Roberta

 - Vai, tu, Viorica, tu! Aşa sunt de supărată, tu!

Roberta înghiţi de două ori, îşi şterse o lacrimă şi continuă:

- Aşa de supărată sunt! Ştii că ţi-am povestit de Leo…

- Da, mi-ai spus că e foarte drăguţ… Ce s-a întâmplat?

- Leo al meu… nu mai este. Cum pot să fie unii aşa?...

Şi Roberta începu să plângă. Viorica ştia că Roberta avusese mai mulţi pisoi, dar numai pe unul negru i-l dăduse ea. Într-o zi, venise tot aşa, supărată, şi-i povestise că Nero a murit. Nero fusese un motan negru, zdravăn, de care Roberta s-a ocupat după ce şi cel mai mic dintre copiii ei plecase la facultate. Se ataşase de ghemotocul de blană imediat ce îl primise. Atunci, Viorica i-a dat un pisoi negru, de o lună, pe care îl avusese Kitty, pisica ei. De câte ori venea Roberta, îi povestea Vioricăi ce giumbuşlucuri face Tano. Se obişnuise cu motănelul care o însoţea peste tot.

- Vai tu, Viorica! Toată săptămâna am plâns. Cum pot fi unii oameni aşa de răi? E al cincilea pisoi pe care mi-l otrăvesc.

- Şi mie mi-au murit doi motani, dar unul bătut de un criminal, fără glumă, chiar e închis acum, iar al doilea, otrăvit. Şi eu am fost foarte supărată. Cine crezi tu că face acest lucru oribil?

- Am un vecin rău. Nu suportă nici un animal. Leo era aşa de prietenos, intra în casă şi, dacă dormeam, îmi punea lăbuţele pe faţă, să mă trezească.

Roberta îşi întoarse capul, îşi şterse o lacrimă şi nasul. Viorica nu spuse nimic. O urmărea pe femeia din faţa ei cu îngăduinţă.

- Cred că ştiu cine mi l-a otrăvit pe Leo. Am un vecin ursuz şi răutăcios. Nu suportă să-i intre nimeni în curte. Şi ceilalţi vecini au avut de suferit din pricina lui. Poate îl ştii, este Vasile Brad, stă lângă noi, pe Scăunel.

- Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.

Între cele două femei, se aşternu liniştea. Roberta avea nasul roşu, arăta de parcă avea gripă.

- Nu de mult ţi-am spus că am un pisoi tărcat. A trecut pe aici o fată, cred că era la liceu, l-a prins şi l-a mângâiat. Am întrebat-o dacă îi place. A spus că e foarte frumos şi prietenos. I-am spus că poate să îl ia. Era aşa de surprinsă că nu îndrăznea să spună nimic. I-am spus că e al pisicii mele şi că i-l dau bucuroasă. Fata a plecat cu pisoiul, care încă nu avea un nume, dar noi îi spuneam când Tigrişor, când Dunguliţă, când Miţu. Cu siguranţă, i-a dat ea un mume frumos.

- Tu, Viorica, sunt tare supărată! Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Aştept să vina Leo să-i dau şi lui ceva…

- Dacă am fi în altă ţară…

- Sigur, numai noi suferim…

De cele două femei care vorbeau lângă poartă se apropie un vecin.

- Bună ziua, doamnelor! Ce mai faceţi?

- Buna ziua, vecine! Povestim despre ale noastre.

- Doamna Roberta, păreţi bolnavă…

- Nu e bolnavă, e supărată! Cineva i-a otrăvit motanul.

Roberta îşi întoarse capul. Vecinul se apropie de Viorica şi, cu o voce scăzută, îi spuse:

- Tocmai m-a vizitat Iulia. Şi ea era nervoasă. Nu ştia cine a sfâşiat motanul negru pe care mi se pare că i l-ai dat tu. Eu bănuiesc cine a fost autorul. Bag mâna în foc că el e autorul! Dar nu am martori. Vecina e acum in Franţa şi Iulia, sora ei, a venit să îi dea ceva de mâncare pisoiului. L-a găsit… Nu se putea abţine din plâns.

- Exact despre asta vorbeam cu Roberta. Chiar nu pot fi pedepsiţi aceşti indivizi fără inimă? 

Zicând acestea, bărbatul le făcu un semn de salut şi plecă. Nici el nu ştia cum să continue.

Cele două femei au tăcut o vreme. Viorica simţea că trebuie să spună ceva, să o încurajeze pe Roberta. Dar ce ar ajuta-o? Să-i spună că un alt pisoi ar mai înveseli-o? Vecinul ei nu l-ar suporta. Şi nici Roberta nu e dispusă să mai treacă printr-o experienţă de acest gen…şi totuşi.

Soţul Robertei le trezi la realitate. Pornise motorul maşinii, semn că doamnele trebuie să pună capăt dezbaterii.

***

Au trecut câteva zile în care cele două doamne nu s-au văzut. Roberta venea doar să aibă grijă de casa în care locuise soacra ei, să lucreze grădina, să mai repare câte ceva.

- Viorica, vino să vezi ce au făcut pisicile tale!

 Viorica nu ştia dacă trebuie să se bucure sau, din contră, să găsească scuze pentru ceea ce au făcut pisicile. Îşi şterse mâinile şi ieşi din bucătărie:

- Ce s-a întâmplat?

- Vino să vezi!

Roberta, veselă, o luă înainte. Se opri lângă mărul bătrân care trona în mijlocul grădinii.

- Fii atentă! Uite, ăştia sunt pui de şobolan. Uite cum i-a înşirat! Sigur a fost careva dintre pisicile tale.

- Da, cred că motanul meu face astfel de lucruri. Duminică, de dimineaţă, am găsit lângă bucătărie doi pui ca ăştia. Motanul mi-i aduce, nu-i mănâncă, dar ştie că primeşte o farfurioară cu lapte: premiu pentru ispravă!

- Tu, Viorica, ce bune pisici ai!

- Aşa e! Nu mai am şoareci, dar am gălăgie. Nu chiar în fiecare noapte, dar…

- Sunt foarte bune pisicile la casă, spuse Roberta, cu o undă de tristeţe.

- Ţi-a spus Nelu că a venit un motan galben, tânăr?

- Când, tu?

- Când a fost singur aici. Parcă marţi. Motanul mieuna foarte tare. Credeam ca e al meu sau vreun pisoi părăsit. Acesta era destul de mare. I-am aruncat o bucată de pâine în grădiniţa voastră de flori. Acolo se retrăsese când m-a văzut. Nu a mâncat pâinea, dar m-am trezit cu el în curte. Motanii mei nu l-au acceptat. Nu l-au bătut, dar nici nu au stat în preajma lui. Pentru că a mieunat toată noaptea, m-am supărat şi l-am dus la gară.

- Vai, tu, Viorica, tu! De ce nu l-ai ţinut?

- Pentru că făcea gălăgie. Destul latră căţeluşa de câte ori vede o pisică.

- Vai, tu, Viorica! De ce nu mi-ai spus?

- Pentru că Nelu a zis că prea te consumi pentru fiecare pisoi pierdut.

- Nu pot, tu, să stau singură! Mi-e urât. Aş vrea să am şi eu cu cine să vorbesc…

- Dacă chiar vrei un animal de companie, poate ar fi mai bine să ţii o pisică. Ea nu merge departe de casă. Uite, Kitty a noastră trece numai la voi, că nu e nimeni, la vecinul din stânga şi la vecina de vizavi. Motanii noştri au ajuns la două străzi de aici. 

- Vai, tu, Viorica! Nu ştiu ce să fac…

- Să te gândeşti până la primăvară. De Paşti, când pisica noastră va avea pui, vii şi îţi alegi. Pisicile stau mai mult acasă, dar fac pui. Nu e obligatoriu să facă. Acum, sunt medici veterinari, sunt medicamente. Înţelegi ce vreau să spun.

- Cred că voi lua un pui… Brad a făcut ceva. De o vreme vine la el un poliţist. Cu maşina Poliţiei. Poate îl duce…

- Poate se face linişte în cartierul vostru. Să dea Dumnezeu să fie linişte!

- Deie Domnul!

***

            Duminică însorită. Din curtea vecinilor, se auzea o voce de copil. Era Herrieta, nepoţica Robertei. Venise la cireşe.

            Când auzi soneria, Viorica se îndreptă spre poartă. Roberta şi Henrieta aşteptau cu un vas plin cu cireşe proaspăt culese.

            - Tanti Viorica, am venit să vedem pisicile mici!

            - Intraţi şi aşteptaţi puţin! De câteva zile le-am dus în podul magaziei. Nu mai era chip să le ţin în casă. Se cocoţau peste tot, ne împiedicam de ele... De Paşti, au fost nepoţii noştri aici. Fetele şi-au împărţit pisoii. Sunt două pisicuţe şi un motănel.

            - Tanti Viorica, ne arăţi motănelul?

            - Încerc să îl prind, dar nu ştiu dacă reuşesc. E cam timid. Vrei să urci cu mine să-i vezi pe toţi? Până la urmă, tot motănel vrei?

            - Da, vreau tot un motănel, spuse Roberta.

            Viorica a ajutat-o pe fetiţă să urce pe scară. De acolo putea să vadă ce e în pod. Pisoii s-au îndepărtat, dar au continuat să alerge peste obiectele depozitate în pod: un scaun de Dacie, o canapea veche, câteva cutii de carton… Printre ele era şi cutia care a fost prima casă a pisoilor.

            - Să coborâm şi apoi încerc apoi să-l prind pe Vaslică!

            - De ce nu spuneţi Vasilică?

            - Pentru că îmi aminteşte de un elev timid care şi-a semnat lucrarea Vaslică H.

            Roberta şi nepoţica ei s-au aşezat pe treptele încălzite de soare, iar Viorica a urcat în pod.

            - Nu l-am putut prinde pe Vaslică. Am adus-o pe Suzi. Ea este cea mai iute şi mai activă. Vine la mine imediat ce o chem. Era mică, abia umbla, dar încerca să se caţere pe faţa de masă.

            - Bunico, toţi puii pisicii sunt la fel, ca nişte vulpiţe cu dungi!

            - Se deosebesc. Dintre cele două fetiţe, una e mai blondă. Îi spunem Blondy.

            Până când Henrieta s-a jucat cu Suzi, cele două doamne au făcut schimb de reţete. Vizita a fost scurtă, dar Roberta a promis că va reveni să-l vadă pe Vaslică.

***

            Într-o zi cu soare, Robeta a trecut să vadă cum arată grădina. După câteva zile ploioase, plantele se dezvoltaseră frumos, dar şi buruienile au crescut.  Tocmai era la un strat cu ceapă când Viorica se întorcea de la piaţă.

            - Ce mai face Vaslică?

            - A crescut frumos, ne-am împrietenit. Vrei să-l vezi?

            - Sigur. Cât timp are acum?

            - Nouă săptămâni. Mănâncă de toate, au coborât din pod. La început, accidental, apoi pentru că au vrut. Să vezi cât le place să alerge printre roşii!

            - Hai, mi-l aduci să-l văd?

            - Imediat. E foarte drăguţ.

            În scurt timp, Viorica reveni cu motănelul. Roberta se lumină la faţă.

            - Vai tu, Viorica, ce drăguţ e! Şi nu plânge. Ce mănâncă?

            - De toate. În special lactate, eu le-am dat urda şi brânză dulce, lapte, ouă crude în lapte sau fierte şi mărunţite, mănâncă şi ficat, la Paşti am făcut mult drob de miel şi mi-a rămas o bucată în congelator. Am încălzit-o şi le-am dat-o pisoilor. Mănâncă şi hrană uscată pentru juniori.

            - Am aici o cutie şi pot să-l duc acasă.

- Vrei să-l iei azi?

- Ştii cât sunt de nerăbdătoare să povestesc cu el.

- Bine! Ia-l! Să ai noroc cu el!

- Tu, Viorica, tu, să ştii că Brad se poartă frumos cu noi! A început să ne viziteze. Cred că i-a atras cineva atenţia…

- Mă bucur. Trebuie să plec. Să îmi povesteşti, când mai vii pe aici, ce face Vaslică! Sunt sigură că vei avea grijă de el!

Viorica a ajuns acasă, iar Roberta încă îl mângâia şi-i vorbea motănelului.

***

Au trecut câteva zile. Nelu, soţul Robertei, pescar amator, vorbea la gard cu soţul Vioricăi. Acesta din urmă povestea că a găsit foarte multe icre în crăpoaica pe care a cumpărat-o recent.  În discuţie a intervenit şi Roberta. Nici Viorica nu a stat deoparte.

- Ce mai face Vaslică?

- E aşa de drăguţ!  Toată ziua se joacă, îşi găseşte mereu ceva nou.

- Într-o zi, s-a urcat pe cuier şi mi-a trântit pălăria, apoi s-a băgat în ea.

- Sunt sănătoşi, de aceea se joacă…

- Vai, tu Viorica, sunt aşa de bucuroasă! Johnny e tot după mine. Când am plecat de acasă, l-am închis in hol. Acolo nu are ce să strice.

- Are un nume nou. Foarte bine! Spuneţi-i cum vreţi! Acum, e al vostru.

Viorica o privea pe Roberta. Chipul ei era luminos, ochii ei păreau mai albaştri. Era fericită: avea o fiinţă de care trebuia să se ocupe şi cu care să-şi împartă emoţiile şi bucuriile.