O zi frumoasă de vară. Eram în curte a şcolii, pustie în acel moment. Nu găseam nimic de făcut.
Dinspre Poduri se auzea un huruit de motor. Din locul în care eram, nu vedeam nimic. M-am gândit că, dacă merg pe terasamentul liniei ferate, văd maşina care face acel zgomot neplăcut.
Poarta era închisă, dar gardul din care unii elevi au rupt câteva scânduri nu fusese reparat. Am ieşit şi am privit în lungul liniei. Nu venea nici un tren. M-am urcat pe terasament şi am văzut ceva: un tanc urca panta de lângă Poduri. Am verificat dacă nu vine vreun tren şi am rămas să privesc tancul.
Un timp, tancul a urcat. Apoi, a coborât. A pornit şi, după câteva clipe, a început să urce făcând mult zgomot. N-a ajuns la jumătatea pantei, că s-a oprit. La scurt timp, a început să coboare.
Priveam şi încercam să-mi imaginez ce se întâmplă acolo. Credeam că tancul nu poate să urce, că panta e prea abruptă. „De ce nu urcă pe Poduri prin Ţipţărai? Pe acolo e un drum mai bun.”
Tancul venea la vale cu viteză destul de mare. Mi-era teamă că nu se va putea opri. Din Calea 1 Mai, care mergea paralel cu Vaserul, dacă nu s-ar fi putut opri la timp, tancul s-ar fi rostogolit în râu. În acea zonă, malul era format dintr-o stâncă. Jos, Vaserul era destul de adânc. Băieţii mai mari săreau în apă de pe stâncă. Îi auzisem într-o zi cum se organizau: „Mergem la Stancă?”. L-am întrebat pe unul ce e aia „stancă”. Şi m-a arătat acel loc. Mi-a spus că numai cine ştie să înoate foarte bine poate sări de acolo fiindcă e periculos.
Din când în când verificam dacă nu vine vreun tren. Nu venea. Cu trecerea timpului, emoţiile mele creşteau. „Ce-o fi cu tancul acela? De ce nu l-au reparat?”.
Tancul a oprit la timp. Pe Calea 1 Mai circulau căruţe şi oameni. Foarte rar trecea câte un autocamion. A făcut o pauză mai lungă.
Mi-a venit o idee: să merg la un coleg de clasă care locuia foarte aproape de zona pe care o urmăream de ceva vreme. Am fugit să o anunţ pe mama:
- Mămico, te rog să mă laşi să merg la Nuţu, că trebuie să îi spun ceva!
- E urgent?
- Da. Trebuie să te ajut?!…
- Nu. Du-te, dar fii atenta cum umbli!
Am alergat prin curtea şcolii, am ieşit prin gardul rupt, am urcat pe terasament şi, cu grijă, am mers pe traverse până la podul de lemn care era peste Vaser. Eram foarte grăbită. Ajunsă pe celălalt mai al râului, am luat-o la fugă. Nu erau trecători. Până la drumul cu tancul era aproximativ o sută de metri. Nuţu locuia la penultima casă.
Mama lui Nuţu era fiica preotului care m-a botezat. S-a bucurat că mă vede, dar era nedumerită.
- Sărut mana! Nuţu e acasă?
- Ce a graba asta?
A trebuit să îi spun doamnei de ce am ajuns în fugă la ei.
- Nu e nimic deosebit! Soldaţii de pe Poduri învaţă să conducă. Fac practică pe tanc. Ţi-a fost teamă degeaba!
În timp ce vorbeam, tancul a început să „toarcă” egal şi să urce frumos. L-am urmărit amândouă până când a ajuns sus. Nu s-a mai oprit.
- Bine că s-a terminat! Am avut emoţii. Merg să-i povestesc mamei. Sărut mâna!
Am plecat liniştită. Nu mai trebuia să alerg. Am coborât până lângă apă. Acolo nu erau case. Vinerea veneau ţărani cu animale de vânzare şi ocupau acel loc. Am aruncat câteva pietre în apă, am urmărit cercurile şi câteva crengi şi frunze aduse de apă.
Podul era ca o casă, avea acoperiş şi avea chiar şi geamuri. Pe mijlocul podului circulau căruţele şi maşinile. Pe margini, pe trotuarele care erau ceva mai înalte, mergeau pietonii. M-am oprit la o „fereastră” şi am privit în lungul râului. Sub pod, apa trecea liniştită. Mai sus, în dreptul stâncii, parcă nu mişca, dar în unele locuri se rostogolea cu furie peste pietre.
Pe linia ferată trecea mocăniţa. Am alergat la capătul podului. Bariera era lăsată. De lângă ea, am privit trenuleţul care era format numai dintr-o locomotivă mică şi trei vagoane cu lemne. Am aşteptat până când cefefistul a ridicat bariera şi am trecut. Am mers pe linie până la spărtura din gard alergând spre casă.
Între timp, tata venise din oraş. I-am povestit ce am făcut şi el m-a ascultat cu răbdare. M-a pus câteva întrebări şi m-a lăudat că am fost prudentă. Apoi, mi-a promis că îmi va povesti şi el o întâmplare din timpul copilăriei sale.
(Fotografia am adăugat-o în 1 octmbrie 2013, când am găsit-o pe Facebook. Întreg albumul poate fi văzut pe "Vişeu de Sus pentru nostalgici". Nu ştiu cine a făcut fotografia, dar ştiu că albumul a fost postat de Călin Dăbală.)
Dinspre Poduri se auzea un huruit de motor. Din locul în care eram, nu vedeam nimic. M-am gândit că, dacă merg pe terasamentul liniei ferate, văd maşina care face acel zgomot neplăcut.
Poarta era închisă, dar gardul din care unii elevi au rupt câteva scânduri nu fusese reparat. Am ieşit şi am privit în lungul liniei. Nu venea nici un tren. M-am urcat pe terasament şi am văzut ceva: un tanc urca panta de lângă Poduri. Am verificat dacă nu vine vreun tren şi am rămas să privesc tancul.
Un timp, tancul a urcat. Apoi, a coborât. A pornit şi, după câteva clipe, a început să urce făcând mult zgomot. N-a ajuns la jumătatea pantei, că s-a oprit. La scurt timp, a început să coboare.
Priveam şi încercam să-mi imaginez ce se întâmplă acolo. Credeam că tancul nu poate să urce, că panta e prea abruptă. „De ce nu urcă pe Poduri prin Ţipţărai? Pe acolo e un drum mai bun.”
Tancul venea la vale cu viteză destul de mare. Mi-era teamă că nu se va putea opri. Din Calea 1 Mai, care mergea paralel cu Vaserul, dacă nu s-ar fi putut opri la timp, tancul s-ar fi rostogolit în râu. În acea zonă, malul era format dintr-o stâncă. Jos, Vaserul era destul de adânc. Băieţii mai mari săreau în apă de pe stâncă. Îi auzisem într-o zi cum se organizau: „Mergem la Stancă?”. L-am întrebat pe unul ce e aia „stancă”. Şi m-a arătat acel loc. Mi-a spus că numai cine ştie să înoate foarte bine poate sări de acolo fiindcă e periculos.
Din când în când verificam dacă nu vine vreun tren. Nu venea. Cu trecerea timpului, emoţiile mele creşteau. „Ce-o fi cu tancul acela? De ce nu l-au reparat?”.
Tancul a oprit la timp. Pe Calea 1 Mai circulau căruţe şi oameni. Foarte rar trecea câte un autocamion. A făcut o pauză mai lungă.
Mi-a venit o idee: să merg la un coleg de clasă care locuia foarte aproape de zona pe care o urmăream de ceva vreme. Am fugit să o anunţ pe mama:
- Mămico, te rog să mă laşi să merg la Nuţu, că trebuie să îi spun ceva!
- E urgent?
- Da. Trebuie să te ajut?!…
- Nu. Du-te, dar fii atenta cum umbli!
Am alergat prin curtea şcolii, am ieşit prin gardul rupt, am urcat pe terasament şi, cu grijă, am mers pe traverse până la podul de lemn care era peste Vaser. Eram foarte grăbită. Ajunsă pe celălalt mai al râului, am luat-o la fugă. Nu erau trecători. Până la drumul cu tancul era aproximativ o sută de metri. Nuţu locuia la penultima casă.
Mama lui Nuţu era fiica preotului care m-a botezat. S-a bucurat că mă vede, dar era nedumerită.
- Sărut mana! Nuţu e acasă?
- Ce a graba asta?
A trebuit să îi spun doamnei de ce am ajuns în fugă la ei.
- Nu e nimic deosebit! Soldaţii de pe Poduri învaţă să conducă. Fac practică pe tanc. Ţi-a fost teamă degeaba!
În timp ce vorbeam, tancul a început să „toarcă” egal şi să urce frumos. L-am urmărit amândouă până când a ajuns sus. Nu s-a mai oprit.
- Bine că s-a terminat! Am avut emoţii. Merg să-i povestesc mamei. Sărut mâna!
Am plecat liniştită. Nu mai trebuia să alerg. Am coborât până lângă apă. Acolo nu erau case. Vinerea veneau ţărani cu animale de vânzare şi ocupau acel loc. Am aruncat câteva pietre în apă, am urmărit cercurile şi câteva crengi şi frunze aduse de apă.
Podul era ca o casă, avea acoperiş şi avea chiar şi geamuri. Pe mijlocul podului circulau căruţele şi maşinile. Pe margini, pe trotuarele care erau ceva mai înalte, mergeau pietonii. M-am oprit la o „fereastră” şi am privit în lungul râului. Sub pod, apa trecea liniştită. Mai sus, în dreptul stâncii, parcă nu mişca, dar în unele locuri se rostogolea cu furie peste pietre.
Pe linia ferată trecea mocăniţa. Am alergat la capătul podului. Bariera era lăsată. De lângă ea, am privit trenuleţul care era format numai dintr-o locomotivă mică şi trei vagoane cu lemne. Am aşteptat până când cefefistul a ridicat bariera şi am trecut. Am mers pe linie până la spărtura din gard alergând spre casă.
Între timp, tata venise din oraş. I-am povestit ce am făcut şi el m-a ascultat cu răbdare. M-a pus câteva întrebări şi m-a lăudat că am fost prudentă. Apoi, mi-a promis că îmi va povesti şi el o întâmplare din timpul copilăriei sale.
(Fotografia am adăugat-o în 1 octmbrie 2013, când am găsit-o pe Facebook. Întreg albumul poate fi văzut pe "Vişeu de Sus pentru nostalgici". Nu ştiu cine a făcut fotografia, dar ştiu că albumul a fost postat de Călin Dăbală.)
2 comentarii:
Se simte aerul copilariei tale ...
Imi place cum scrii, imi place copilaria ta senina si inocenta...
Am avut o copilarie frumoasa. Se simte din ceea ce scriu...
Trimiteți un comentariu