Era într-o zi de marţi, zi de piaţă. Eram cu tata pe stradă, lucru de care eram încântată. Foarte mulţi trecători îl opreau şi-l întrebau ce face, cum se simte sau măcar îl salutau şi-i făceau un semn cu mâna.
La un moment dat, de noi se apropie un om:
- Bună ziua, domnule Grad! Ce mai faceţi?
- Mulţumesc, bine! Am ieşit puţin... Sunt cu fiica mea, Mioara.
- Sărut-mâna, domnişoară!
- Bună ziua, răspund puţin stingherită.
Tata a mai vorbit un timp cu acel om. Eu m-am uitat la o vitrină.
- Grigore ne-a invitat să vedem fabrica de brânză. Mergem?
- Fabrica de brânză? Nu ştiam că brânza se face la fabrică.
- Mergem mâine să o vedem!
A doua zi, pe la ora zece, am plecat la plimbare. Am urcat pe Obreja, o stradă în pantă, unde ne plăcea iarna să coborâm cu sania. Am trecut apoi prin parcul oraşului. Zeci de copaci îşi arătau frunzele de forme şi mărimi ispititoare, de la tei, la stejari, fagi şi salcâmi. Păsările se întreceau în triluri. În mijlocul parcului era foişorul în care ne plăcea să ne jucăm noi, copiii. De 1 Mai, acolo erau aşezate lăzile cu bere care urmau să fie vândute. Acum, doar câteva hârtii erau purtate de colo până acolo de o adiere.
- Ştii, Mioara, acest parc a aparţinut unei familii de nobili maghiari. Era o baroană, noi îi spuneam Pop Şimonoaia. În capătul celălalt al parcului e conacul.
- Ştiu, clădirea aceea e a Sfatului popular orăşenesc.
- Da, acum aşa e.
- Ce grădină frumoasă a avut! Unde e acum baroana?
- Cine mai ştie? Era singură şi, după război, a plecat în Ungaria. Acolo avea rude.
Am părăsit parcul printr-o portiţă laterală. Am ieşit în spatele unei clădiri mari, la fel de vechi cum era clădirea Sfatului. Era Tribunalul. Evitasem centrul.
Am mers apoi pe strada care ducea la Fabrica de cherestea şi, mai departe, la gara C.F.F., care era lângă Vaser. Ne-am oprit pe la jumătatea acelei străzi şi am luat-o la dreapta, spre Horeanu. Îmi plăcea mult acest deal. În vârful lui este o cruce, care se vede din tot oraşul. Acolo ştim că e răsăritul.
Ne-am apropiat bine de deal. Nu am urcat, pentru că în dreapta era fabrica la care am plecat. Se auzea un zgomot, dar nu erau oameni.
Am intrat pe uşa dinspre stradă. Tata l-a strigat pe Grigore. Am mai intrat pe un coridor, ne-am uitat în stânga şi în dreapta. Nu am văzut pe nimeni. Într-un târziu, l-am găsit pe Grigore. Era lângă un cazan mare în care se învârtea ceva care semăna cu melcul maşinii de tocat carne pe care o aveam acasă. Când ne-a văzut, a oprit motorul. S-a făcut linişte. Puteam vorbi.
- Bună ziua, bine aţi venit!
Grigore vorbea cu tata. Eu priveam curioasă la maşina aceea mare.
- În ce clasă eşti, domnişoară?, mi se adresează Grigore.
- Am intrat în clasa a treia.
- Vino să îţi arăt cum se face brânza!
Merg după Grigore. El îmi arată caşul care e deja adunat de la oamenii din satele de pe Valea Izei. Îmi spune că şi el e din Săcel, ca mine şi tata, că duminică a vorbit cu bunicul şi cu unchiul Ştefan.
Apoi, îmi arată maşina de tocat, acea maşină care m-a interesat cu puţin timp înainte. Acolo se mărunţeşte caşul. Îmi spune că pasta se frământă cu sare…
- Asta ştiu de acasă! Şi tata face brânză din caş. Nu atât de mult.
- Ce urmează? Dacă ştii…
- Pasta frământată şi sărată se pune într-o băşică de porc.
- Sau burduf. Noi avem o cantitate mare. O punem în lăzi din lemn. Oamenii care fac brânză acasă folosesc şi stomac de oaie, curăţat şi uscat ca băşica de care ştii tu.
- Numai dumneavoastră lucraţi aici?
- Suntem puţini muncitori: doi oameni duc marfa, materialele, ne pun la îndemână ceea ce avem nevoie, un mecanic… Dar nu avem inginer. Nu vrei să vii tu inginer la noi?
Eram luată pe nepregătite. Nu ştiam ce să spun.
- Ce face un inginer? Conduce şantierul…
- Cam aşa.
- Mă mai gândesc! De fapt, cred că e interesant. Mă fac ingineră de brânză!
- Spuneai că te faci cântăreaţă de operetă, îmi aminteşte tata.
- Mai e mult până atunci. Mie îmi place şi matematica. Pot să mă fac şi ingineră.
- Atunci, nu ne mai rămâne decât să aşteptam să vii la noi ca ingineră.
- E o idee foarte bună! Să mă aşteptaţi!
Am plecat veselă că am descoperit ce m-aş putea face când voi fi mare.
Câţiva ani, am spus că voi fi ingineră de brânză. Apoi, că merg la Chimie alimentară… Am renunţat mai târziu în favoarea Politehnicii, a maşinilor de calcul… Dar suna frumos: „ingineră de brânză”…
La un moment dat, de noi se apropie un om:
- Bună ziua, domnule Grad! Ce mai faceţi?
- Mulţumesc, bine! Am ieşit puţin... Sunt cu fiica mea, Mioara.
- Sărut-mâna, domnişoară!
- Bună ziua, răspund puţin stingherită.
Tata a mai vorbit un timp cu acel om. Eu m-am uitat la o vitrină.
- Grigore ne-a invitat să vedem fabrica de brânză. Mergem?
- Fabrica de brânză? Nu ştiam că brânza se face la fabrică.
- Mergem mâine să o vedem!
A doua zi, pe la ora zece, am plecat la plimbare. Am urcat pe Obreja, o stradă în pantă, unde ne plăcea iarna să coborâm cu sania. Am trecut apoi prin parcul oraşului. Zeci de copaci îşi arătau frunzele de forme şi mărimi ispititoare, de la tei, la stejari, fagi şi salcâmi. Păsările se întreceau în triluri. În mijlocul parcului era foişorul în care ne plăcea să ne jucăm noi, copiii. De 1 Mai, acolo erau aşezate lăzile cu bere care urmau să fie vândute. Acum, doar câteva hârtii erau purtate de colo până acolo de o adiere.
- Ştii, Mioara, acest parc a aparţinut unei familii de nobili maghiari. Era o baroană, noi îi spuneam Pop Şimonoaia. În capătul celălalt al parcului e conacul.
- Ştiu, clădirea aceea e a Sfatului popular orăşenesc.
- Da, acum aşa e.
- Ce grădină frumoasă a avut! Unde e acum baroana?
- Cine mai ştie? Era singură şi, după război, a plecat în Ungaria. Acolo avea rude.
Am părăsit parcul printr-o portiţă laterală. Am ieşit în spatele unei clădiri mari, la fel de vechi cum era clădirea Sfatului. Era Tribunalul. Evitasem centrul.
Am mers apoi pe strada care ducea la Fabrica de cherestea şi, mai departe, la gara C.F.F., care era lângă Vaser. Ne-am oprit pe la jumătatea acelei străzi şi am luat-o la dreapta, spre Horeanu. Îmi plăcea mult acest deal. În vârful lui este o cruce, care se vede din tot oraşul. Acolo ştim că e răsăritul.
Ne-am apropiat bine de deal. Nu am urcat, pentru că în dreapta era fabrica la care am plecat. Se auzea un zgomot, dar nu erau oameni.
Am intrat pe uşa dinspre stradă. Tata l-a strigat pe Grigore. Am mai intrat pe un coridor, ne-am uitat în stânga şi în dreapta. Nu am văzut pe nimeni. Într-un târziu, l-am găsit pe Grigore. Era lângă un cazan mare în care se învârtea ceva care semăna cu melcul maşinii de tocat carne pe care o aveam acasă. Când ne-a văzut, a oprit motorul. S-a făcut linişte. Puteam vorbi.
- Bună ziua, bine aţi venit!
Grigore vorbea cu tata. Eu priveam curioasă la maşina aceea mare.
- În ce clasă eşti, domnişoară?, mi se adresează Grigore.
- Am intrat în clasa a treia.
- Vino să îţi arăt cum se face brânza!
Merg după Grigore. El îmi arată caşul care e deja adunat de la oamenii din satele de pe Valea Izei. Îmi spune că şi el e din Săcel, ca mine şi tata, că duminică a vorbit cu bunicul şi cu unchiul Ştefan.
Apoi, îmi arată maşina de tocat, acea maşină care m-a interesat cu puţin timp înainte. Acolo se mărunţeşte caşul. Îmi spune că pasta se frământă cu sare…
- Asta ştiu de acasă! Şi tata face brânză din caş. Nu atât de mult.
- Ce urmează? Dacă ştii…
- Pasta frământată şi sărată se pune într-o băşică de porc.
- Sau burduf. Noi avem o cantitate mare. O punem în lăzi din lemn. Oamenii care fac brânză acasă folosesc şi stomac de oaie, curăţat şi uscat ca băşica de care ştii tu.
- Numai dumneavoastră lucraţi aici?
- Suntem puţini muncitori: doi oameni duc marfa, materialele, ne pun la îndemână ceea ce avem nevoie, un mecanic… Dar nu avem inginer. Nu vrei să vii tu inginer la noi?
Eram luată pe nepregătite. Nu ştiam ce să spun.
- Ce face un inginer? Conduce şantierul…
- Cam aşa.
- Mă mai gândesc! De fapt, cred că e interesant. Mă fac ingineră de brânză!
- Spuneai că te faci cântăreaţă de operetă, îmi aminteşte tata.
- Mai e mult până atunci. Mie îmi place şi matematica. Pot să mă fac şi ingineră.
- Atunci, nu ne mai rămâne decât să aşteptam să vii la noi ca ingineră.
- E o idee foarte bună! Să mă aşteptaţi!
Am plecat veselă că am descoperit ce m-aş putea face când voi fi mare.
Câţiva ani, am spus că voi fi ingineră de brânză. Apoi, că merg la Chimie alimentară… Am renunţat mai târziu în favoarea Politehnicii, a maşinilor de calcul… Dar suna frumos: „ingineră de brânză”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu