miercuri, 2 septembrie 2026

Amintiri (schiță)

 

            În vara anului 1983, eram la Constanța, în vizită la nașii noștri.

            Până când nașa pregătea o gustare, nașul a decis să afle noutățile de la televizor. A dat peste o emisiune muzicală. N-am reținut decât câteva dintre comentariile nașului:

            ‒ Uite-l pe Cotabiță! Ce emoții are. Nu știe ce să facă cu mâinile, se plimbă de colo-colo, a transpirat deja…

            ‒ Mie îmi place vocea lui. Și cântecul e plăcut…

            ‒ Mie nu-mi place, spune nașul.

            Câteva minute a fost liniște. Apoi, Horia Moculescu a trecut la pian. Cânta „Un vis romantic”, o piesă interesantă. Voiam să ascult, dar nașul începe:

            ‒ N-are voce. Ascultă-l cum cântă! Parcă a venit de pe terenul de fotbal.

            ‒ N-are nici volumul, nici vârsta lui Cotabiță… Eu vreau să-l aud!

            ‒ Auzi! „N-am vrut să știi că te iubesc…!”, îl dublează nașul.

            ‒ Zău, nașule! Să-l ascultăm. Cântecul e interesant.

            ‒ Când termină, mă chemați de dincolo!

            Am reușit să ascultăm până la capăt. Cântecul fusese compus de Florin Bogardo, pe versurile lui Mihai Dumbravă, în 1965.

            Horia Moculescu era mai tânăr ca nașul cu 12 ani. Eu îl ascult și acum la radio. Nașul nu mai este de mult.

***

 

            Într-o seară, am dat întâmplător de o emisiune, la Radio România Cultural, care mi-a plăcut și pe care mi-am propus să o ascult și cu altă ocazie. Compozitorul, Horia Moculescu, și Radu Croitoru făceau o istorie a muzicii ușoare românești cu exemple și amintiri ale maestrului. Numele seralului?  MUSIC SHOW

***.

            În altă seară, căutând ceva pe youtube, am găsit: „ Întâlnire de gradul trei între doi titani ai muzicii ușoare românești 1965 - Florin Bogardo si Horia Moculescu!” Pentru cine dorește să vadă, dau link-ul. https://www.youtube.com/watch?v=ellzsWUOtTQ

 

Publicat Facebook 13 noi 25

La oftalmolog

 

            Cred că era în toamna anului 2000. Fiica mea m-a invitat la Alba Iulia, pentru că știa povestea mea cu ochelarii pe care îi primisem în 1996.

*

            Atunci când mi-am susținut lucrarea metodico - științifică pentru obținerea gradului I, am fost foarte obosită. În seara de dinaintea inspecției speciale, m-am ocupat de coptul drobului de miel, de gustări, apoi n-am mai putut să adorm. Foarte obosită, poate că am dormit două ore.

            După susținerea Lucrării, colegii au rămas într-o sală de clasă, unde au servit gustări și ceva de băut.

            M-am deplasat cu comisia într-o sală a cantinei, unde am luat masa. Bucătăreasa ne-a pregătit o ciorbă și o friptură. Am rămas mai mult timp cu musafirii, cu care am discutat despre foștii noștri profesori și colegi din anii studenției.

            Din vorbă în vorbă, am ajuns la o informație despre coca-cola. Conducătorul științific al lucrării mel spunea că ar fi bine să n-o beau, pentru că conține cafeină, doar „scrie pe etichetă”. Eu nu vedeam. Am mers cu sticla la o fereastră și atunci am găsit notița.

            ‒ Nu ai ochelari? mă  întreabă profesorul.

            ‒ Văd bine. Nu am avut probleme.

            Atunci m-am gândit că ar trebui să merg la un control. La lumină naturală vedeam, vedeam suficient de bine și noaptea …

            În timpul verii, am fost la Baia Mare și am primit ochelari cu care vedeam și scamele aței de cusut. Nu voiam să merg la control din cauza reținerii mele fată de atingerea ochilor, față de substanțele care se pun în ochi …

            Mi-am făcut ochelarii la Cugir. Acolo era tehnician un fost elev de-al meu.

*

            În anul 2000, fiica mea m-a sunat și mi-a spus că are nevoie de ochelari, dar nu vrea să meargă singură la control. Spunea că m-a programat și pe mine. Desigur, am fost de acord. Aveam ochelari de cinci ani, dar cineva se lăuda că trebui să-și schimbe des dioptriile ochelarilor.

            Am mers la un cabinet dotat cu aparate de ultimă generație, rețeta se dădea pe baza unui aparat ca un televizor. Doctorița mi-a cerut ochelarii și mi-a spus că nu sunt buni ochelarii mei. Spunea că trebuie dioptrii mai mici, dar și pentru distanță trebuie să port ochelari.

            M-am enervat, dar m-am stăpânit până când am ieșit în stradă. Acolo m-am dezlănțuit!

            ‒De când mă știu, văd foarte bine la distanță. Aproape era problema.

            Zicând asta, am amețit. Atunci erau niște șanțuri prin Cetate și n-aveam curaj să merg pe scândura pe care treceau ceilalți. Am trecut ținută de mână.

*

            Până când am ajuns la locuința fiicei noastre, am tot bombănit. M-am așezat pe un fotoliu, am luat o revistă, mi-am pus ochelarii și am început să răsfoiesc revista. Era pornit televizorul. Ginerele meu voia să facă o glumă:

            ‒ Puteți să citiți? Să aprindem lumina!

            ‒ Nu e nevoie. Văd!

            ‒ Dar doctorița…

            ‒ Las-o pe doctoriță! M-a enervat atât de rău că n-am mai văzut nimic!

            ‒ Și nu-ți mai faci ochelari?

            ‒ Nu! Merg la vară la Baia Mare și…

            ‒ Bine, cum vrei.     

*

            Când mi s-a rupt rama primilor ochelari, am mers la atelierul la care mi i-a făcut. Tehnicianul mi-a oferit o ramă elastică și mi-a pus lentile cum am vrut, citind un text de pe masa lui. Pentru calculator, mi-a făcut alți ochelari, cu dioptriile primilor mei ochelari.

*

            După ce m-am pensionat, am trecut într-o zi pe la școală. Bibliotecara mă întreabă cum văd cu ochelarii. Nu înțelegeam de ce mă întreabă. Mi-a spus că, în cancelarie, sunt specialiști și dau rețete de ochelari. Pot să și facă ochelari noi.

            Am mers acolo, aveau acel aparat la care vedeam un obiect care se apropia și se îndepărta. Apoi, mi-a atașat la o ramă mobilă lentile și mi-au dat un text. După câteva încercări, dna care s-a ocupat de mine a scris rețeta. Și mi-a propus să-mi facă ochelari. Am fost de acord, cu rama mea. Acei ochelari sunt buni și acum, la lumină bună.

*

            În 2016 mi s-a propus să revin la școală pentru câteva ore neacoperite cu profesor specialist. Atunci am avut norocul să vină doi tehnicieni dotați cu aparate și piese pentru ochelari. M-am prezentat cu dorința de a-mi face ochelari pentru distanță:

            ‒ Lucrez în acest an. Mă deranjează doar că nu știu de ce zâmbesc elevii din ultima bancă.

            ‒ Vă rog să-mi dați ochelarii!

            ‒ Am plecat la plimbare. I-am lăsat pe cartea pe care o citesc…

            ‒ Să vedem!

            Dna atașează lentile unei rame adaptabile și mă întreabă cum văd florile de lângă televizor. Le vedeam clar. Schimbă o lentilă:

            ‒ Cum e acum?

            ‒ Foarte bine!

            ‒ Bănuiesc că nu aveți ramă…

            ‒ Nu am avut ochelari pentru distanță. La televizor privesc cu +1,5.

            ‒ Am schimbat o lentilă. Aveți o mică problemă. Dar va fi foarte bine să purtați ochelari. Pentru depărtare.

            Am stabilit rama, metalică, ușoară, gri. Într-o săptămână, de 1 aprilie, aveam ochelarii gata. Văd perfect pe stradă sau la câțiva metri. Mă deranjează să mă uit la televizor. De aceea, îi port doar pe stradă.

            Cam complicat să ai trei perechi de ochelari, dar nu-i schimb prea des. Cei pentru laptop sunt buni pentru distanțe până la doi metri, cei pentru citit, cusut sunt buni pentru aproape, sub o jumătate de metru. Și pe cei mai vechi îi las lângă televizor.

 

Moneda

 

 

            Ionel o întreabă pe Ioana:

            ‒ Ai văzut că a apărut o monedă cu Carol I al României?

            ‒ Unde să văd?

            ‒ La televizor…

            ‒ M-am uitat la un film…

            ‒ Vezi pe internet!  Vreau și eu o monedă!

            ‒ Sigur! „Eu vreau!”, cum spunea nepotul… Și tu te supărai.  Ai răbdare! Când voi avea timp, voi căuta pe internet.

            A doua zi, de dimineață, Ioana caută pe Google. Găsește: „Carol I al României - cel mai renumit rege, un simbol al unității naționale și al progresului. Obțineți chiar acum în mod GRATUIT un memento cu înfățișarea acestui rege ilustru! Plătiți doar taxele de ambalare și expediere. Comandați chiar acum pe https://www.casademonede.ro/carol/”

            Ioana îi făcuse cont de poștă electronică lui Ionel, dar el nu a fost încântat și, fiindcă nu era folosită adresa de e-mail, yahoo a închis contul. Ioana voia să comande moneda, numai că soțul ei nu avea adresă. A făcut comanda pe adresa ei de e-mail, dar a completat datele lui Ionel. A scris numărul lui de telefon.

            În ziua următoare, Ionel a fost anunțat telefonic că i-a fost înregistrată comanda.

            Ioana avea de lucru în grădină și nu a observat că a venit curierul. Ionel a venit vesel să-i arate moneda.

            ‒ Ai plătit curierul?

            ‒ Nu spuneau că e gratis?

            ‒ Gratis e moneda, dar transportul trebuie achitat! Unde sunt hârtiile?

            ‒ Le-am aruncat.

            ‒ Fără să le citești?

            ‒ Nu vezi ce mărunt scrie? Nu văd bine.

            ‒ Unde sunt?

            ‒Uită-te acolo, pe masa din curte!

            Ioana luă teancul de hârtii, îl răsfoi și alese una.

            ‒ Uită-te aici. Avizul este deja completat. Trebuie să mergi la poștă, să achiți cât scrie acolo. Du-te liniștit, că fetele de la ghișeu scriu tot ce trebuie. Tu dai numai banii.

            ‒ Nu vrei să mergi tu?

            ‒ Tu nu poți? Ce comod ai devenit în ultima vreme!

            Ioana luă foaia cu formularul și spuse:

            ‒ Dacă tot plec în oraș, trec și pe la magazine. Nu mă întorc repede!

            La poștă nu erau clienți. Imediat, o funcționară luă formularul și ceru codul numeric personal.

            ‒ Crezi că n-am destule în cap? Să țin minte ceea ce găsesc în câteva secunde? Codul cui?

            ‒ Codul domnului.

            ‒ Să-l sun. Nu răspunde. Acum e ocupat.

            ‒ Așteptăm!

            ‒ Merg până la magazin și revin!

            Ioana ieși din clădirea poștei și sună un vecin. Acesta îi spuse că nu e acasă, e la lucru. Atunci, Ioana sună la o vecină. Nu-i răspunse.

            Sună din nou la Ionel. Nimic. Sună la altă vecină, care nu pleacă decât sâmbăta sau duminica la biserică.

            ‒ Bună dimineața, Mariana! Ce faci?

            ‒ Prin bucătărie…

            ‒ Te rog să-i spui soțului tău să meargă la noi, să-i spună lui Ionel să mă sune! Sunt la poștă și fetele îmi cer codul numeric personal…

            ‒ Imediat!

            Ioana merse la alt magazin, cu foaia și pixul în mână. Abia când ajunse la al treilea magazin își privi ceasul. Trecuseră mai bine de patru zeci de minute, când sună telefonul.

            ‒ Repede, codul numeric…        
            Ioana notă codul și, în timp ce mergea spre poștă, află de la Ionel de ce nu se putea vorbi cu el.  A vorbit cu fiica lui, cu medicul de familie, cu vecinul pe care l-a trimis Mariana… Încă mai crtedeți că bărbații vorbesc mai puțin decât femeile?

            Era aproape ora 10. Venea mașina poștei să ia corespondența.

            ‒ Veniți aici!, o chemă o funcționară. Nu codul domnului trebuie. E numele dumneavoastră.

            Ioana îi dădu cartea de identitate și nu se putu abține:

            ‒ Dacă știam că durează atât să obțin un cod, mergeam până acasă și  veneam într-un timp mai scurt.

            ‒ Și nici nu aveați nevoie de acest cod…

            ‒ Lăsați doamna Ioana, spuse prima funcționară, că faceți un lucru necesar. Dacă nu trimiteați banii, vă amendau pe dumneavoastră, nu pe domnul!

            ‒  Meritam! Dacă nu întrebam de ambalaj și factură, soțul meu nu plătea. El susține că moneda e gratis.

            E grea viața de pensionar! Nu mai vezi bine, nu știi ce formulare sunt, atenția nu mai e cum era înainte…

            Ioana era mulțumită că rezolvase o problemă și soțul ei era bucuros că are o monedă. Încă o monedă. Pentru prima, achitase curierului transportul și se aștepta să nu se schimbe procedura.

            „Bătrânețe, haine grele”, cânta Ionel prin curte. Cânta și făcea surcele. 

 

luni, 2 iunie 2025

Amintiri dintr-o copilărie fericită

În toamna anului 1959, începusem clasa a patra. După o lună, am avut o mare surpriză. În locul doamnei învăţătoare Maria Mihalca a venit doamna învățătoare Valeria Filip.

Domnul profesor Ion Bănică a plecat din Vişeu şi, în lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare Mihalca a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu. Nu ştiam dacă trebuie să ne întristăm sau să ne bucurăm.
Ne-am acomodat stilului de lucru al doamnei învățătoare. Dacă în clasele mai mici prezentam spectacole cu muzică și dans, acum am organizat un spectacol de teatru, o adaptare a SOACREI CU TREI NURORI. De Ziua mamei, sub îndrumarea dnei învățătoare, am făcut flori din hârtie creponată. Doamna ne aducea cărți și citeam în clasă, iar cine dorea putea să ia cartea și să o termine acasă.
De 1 Mai, învăţătoarea noastră, doamna Valeria Filip, a organizat o formaţie de gimnastică. Din această formaţie făceau parte elevi ai claselor a patra. Părinţii au pregătit costume: fetele aveau bluziţe albe şi fustiţe negre, iar băieţii aveau maiouri negre şi pantaloni lungi albi.
Într-o recreaţie, după ce am mâncat obişnuitele cornuri cumpărate de la femeia care le aducea de la brutăria oraşului, le-am propus colegelor să repetăm mişcările. Fetele au fost de acord. Eram cu faţa spre soare şi număram în timp ce executam exerciţiul.
La un moment dat, se apropie Tavi, se aranjează la o distanţă potrivită în stânga mea şi, tot la numărătoarea mea, execută exerciţiul băieţilor.
Credeam că nu ne vede nimeni. Dar învăţătoarele ne-au zărit. Erau la fereastra cancelariei. Imediat au stabilit că orarul şcolii poate fi modificat. Se apropia „Ziua cea mare”.
A sunat de intrare. Doamna învăţătoare ne-a spus că elevii din grupul de gimnastică vor rămâne în curte. Clasa a IV-a C, clasa cu limba de predare maghiară, va merge la programul normal, iar celelalte două clase vor citi împreună dintr-o carte de poveşti.
Doamna învăţătoare a refăcut formaţia şi, ne-a chemat în faţă pe mine şi pe Tavi. Am repetat de câteva ori exerciţiile. Fetele erau atente la mine, iar băieţii la Tavi. Aveam o responsabilitate destul de mare. De noi depindea modul în care vom fi apreciaţi în scurt timp.
În pauzele de odihnă, înainte de repetiţii sau după ele, fetele ne adunam într-un grup. M-am împrietenit cu Monny şi Ibolya, cele două fete de la secţia maghiară pe care le admiram pentru modul în care ştiau să îşi aranjeze ţinuta şi să fie cochete, chiar în uniformă de şcoală. În plus, erau cele mai bune din clasa lor.
A venit ziua mult aşteptată. De dimineaţă, în tot oraşul pregătit de sărbătoare se auzea muzică. Din toate difuzoarele de pe străzi se auzea cântecul compus de Ciprian Porumbescu:
„Râde iarăşi primăvara/ Peste câmpuri, peste plai./ Veselia umple ţara/ C-a venit Întâi de Mai.”
Pentru a nu prelungi emoţiile noastre, am fost programaţi primii. Eram cei mai mici şi destul de mulţi. Am fost aplaudaţi şi felicitaţi pentru modul în care ne-am prezentat. Am fost foarte mândri de ceea ce am realizat. Nu am vrut să ne schimbăm echipamentul sportiv. Am văzut cum ne priveau admirativ toţi oamenii pe lângă care treceam.
Am zăbovit un timp pe stadion, dar am preferat să mergem „la o îngheţată”. Ziua de 1 Mai era prima zi în care se putea mânca acest preparat în oraş. Erau doi vânzători de îngheţată în zona stadionului. Aveau câte un cărucior în care, dintr-o ladă, în găleţi înconjurate de gheaţă, aduceau preparatul dulce şi rece. Puteam alege între îngheţată de vanilie, de cacao şi de fructe.
***
La sfârşitul anului şcolar am făcut două săptămâni de practică. Dacă nu eram solicitaţi să lucrăm ceva, mergeam în scurte excursii. Într-o zi, am fost pe Poduri. Am urcat pe strada cu panta abruptă, unde urca tancul pe care îl crezusem defect. Din capătul pantei, am revenit spre râu. De sus, vedeam foarte bine grajdul în care ştiam că este un taur, vedeam locul în care se bălăceau vara cei care ştiau să înoate, locul pe care îi numeau Stanca și școala în care am învățat trei ani.
Ne-am jucat puţin şi apoi ne-am aşezat să luăm o gustare. Aveam pacheţele pregătite de acasă. Costică Sârbu avea cel mai ciudat sandwich: pâine cu untură şi zahăr. De aici am început o dezbatere despre preparate culinare. Nu ştiu cine a pronunţat cuvântul frăguţe.
‒ Voi ştiţi că pe pantele dealului sunt frăguţe?
‒ Vorbeşti aiurea, spuneau unii colegi.
M-a deranjat lipsa de încredere a colegilor mei. N-am spus nimic, am făcut câţiva paşi spre Calea 1 Mai, cu grijă să nu alunec şi, în scurt timp, am revenit cu câteva frăguţe. Doamna învăţătoare cred că nici n-a observat că am dispărut.
‒ Unde le-ai găsit?
‒ Pe pantă la vale. Ştiam că sunt frăguţe. Am fost de mai multe ori pe aici şi am cules de jos. Mai ştiu un loc cu frăguţe!
‒ Unde?
‒ Lângă râu.
‒ Unde?! se mirau colegii.
‒ Vă arăt mâine, când suntem lângă şcoala în care am învăţat până în clasa a treia. Vara mergeam pe linia ferată şi coboram de pe terasament să culeg flori. Într-o zi am găsit frăguţe.
***
Am întâlnit-o pe dna învățătoare în luna mai a anului 2003. Așteptam să sosească preotul care urma să țină slujba de înmormântare a mamei noastre. Se adunaseră multe persoane și cu unele am putut să schimb câteva cuvinte:
‒ Ce mai faci, Mioara?
‒ Bine…
‒ Pe unde ești? Nu te-am mai văzut de mult…
Am continuat să vorbim, convinsă fiind că dialoghez cu o fostă colegă de clasă.
După un timp, am întrebat-o pe doamna profesoară Cornelia Lazarciuc cum se numește colega cu care am vorbit atât de mult.
‒ Nu o mai cunoști? E fosta ta învățătoare.
‒ Am crezut că e o colegă… Arată foarte bine. E mai căruntă ca mine, dar…
Cu prima ocazie când am vorbit la telefon cu dna învățătoare, i-am explicat că am făcut o confuzie și mi-am cerut iertare. A fost ultima dată când am vorbit amândouă.
Am ales să lucrez departe de Vișeu, am ajuns foarte rar în ultima vreme prin Maramureș, dar am scris, și voi mai scrie, despre anii în care am fost acolo, despre persoanele pe care le-am cunoscut, despre cei care mi-au îndrumat pașii în viață și de la care am învățat.
Sunt convinsă că îmi voi aminti cu drag și respect de toate cadrele didactice din orașul tinereții mele, Vișeu de Sus.

joi, 1 mai 2025

1 Mai cu mititei

 

             A devenit o tradiție ca, de 1 Mai, să ieșim în natură sau măcar să servim mititei, acolo unde sunt făcuți se persoane pricepute.

            Intenționam să merg pe Râu, să văd cum arată plantele, copacii…, să fac câteva fotografii, ca în alți ani. De data asta, n-am avut destul noroc. Soțul meu conducea mașina și nu voiam să insist prea mult.

            Am mers mai întâi la Piața de Jos, acolo unde în fiecare zi este încins grătarul. Doamnele care servesc știu că nu numai mușterii din piață îi vizitează, ci și alte persoane, care vor să guste ceva bun: mititei, virșli fierți sau la grătar și, parcă mai aveau ceva… (Virșlii, un preparat local, sunt niște cârnăciori din carne de oaie și încă un tip, prezentați în intestine subțiri, de oaie. Sunt picanți, dar foarte apreciați nu numai de localnici, ci și de prietenii lor din alte zone geografice.)

            Ne-am așezat pe o băncuță, la o masă și i-am spus doamnei care servea să ne aducă mititei. La masă era un băiat care acorda mai multă atenție smartfonului decât  mamei lui, care era foarte grijulie:

            ‒ Mai bine stai aici! E frig și măcar aici dă soarele.

            Băiatul nu rezistă:

            ‒ Nu văd nimic. Mușamaua de pe masă reflecta lumina, iar smartfonul nu avea contrast suficient.

              ‒ Mergi pe partea cealaltă, spune mama și merge să aducă virșlii. Vine cu tăvița, dar se întoarce la bucătărese. Revine cu un cuțit, verde fistic. Nu poate să taie.

            ‒ Mamă, scoate protecția! spune copilul.

            Doamna taie două bucățele de aproximativ un centimetru:

            ‒ E bine așa?

            ‒ Da, e bine, spune băiatul, cu ochii în smartfon.

            ‒ Poftă bună!

            ‒ Pâinea nu o tai?

            ‒ Rupe-o!

            Mama vede că o privesc și nu insistă. Începe să taie bucăți din felia de pâine.

            ‒ E bine așa?

            ‒ Da, e bine, răspunde copilul fără să privească.

            Nu mă pot abține:

            ‒ Și bunica soțului le făcea „cătane” fetelor noastre, când avea 4-5 ani, nu la 10 ani.

            Mama intervine:

            ‒ El are doișpe ani.

            ‒ E stăpân pe smartfon…

            Îmi propun să nu mai intervin.

            ‒ N-ai adus scobitori!

            Îi întind doamnei cutia de pe masă, nu fără a zâmbi amintindu-mi de copilul care a fost vrăjit de scobitori în urmă cu 3 ani, tot în piață, la mititei. Acel copil avea vreo cinci ani.

            Ceva nu era bine: virșlii erau prea calzi. Mă gândeam că acum mama o să sufle pe fiecare bucățică. Nu a făcut asta. Mi-a șoptit:

            ‒ Soacra mea l-a învățat așa.

            N-am mai spus nimic.  Aș fi vrut să-i spun că azi, copiii se pricep mult mai bine la dispozitivele electronice decât să mănânce. Asta îi face pe mulți părinți, bunici să spună că tineretul e mai deștept decât am fost noi.

            N-o să mă convingă!

            Vă mai amintiți, dacă ați citit basme, că un dascăl a preferat să învețe un urs să citească o carte decât pe fiul unui om bogat? Nu știți?  Dascălul a lipit bucățele de carne pe foile cărții speciale, cu „file” de carton, iar ursulețul răsfoia cartea mormăind, atunci când a trebuit să demonstreze ce știe.