spus că nu a primit-o. Desigur, în Cluj. După o vreme, mă sună și îmi
spune că o angajată a luat de la poștaș un teanc de reviste, reclame… și le-a
pus pe un raft, nesortate. Într-o zi a vrut să facă ordine și a dat de plicul
cu cartea. M-am bucurat că nu s-a pierdut. ( Atunci mi-am amintit că primisem
un plic de la o prietenă din Republica Moldova. Scria pe plic cu litere
rusești. Soacra mea a pus-o bine, să mi-o dea, dar, luându-se cu lucrul, a
uitat unde a pus-o. Mi-a spus că poștașul i-a dat-o în mână. A găsit scrisoarea
după o vreme.)
În urmă
cu vreo doi ani, am avut incidente cu poșta din București: un plic a ajuns la
destinatar cu mare întârziere, tocmai când voiam să-i trimit alt exemplar.
La și de
la Constanța s-au pierdut mai multe vederi, dar nu era decât o pagubă
sentimentală. Oricum, primeam plicuri cu cărți, trimiteam cărți și apreciam că
vor face 3-4 săptămâni pe drum. De aceea, în vara asta, m-am mirat când o
prietenă m-a anunțat că a primit cartea și a citit-o. Trecuseră trei zile!
De la
București mi-au fost returnate două plicuri în 30 de ani: unul pe motivul că
destinatarul s-a mutat la o adresă necunoscută, iar al doilea avea adresa
greșită. Bine că am recuperat cartea! Am retrimis-o.
Acum,
poate că sunt într-o situație similară. Am trimis la Baia Mare un plic cu două
cărți. Cu aproximativ o lună în urmă. Stau și mă gândesc: „Ce soartă are plicul?”.
L-a luat un vecin, l-a pus bine cineva din familie? De atunci, Poșta l-ar fi
returnat. Sau e în cele 2% plicuri cu imprimate pe care le-au pierdut.
Deci,
Poșta Română mă ajută să nu mă plictisesc!
În acest an, de 1 Mai, am decis să
mergem prin oraș, să luăm mititei de la vreun chioșc, să luăm și prăjituri de
la vreun magazin… Vremea era nehotărâtă și riscam să ne prindă ploaia pe Râul
Mare, unde mergeam după armindeni.
Am plecat cu mașina personală spre
piața veche. Știam că nu vom avea loc unde să parcăm, dar căutam. Am trecut
bine de piață și am lăsat mașina aproape de râu, lângă o bordură, unde încă nu
era trotuar.
Am mers în piață. Lume multă, ca de
obicei. Câțiva producători aduseseră răsaduri, alții aveau legume. Erau și
comercianți cu ceasuri, haine… Cei care veneau în fiecare duminică. Erau și
tonete cu mititei, cârnăciori și tradiționalii virșli pe care îi serveau fierți,
cu muștar și pâine.
Am luat mititei și ne-am așezat la o
masă.
- Ne-ar trebui niște scobitori…
- Sunt pe masa din dreapta, ne spune
fata care servea.
Am luat câteva scobitori, câte au
ieșit pe gaura făcută în cutie. Nu le-am numărat. Cum era să mă apuc să număr?
Una, două, trei, patru.
La masa din fața noastră era un bărbat
cu un copil. Tatăl a cerut un cuțit și a tăiat câteva bucățele pentru copil.
În timp ce încercam să mâncăm mititeii
abia luați de pe grătar, copilul mă privea. Bărbatul îl întreabă dacă mai vrea
să mănânce. Copilul spune că nu mai vrea, că e sătul.
O vreme l-am ignorat pe copil, apoi am
văzut cum mă urmărește. Mi-am amintit de scobitori.
–Vrei o scobitoare? Ochii copilului
s-au luminat. A întins mâna.
Soțul meu s-a ridicat de la masă. M-am
ridicat și am plecat.
- Ai văzut ce a făcut copilul?
– Nu eram atentă la el…
- A înfipt scobitoarea în capătul
mititelului, dar mititelul s-a răsucit…
- Bănuiam că i se părea interesant
modul în care foloseam scobitorile ca să țin mititelul.
Un nor negru acoperise discul
soarelui. Era mai bine să plecăm. În drum spre casă am luat și prăjituri.
Întâmplarea cu scobitoarea mi-a șters
umbra de nemulțumire pentru fotografiile pe care nu le-am făcut pe Râu.
Am primit două exemplare din Antologia de literatură pentru copii, cu titlul Planeta poveștilor, care apărut recent la Editura Universitară.