Prima vacanţă mare

Primul meu an de şcoală s-a încheiat cu bine. Curtea şcolii era goală. Nu îmi găsisem ceva concret de făcut.

În timp ce mă plimbam fără rost, l-am zărit pe cocoşul nostru roşu. Era un cocoş mare, frumos, rasa Rode Island. Era obişnuit cu mine. L-am chemat şi l-am luat în braţe.

În timp ce mă plimbam cu cocoşul în braţe, am auzit copii cântând. Curioasă, am intrat în clădirea şcolii, am urcat la etaj şi m-am îndreptat spre clasa de unde veneau sunetele. Copiii cântau în clasa care se afla deasupra camerelor în care locuiam noi.

Vorbind cu cocoşul, m-am apropiat să ascult. Din uşă lipsea o bucată. Nu m-a interesat de ce. Era în avantajul meu. Puteam să văd cine cântă.

M-am apropiat, şoptindu-i cocoşului să stea cuminte. M-am lăsat pe vine şi mă uitam la spectacol. Dirijorul era ocupat cu partitura, era atent la copii.

Unul dintre copii m-a zărit. L-a cotit pe vecinul lui. Apoi, mai mulţi copii s-au uitat la mine şi îşi stăpâneau cu greu zâmbetele.

Tocmai atunci, cocoşul s-a smucit şi a intrat în clasă. Toţi copiii din clasă au izbucnit în hohote. Dirijorul era nedumerit. Eu m-am ridicat şi i-am făcut semn cocoşului care, speriat, nu ştia în ce parte să meargă.

Profesorul m-a văzut şi m-a chemat în clasă:
- Ce facă aici?
- Am auzit cântând şi am venit să ascult.
- Cu cocoş cu tot? Ai vrut să ne deranjezi?
- L-am scăpat…
- Cum te cheamă?
- Mioara.
- Unde locuieşti?
- Sub clasa asta, am arătat în jos cu mâna.

Câţiva copii au început să râdă. Profesorul şi-a aranjat ochelarii, s-a uitat fix în ochii mei, a văzut că vorbesc serios şi m-a întrebat:
- Eşti fata domnului Grad?
- Da.
- Ştii să cânţi? În ce clasă eşti?
- Am trecut în clasa a doua. Sigur că ştiu să cânt.
- Vrei să cânţi cu noi?
- Dacă mă primiţi…
- Să încercăm!

Între timp, copiii scoseseră cocoşul pe coridor. Am cerut voie să duc cocoşul în curte şi am spus că mă întorc imediat.

Astfel, dintr-o întâmplare, am descoperit ce se poate face în vacanţă. Am cântat în corul claselor de gimnaziu. Apoi, o doamnă m-a întrebat dacă ştiu să dansez. Ştiam vals. Mă învăţase bunica din Constanţa, aşa că, am intrat şi în grupul de balet. Domnul Furnică, împreună cu un violonist, cânta la acordeon valsul. Eram un trandafir roz. Fetele mai mari erau flori de cais.

Nu de mult, am revăzut fotografiile pe care ni le-a făcut cineva în timpul spectacolului. Am o fotografie cu tot corul şi cu domnul profesor Ion Bănică, dirijorul. Persoana care ne-a fotografiat ne-a spus: „Capul sus!”. Eu ţin barba sus şi privesc spre fotograf. Şi mai am o fotografie, cu grupul de balet. În acea fotografie este şi solistul care cânta „Nea Alecu…”. Zâmbesc acum văzând rochiţele din tifon, cu volănaşe şi apretate cu făină.

Aşa, cu improvizaţii, cu cele mai ieftine materiale, reuşeam în vacanţe, şi chiar în timpul anului şcolar, să ne întâlnim, să învăţăm cântece şi să dăm spectacole pentru părinţii noştri.