O povestire veselă

Tata a lăsat pe masă ziarul din care citea. Privea afară. Ningea liniştit, cu fulgi mari, care se aşezau frumos pe pământ, pe pomi, pe pervazul ferestrei.. În casă era cald, iar eu răsfoiam o carte nouă de poveşti.

Observând că tata nu mai citeşte, am lăsat cartea şi m-am apropiat de el.

- Tăticule, îmi mai povesteşti ceva din război?

- Cam ce-ai vrea să asculţi?

- Ceva vesel.

- Chiar vesel? Poate mai puţin trist. E drept că viaţa are şi părţi rele, triste, dar şi bune, vesele. Războiul e un lucru trist, urât, rău. Lumea suferă…

- Aşadar, nu îmi povesteşti?

- Ba da. Ascultă!

M-am aşezat pe un scaun lângă tata.

- După ce am fost rănit, am stat o vreme în spital, şefii mei au stabilit că trebuie să îmi refac forţele. M-au trimis în ţară.

- Ştiu că luptai în est, împotriva armatei ruse. Aici, în ţară erai, cum se spune, în concediu.

- Cam aşa. Ştiind că nu voi fi trimis, o vreme, pe front, am îndeplinit, pe lângă zilele de instrucţie, şi unele sarcini administrative. După revenirea în garnizoana de pace pentru refacere, comandantul a socotit necesar un cadru festiv în care să fie decernate decoraţiile celor distinşi în lupte, precum şi masa comună cu autorităţile din oraş, într-o seară, la cazinou. A trebuit să fac aprovizionări cu materiale speciale la Petroşani. Mi s-a dat în primire camioneta. Cu mine au venit şi preotul unităţii şi sora gazdei mele. Oaspeţii au mers în cabină, cu şoferul, iar eu am urcat în spate, lângă soldaţi.

- Aşa era firesc. Spune-mi mi departe!

- La întoarcere, şoferul, căruia îi dădusem ceva bani pentru încălzire, mai avea şi el bani, mai avea şi bucuria că s-a întors sănătos, a primit şi de la popa, s-a „afumat” de-a binelea. Eu nu observasem.

- Cum s-a afumat? Unde?

- E un alt fel de a spune că s-a cam îmbătat. Până când noi am cumpărat ce trebuia, el a băut…

- Am înţeles.

- Ne întorceam cu o viteză, nu tocmai potrivită. La trecerea peste calea ferată la Livezeni, şoseaua era în curbă şi cu ceva polei, şoferul nostru a văzut venind din faţă un autoturism. Şoseaua era îngustă. Era prea târziu să oprească. Şoferul de la maşina mică a încălecat o grămadă de pietriş din dreapta şoselei. Pentru a evita ciocnirea, şoferul nostru a manevrat brusc, a tras spre dreapta, dar a agăţat un stâlp. A scăpat volanul şi camioneta s-a răsturnat  de pe şosea într-o cultură de porumb.

- Şi ce-ai făcut?

- Când am văzut că maşina se răstoarnă, am sărit în zăpadă peste oblonul din spate. Ostaşii răsturnaţi odată cu maşina şi bagajele n-au avut nimic de suferit. Cei din cabină s-au răsturnat unul peste altul. Dedesubt era popa, la mijloc femeia, iar deasupra, şoferul. Portiera se putea deschide. I-am ajutat să iasă afară. Nu era nimeni rănit.

- Cine era de vină? Ce au făcut cei din maşina mică?

- Cei din autoturism au alergat să ne dea ajutor. Am ridicat împreună maşina pe roate. Motorul nu suferise stricăciuni. Maşina a fost scoasă la şosea.

- Aţi avut o maşină zdravănă.

- Cei din maşina mică, văzându-ne militari, au întrebat cât îi costă paguba. Au achitat pe loc. Nu ne-am legitimat, nu ne-am cunoscut. În timpul nopţii şoferul, ajutat de nişte prieteni de la fabrica de măşti, a reparat caroseria.

- Dar cumpărăturile?

- Untul preotului s-a amestecat cu tărâţele pe care le cumpărase. Câteva sticle cu vin s-au spart. După recuperarea pagubei i-au mai rămas şi şoferului pentru prieteni.

- Pe vremea aceea aveaţi bani.

- Da, eram ofiţer al Armatei române. Primeam atât cât să mă descurc în orice situaţie. Ţi-a plăcut povestirea?

- Da, a fost drăguţă.

- Acum, ce spui de o plimbare? E atât de frumos afară!

- Ce bine! Imediat sunt gata! Ca la armată.

În câteva minute, eram în stradă. Alergam şi făceam bulgări pe care îi aruncam în pomi, să scutur zăpada.

Şi ningea, ningea liniştit, cu fulgi mari, cum numai în copilărie mai ningea…