Pâinea

Când au auzit de criză, Rodica şi Mitică, acum pensionari, au căutat soluţii să cheltuiască mai puţin pe mâncare. Ea a fost contabilă, iar el a fost inginer agronom şi socoteau de unde să reducă din cheltuieli. Până la urmă, au stabilit că pot să facă pâine în casă.

S-au interesat cât costă o maşină de făcut pâine, au întrebat în piaţă cât i-ar costa să cumpere grâu, să-l macine şi au ajuns la concluzia că merită efortul financiar. În câteva luni, costul cu maşina de pâine s-ar amortiza.

Într-un sat din apropiere, locuiau prietenii lor, Ileana şi Cornel, care moşteniseră o bucată de pământ. Ea fusese educatoare, iar el fusese secretar la şcoala din sat. S-au pensionat de curând şi s-au gândit că ar fi bine să semene grâu pe acel pământ. I-ar fi costat aratul, semănatul, erbicidatul, seceratul, dar nu mai era nevoie să prăşească. Din banii pe care i-ar fi obţinut din vânzarea grâului, puteau să plătească aceste operaţii. În plus, le rămânea şi grâu pentru cele câteva găini pe care le aveau în gospodărie. Au aşteptat destul vremea în care să fie liniştiţi.

Într-o zi, sună telefonul. Cornel, fiind aproape, răspunse.

- Servus, Cornel! Sunt eu, Rodica. Am aflat că aţi secerat grâul. Cum aţi ieşit? Vindeţi din el?
- Servus, Rodica! Sunt mulţumit. L-am uscat la soare, l-am depozitat în voz şi în câteva butoaie. I-am dat câteva feldere cuscrului, îmi opresc de sămânţă, opresc pentru găini şi ceea ce e în plus, vând. Trebuie să plătesc tractoristul. Ştiţi cum e pensia…
- Dacă îl vinzi, nu-mi dai şi mie? Ştii, noi facem pâine în casă. Ieşim mai ieftin şi avem pâine proaspătă la orice oră.
- Îţi dau, la preţul pieţei.
- Cum se dă la voi?
- Cu 15 lei ferdela.
- E foarte bine!
- Să ştii că nu am măcinat, nu ştiu dacă e bun de pâine. Nu e treierat.
- Nu-i nimic! Poţi să ni-l aduci acasă?
- Mâine merg cu maşina la atelier şi trec pe la voi. Cât să vă aduc?
- Şapte ferdele. Îi las lui Mitică banii, că eu merg la o prietenă să-i verific actele. M-a rugat să o ajut. Are o firmă şi nu prea ştie contabilitate.
- Bine, după ora unu ajungem la voi. Salutări lui Mitică!
- Spune-i Lenuţei că o pup! Servus!

A doua zi, cu sacii în portbagaj, Ileana şi Cornel pleacă la oraş. Trec mai întâi pe la atelierul mecanic. Ileana auzea un fluierat, atunci când maşina vira la dreapta.

Mecanicul ridică maşina şi desfăcu roata din faţă.

- Dacă mai amânaţi câteva zile, vi se bloca roata asta. Când i-aţi înlocuit plăcuţele?

Cornel o privi pe Ileana. Ea era responsabila cu datele.

- În urmă cu doi ani. În iunie, că am fotografiat macii de peste drum.
- Garanţia e de 18 luni. Aţi venit la timp.
- Am avut noroc. Schimbaţi plăcuţele la toate roţile. Să fiu liniştit.

În timp ce mecanicul lucra, telefonul mobil suna. Era Rodica. Nu ştia de ce nu au ajuns la bloc. Era trecut de ora unu. Cornel o linişti, dar era convins ca Mitică nu mai are răbdare. Semănau atât de mult! Amândoi vorbesc mult, sunt nehotărâţi, schimbă mereu planul… Nimic nu mai e la fel ca în urmă cu câteva minute.

După o jumătate de oră, Cornel a oprit în faţa blocului. A intrat în bloc odată cu un locatar, a mers în pivniţă, aşa cum i-a spus Rodica. L-a găsit pe Mitică. Acesta s-a plâns că e obosit, că a pus hârtie pe rafturi, că abia a zugrăvit pivniţa. A trebuit să facă singur toată munca. Rodica merge de câteva zile la prietena cu firma.

Puţin nervos, Cornel iese şi propteşte uşa blocului cu o cărămidă.

- Ajută-mă să duc sacii în pivniţă! Mitică nu poate.
- Eu pot, că sunt mai tânără şi nu mă mai doare mâna ruptă…

Cei doi ajung cu sacul în boxa lui Mitică.

- Puneţi-l aici, pe sertarul acesta! Nu aşa, mai aşa…

Mitică arăta în ce sens să rotească Cornel sacul, dar Cornel nu vedea. Nici lui nu-i era uşor.

După ce au dus sacii, Cornel îi şopti Ilenei:
- Acesta nu are de gând să dea banii?

Mai netezeşte puţin un sac şi spune:
- Noi plecăm. Avem găini şi trebuie să le dăm mâncare. Se culcă repede, ca găinile…

Mitică, parcă nu se poate despărţi de bani. Îi numără, îi îndoaie, îi netezeşte şi-i dă lui Cornel.
- Servus! Spune-i Rodicăi că o pup!
- Servus şi drum bun!

Urcând treptele, Ileana şi Cornel comentează:
- Nu aşa, aşa! Mai încolo! Aşa…
- Lasă-l, că el nu a fost dascăl să ştie să explice! Bine că a dat banii! Te-ai temut că uită. Vezi că n-a uitat?

Două zile de linişte. Viaţă de pensionari: televizor, filme, muzică, nimic deosebit.

Duminică. Ileana încuie poarta şi, obosită, opreşte aparatul de radio. Se pregăteşte să doarmă după masă. Aude sirena trenului de ora trei fără un sfert. Aţipeşte.

Sirena trenului. Acum merge în jos. Ileana ştie că a dormit o jumătate de oră.

Soneria de la poartă îi anunţă că au musafiri. Cornel ia cheia să deschidă. Se întoarce repede:
- Ştii că am presimţiri. N-am avut chef să vorbesc cu Rodica, dar a venit Mitică. E în bucătărie. Vino să vorbim cu el!

Ileana îi găsi pe cei doi bărbaţi discutând despre tren. Mitică se simţi dator să explice:
- N-am mai fost de mult pe la voi. Am uitat că trebuie să cobor în haltă şi m-am dus până în gară. Am întrebat de voi şi cineva mi-a spus să urc în tren şi să cobor în haltă. Vedeţi? Am uitat de când nu am mai fost pe aici.

Ileana şi Cornel îşi aruncară priviri sugestive.

- Dacă ne anunţai că vii, ţi-am fi spus ce trebuie să faci, spuse Ileana pe un ton care sugera că aşa ar fi fost politicos.

„Nici ora 3 de după-amiază nu era o oră potrivită pentru vizite neanunţate”, gândi ea, dar tăcu.

Îl privi pe Mitică, văzu că are o servietă demodată. Cu siguranţă, o avea de când lucra. Înainte de apariţia servietelor cărora toţi le spuneau diplomat, acestea erau foarte practice. În ele se puteau duce dosare, dar aveau grosimea de zece centimetri. În caz de nevoie, într-o astfel de servietă încăpea o cămaşă de schimb…

- Bei o cafea?
- Sau preferi un pahar de ţuică. Am ţuică foarte bună. De prune.
- Să vă spun eu cum fac, de câtăva vreme! Îmi fac o cafea. Voi cum o faceţi?
- Turcească, la ibric, răspunse Ileana.
- Mai exact, îi ceru Mitică.
- Cum am învăţat de la bunica mea, dobrogeanca. De altfel, scrie şi în cartea de bucate Sanda Marin.
- Mai exact, insista Mitică.

Cornel privea nedumerit. Nu spuse nimic, luă pahare din vitrina bufetului, turnă în ele ţuică. Aştepta.

- În ibric, măsor la o ceaşcă de apă, o linguriţă de cafea şi una de zahar. Pentru mine, pun mai multă apă, o ceaşcă de ceai.
- Aşa beau şi eu, cu ceaşca mai mare.
- Ne înţelegem bine, până aici. Apa cum o pui, caldă sau rece.
- Bunica punea apa rece, aşeza ibricul pe foc şi aştepta să se umfle cafeaua. Amesteca puţin, o mai punea o dată pe flacără şi o turna în ceşti.
- Eu pun cafeaua în apa care fierbe. Apoi, iau ibricul, pun o picătură de apa rece în cafeaua fierbinte, aştept câteva minute să se decanteze şi abia atunci o torn în cană.
- Noi o trecem prin strecurătoarea de ceai, dacă ne grăbim.
- Să vă spun cum îmi beau cafeaua, insistă Mitică. După ce mi-am pus cafeaua în cană, iau un pahar cu rachiu, îmi ating buzele cu rachiu, după două secunde, beau o gură de cafea. Apoi, iar rachiu, iar cafea.

Cornel şi Ileana se priviră o clipă. Fiecare voia să ştie ce gândeşte celălalt. Ileana era stăpână pe situaţie. Luă ibricul de pe foc, stinse aragazul şi aşeză ceştile pe masă.

Mitică respectă ceremonialul propriu. Ileana a băut cafeaua cât încă era fierbinte şi a rămas liniştită pe scaun. Au întrebat ce face Rodica, ce face fiica lor…

- Cât e ceasul? Trebuie să plec cu trenul de cinci.
- Ai destul timp. De aici se aude când vine trenul de Blaj. Dacă pleci când soseşte trenul, ajungi la timp în haltă. Acum se dau bilete din tren?
- Da, pot să iau de la conductor.
- Atunci, hai să mai bem un păhărel, că ne vedem foarte rar, spuse Cornel.
- Ştiţi de ce am venit?
- Ar fi bine să ne spui.
- Rodica a făcut pâine din grâul pe care l-a luat de la voi.
- I-am spus doar că noi nu am măcinat decât pentru găini.
- Staţi să vedeţi!

În acest timp, Mitică deschise fermoarul servietei şi scoase două pâini negre. Parcă erau coapte în tăvi de chec.

- Uitaţi-vă! Asta e din grâu luat din piaţă, iar asta e din grâul de la voi.

Mitică se uita în jur. Ileana înţelese. Deschise un sertar şi-i dădu un cuţit şi un fund de lemn. Mitică tăie din fiecare pâine câte două felii.

- Gustaţi!

Au rupt câte puţin din pâinea crescută. Ca la comandă, au spus, într-un glas:

- E cu chimen.
- Rodica pune chimion în pâine? Se poate mânca cu orice?
- Doar i-am spus să nu mai pună nimic decât reţeta de pe maşina de pâine! spuse, iritat, Mitică, mâncând în continuare din felia pe care a început-o.
- Acum, gustaţi şi din pâinea astalaltă!
- De ce să mai gustăm? Se vede că nu e reuşită.
- Acum, ce facem?
- Doar am vorbit ieri cu Rodica. I-am spus că îi dau banii, dar să îmi trimită sau să îmi aducă grâul înapoi. Vecinii mă întreabă dacă mai am grâu să le dau. La târg se vinde cu 16 lei ferdela. Măcar nu fac un drum mai lung.
- Cât e ceasul?
- Mai e timp. Încă nu a sosit trenul de Blaj.

Mitică a adunat pâinile, le-a ambalat în hârtia în care le adusese şi le-a aşezat în servietă. Ileana a adunat firimiturile de pe masă şi le-a aruncat în tăviţa în care aduna pâinea pentru găini. Nu mai văzuse asemenea gesturi şi îşi stăpânea cu greu zâmbetul.

- Cât e ceasul?
- Cinci fără un sfert.
- Atunci, mă pregătesc de plecare. Merg încet, să văd de mai e prin sat. Nu mai ştiam să ajung la voi. Am fost, parcă, de două ori la voi. Dar am uitat.
- Aşa e. N-ai mai fost de mult pe la noi. Rodica a mai fost o dată. De când v-aţi pensionat, vă mişcaţi mai greu.
- Eu am avut o gradină a cuiva şi am lucrat-o. Nu puteam să plec.
- Ne-a spus Rodica.
- Am avut o bătrână pe care a îngrijit-o Rodica.
- Am înţeles că aţi trimis-o pe bătrână la apartamentul ei. Şi i-aţi găsit o chiriaşă să fie aproape de ea.
- Aşa e. Rodica îi duce mâncare zilnic. Măcar nu ne lovim mereu de ea.
- V-a obosit destul. Mi-a povestit Rodica. Ne-am întâlnit la policlinică astă-vară, când mi-a luat gipsul de pe mână. Ţi-a spus că mi-am rupt mâna? De bine că m-am pensionat. Şi tocmai când aveam de lucru.
- M-au ajutat doi vecini, că Ileana nu putea să facă mare lucru cu mâna stângă. Doctorul i-a spus să îşi menajeze mâna încă două-trei luni. Nici acum nu ridică mai mult de două kilograme cu mâna aia.

În timp ce vorbeau lângă poartă, se auzi sirena trenului. Dacă nu ar fi stat de poveşti, putea să meargă cu trenul în gară şi să stea liniştit în vagon.

- Plec! Vă pup!
- Spune-i Rodicăi că rămâne aşa cum am vorbit!

Mitică plecă spre haltă. Ileana putea să se descarce. A intrat în casă şi a început să râdă. Şi-l imagina pe Mitică înmuindu-şi buzele în rachiu şi bând cafeaua cu înghiţituri mici. Apoi, văzu firimiturile din tavă. Tocmai intra Cornel.

- Măi, ce om! Nu are găini, dar a adunat şi firimiturile de pâine!
- Am uitat să-l întreb dacă Rodica mai face texuri.
- Ce să facă?
- Texuri. Nu ştii ce sunt acelea?
- Un fel de cuie pentru pantofărie.
- Habar n-ai! Sunt nişte biscuiţi ca ăştia de pe farfurioară. De fapt, nu ştiu cum sunt texurile pe care le face Rodica. Ăştia sunt de la cofetărie.
- Ce-aş mai fi dormit! Nu credeam că Mitică face atâta drum pentru demonstraţie. De acasă a plecat pe la unu şi ajunge pe la şase. Măcar să ne fi spus că vine. Pregăteam ceva. Surpriză pentru toţi.
- Nu te mai consuma! El ne-a primit în pivniţă. Şi ştia că mergem.
- N-am mai văzut asemenea om!
- Nu e de mirare că nu are prieteni.
- Rodica e mai prietenoasă.
- Ea e moaţă, iar el e de prin sud, nu ştiu exact de unde. I-a plăcut în Ardeal. De aceea a rămas aici.
- Gata cu vorba! Se culcă găinile şi nu le-am dat de mâncare.

Până când Cornel a hrănit găinile, Ileana a aranjat lucrurile în bucătărie.

Săptămâna următoare a trecut fără evenimente. Cornel a aşteptat să-i trimită Mitică grâul. S-a cam plictisit aşteptând.

A avut noroc cu Ionică, vecinul. Mergea la oraş din două în două zile. Cornel l-a rugat să treacă pe la Mitică, dacă are timp.

Sâmbătă după-amiază, Ionică a sunat la poarta lui Cornel. Trecuse pe la blocul lui Mitică. Ajutat un tânăr care tocmai venea din oraş, a încărcat în maşina lui sacii cu grâu şi i-a dat lui Mitică banii.

- Domnule secretar, v-am adus grâul. Unde vreţi să-l pun?
- Lasă-l lângă poartă şi hai în casă!
- Nu vă supăraţi, mă grăbesc!
- Bine. Uite aici banii! Dar, ia spune-mi, cine a cărat sacii?
- Cine? M-a ajutat un băiat. Doamna nu era acasă. Am vorbit cu domnul Mitică la interfon şi a coborât în papuci să îmi dea grâul. Important era să ia banii.
- Să vii mâine să bem un pahar cu vin! Până atunci, îţi mulţumesc pentru ajutor! Dacă nu mergeai tu la oraş, ar fi trebuit să merg eu. Oamenii ăia nu aveau cu cine să mi-l trimită. De aceea au tot amânat. Nici telefoane nu au mai dat.
- Domnule secretar, vă ajut cu bucurie ori de câte ori aveţi nevoie!

În scurt timp, Ileana şi Cornel cărau sacii în magazie. Încă zâmbeau amintindu-şi de celebra demonstraţie şi îşi imaginau cât de satisfăcut era Mitică.

*

Vozul e o cadă conică, o cupă înaltă de doi metri.
Ferdela este o măsură folosită în zona Orăştie. Are aproximativ 20 de litri.