Periplu ardelenesc

Însemnări dintr-o excursie

           Înaintea ultimului an de liceu, în vacanţa mare, am avut ocazia să merg într-o excursie prin Transilvania. Mi-am pregătit un bloc-notes şi câteva pixuri, pentru că voiam să ţin un jurnal. De atunci aveam plăcerea de a nota şi chiar de a povesti unele întâmplări, reale sau inventate.

            Am sosit în Cluj după-amiaza. Grupul cel mai numeros era format din elevi din clasele V-VIII de pe Valea Izei. De la cele două licee, eram mai puţin de treizeci. Ne însoţeau cadre didactice de la şcolile din care erau elevii.

            Aveam numărul de telefon al unchiului Dimitrie. Din holul Bibliotecii Centrale Universitare, l-am sunat şi l-am anunţat de posibila mea vizită.

            Se însera când au ajuns la internatul în care urma să fie cazaţi. Împărţeam un dormitor cu câteva colege. Mi-am aşezat bagajele, m-am îmbrăcat cu haine potrivite şi m-am dus la conducătorul excursiei:

- Domnule Lazăr, am vorbit cu unchiul Dimitrie şi i-am spus că vreau să-l vizitez. Vă rog să mă lăsaţi să plec! La ora opt, voi fi înapoi.

- N-ar trebui să pleci singură.

- Aş putea merge cu un coleg de la Borşa. Ne-am cunoscut în tren. E Vasile Timiş. Aşa, îmi daţi voie?

- Până vorbesc cu conducătorul grupului lor, du-te şi caută-l pe băiat!

Am ieşit în hol şi l-am strigat pe Vasile. I-am propus să mă însoţească în vizită. La început, Vasile a ezitat, dar când i-am spus că nu ne putem rătăci, pentru că sunt telefoane la toate colţurile, Vasile a acceptat.

De la Teatrul Naţional, ştiam că trebuie să mergem la dreapta. Am mers povestind şi când ni s-a părut că mergem de prea multă vreme şi încă nu am ajuns pe strada Andrei Mureşianu,, am oprit o doamnă care mergea în sens opus:

- Nu vă supăraţi, căutăm strada Andrei Mureşianu. Vă rugăm să ne ajutaţi!

- Eu merg în Piaţa Cipariu. De acolo, vă arăt pe unde să mergeţi.

I-am povestit doamnei că suntem în excursie, că eu sunt din Vişeu, iar Vasile din Borşa. Doamna nu-l cunoştea pe unchiul meu, chiar dacă erau vecini.

Din Piaţa Cipariu, mai aveam de urcat cel mult o sută de metri. Strada era slab luminată. Castanii bătrâni, cu crengi bogate, ne împiedicau să vedem numerele de pe case. Povestind, am trecut pe lângă casa pe care o căutam. Când am văzut 16, ne-am întors. Nu aveam timp de pierdut. Am intrat în curte şi am sunat de la uşă clădirii. Ne-a deschis unchiul Dimitrie. Începuse să-şi piardă răbdarea.

Tanti Margareta ne-a servit cu dulceaţă de vişine. Pe Diana, verişoara mea, o cunoscusem cu un an înainte, când a fost la Săcel, la bunicii mei. Pe mătuşa mea o vedeam pentru prima dată. De când a fost mică, tanti Margareta a avut probleme cu un picior şi pleca rar de acasă. Unchiul Dimitrie era pensionar. Fusese operat în urma unui ulcer gastric. El mergea la piaţă. Diana era elevă la Liceul de Muzica, la clasa de pian. Era mai mică decât mine.

Se apropia ora opt. Unchiul Dimitrie ne-a explicat cum să ajungem la internatul la care eram cazaţi, dar ne-a condus până aproape de Teatrul Naţional.

Ajunşi la internat, ne-am prezentat la domnul Lazăr şi i-am mulţumit că mi-a dat voie să-mi cunosc mătuşa. Apoi mi-am notat cum a decurs prima zi de excursie.

Vasile era însoţit de sora lui geamănă. În Maramureş, multe fete primesc numele Maria. Şi sora lui Vasile se numea tot Maria. Era retrasă, tăcută, dar se înţelegea bine cu toţi colegii de excursie.

* * *

Al doilea oraş vizitat a fost Turda. Am fost cazaţi la Grupul Şcolar din Câmpia Turzii. De acolo, cu autobuzul, au mers la grădina zoologică. Pe mine mă interesa cum arată turturica. Luigi Ionescu lansase, cu doi ani în urmă ( în 1963), cântecul „Turturele”. În plus, văzusem filmul „Cielito lindo” şi auzisem la radio cântecul „Paloma”. Văzusem doar guguştiuci. Doar locuiam la oraş…

Revenind de la grădina zoologică, supravegheaţi doar de două cadre didactice, cei mici au fost lăsaţi să se joace  într-un parc din centrul oraşului. Noi, cei mari, povesteam întâmplări hazlii din şcolile noastre. Făceam gălăgie, râdeam…

La un moment dat, de mine s-a apropiat o doamnă.

- Nu te supăra, nu te cheamă Maria?

- Ba da, dar mai sunt în parc încă zece cu numele acesta.

- Dar nu toate sunt fetele directorului Şcolii Speciale.

- Te pomeneşti că mă cunoşti!

- Te-am recunoscut după cum râzi.

- Te rog frumos! Cântecul spune: „Şi de pe bici l-am cunoscut…” Ce faci în Turda?

- Aici m-am căsătorit. Sunt studentă la Cluj, dar acum e vacanţă.

- Chiar nu mă aşteptam să mă cunoască cineva tocmai aici. Ce să le spun părinţilor tăi când ajung acasă?

- Când aţi plecat de acasă?

- Ieri. Ne întoarcem peste zece zile.

- Până atunci, ajung eu acasă.

În timp ce discutam despre profesorii care mai lucrează în liceu, am fost anunţată că a sosit autobusul. M-am alăturat excursioniştilor.

  

* * *

            În internatul Grupului Şcolar din Câmpia Turzii am dormit două nopţi. Personalul a fost foarte amabil. Fetele aveau nevoie de un fier de călcat. I-am spus unei femei care făcea curăţenie că ni s-au şifonat hainele şi nu putem merge aşa la masă. Administratoarea ne-a dat fierul de călcat şi astfel fetele şi-au aranjat câte o bluză, câte o fustă… Nu era apă caldă, dar eram tineri şi nu ne-am plâns.

            Mâncam la cantina şcolii. Cei mari le-am ajutat pe femeile de la bucătărie şi le-am dus celor mai mici farfuriile la masă. Mâncarea era foarte bună şi mai mult decât suficientă. Sala era curată şi aveam flori pe fiecare masă. Chiar ne-a plăcut. Nici unul dintre noi nu locuise într-un internat.

            În timpul şederii noastre la Câmpia Turzii, am văzut un film în căminul cultural, dar nu filmul era important. Era foarte cald în sală şi am preferat să ieşim la aer, să povestim şi să ne plimbăm. Cel mai mult ne-au plăcut acoperişurile caselor. În Maramureş, pantele sunt destul de abrupte, dar casele pe care le vedeam atunci aveau acoperişurile cu pante domoale şi chiar întrerupte pe la mijloc.

            Au trecut cele două zile. Ne pregăteam de plecare. Bagajele erau făcute, copiii se ajutau reciproc. Până la gară, le făceau semne cu mâna localnicilor care ne întrebau dacă am fost mulţumiţi de ceea ce au văzut în comuna lor.

* * *

            După o călătorie de două ore cu trenul, am ajuns în Teiuş. Cei mici au fost impresionaţi de agitaţia din gară. Cei mari aveau grijă de cei mici. Am avut timp să observ că pe trenul oprit pe ultima linie scria: Teiuş - Cugir. Acasă, aveam maşină de spălat fabricată la Cugir. Acum, aveam pentru prima dată ocazia să văd măcar zona pe care o ştia de pe hartă.

            În Teiuş n-am stat mult. Au urcat în trenul care ne-a dus la Blaj. Cei mici erau plictisiţi, le era foame… Aveau hrană rece şi încercau să-şi astâmpere foamea mâncând pe genunchi.

            La Blaj, am fost cazaţi la internatul Grupului Şcolar pentru Prelucrarea Lemnului. Ne-am lăsat bagajele şi au plecat să vedem parcul din centrul oraşului. Acolo, am văzut teiul lui Eminescu şi apoi au mers la Câmpia Libertăţii. Am  văzut muzeul şi clădirea Seminarului teologic, am primit explicaţii de la unul dintre profesorii din Blaj… Ciudat, dar nimeni nu a făcut nici o poză. Nici un elev nu avea aparat de fotografiat, iar profesorii nu aveau film.

            La amiază am mâncat la un restaurant din parc, apoi, obosiţi, am plecat la internat. Pe drum, ne-a prins ploaia. O ploaie de vară, cu fulgere şi tunete. De pe deal veneau şuvoaie de apă murdară, copiii erau îmbrăcaţi cu haine subţiri. Am ajuns la internat uzi până la piele. Am avut noroc. La baie era apă caldă.

            Pentru elevii de liceu, gazdele au organizat o seară de dans, într-un birou. Localnicii care se aflau în şcoală au adus plăci de vinil cu muzică uşoară şi un pick-up. Am uitat de oboseală şi, până la ora 22, s-a dansat. A fost foarte frumos, mai ales că am reuşit să ne cunoaştem mai bine.

* * *

            A doua zi, am luat un tren spre Sibiu.

            Din gară, am format un şir lung şi dezordonat. Cei mari trăgeau cu ochiul la vitrine, cei mici erau plictisiţi…

            Ştiam că vom fi cazaţi într-un internat. Drumul până acolo ni s-a părut nesfârşit. Totuşi, am văzut unde este o sucursală a C.E.C.-ului. Mi se cam terminaseră banii din buzunar. Tata m-a sfătuit se nu umblu cu mulţi bani la mine. Era mai sigur libretul de economii. Aveam bani depuşi încă din timpul anului şcolar.

            Am fost cazaţi în două camere mari, fetele în cea mai mare. Când au întrebat ce fel de internat are asemenea camere, am aflat că suntem într-o instituţie de învăţământ militar. Elevii erau în vacanţă.

            La amiază, am mâncat la un mic restaurant în centru, în piaţa mare a oraşului. Apoi, am vizitat muzeul Bruckenthal. Cei mici au trecut repede prin sălile muzeului şi au ieşit în piaţă. Cei mari au zăbovit în sălile cu picturi din Renaştere, au solicitat ghizilor amănunte, au vizitat expoziţia de la parter şi au cumpărat „vederi” şi pliante.

            După masa de seară, elevii de liceu au cerut voie să iasă la plimbare în oraş. La poartă, santinela ne-a atras atenţia să ne luăm buletinele de identitate, pentru că în Sibiu este obiceiul ca patrule mixte să legitimeze trecătorii.

            Am trecut podul şi, în grupuri mici, ne-am îndreptat spre parc. Eram cu Vasile Timiş. Ne-am aşezat pe prima bancă. Plănuiau pe unde să ne plimbăm. Nu eram atenţi când, un domn însoţit de un soldat ne-a cerut buletinele. Le-am arătat actele şi le-am cerut sfatul pentru a ne orienta în oraşul în care ne aflam pentru prima oară.

            Nu ne-am plimbat decât o oră, fiecare povestind despre colegii lui, despre excursiile pe care le-a mai făcut cu şcoala. Când am revenit la internat, sora lui Vasile se simţea rău. Împreună cu o învăţătoare şi cu Vasile am plecat la un post de prim-ajutor despre care am aflat de la ofiţerul de serviciu. Am găsit farmacia deschisă şi, înainte de ora zece, eram la internat. Maria se simţea mai bine. Ne temeam să nu aibă apendicită. Ar fi însemnat să nu mai vină cu noi.

            A doua zi, de dimineaţă, am mâncat la o cantină şi am vizitat secţia de Istorie naturală a muzeului Bruckenthal. Alt parc în care cei mici au putut să alerge şi să se joace. Cei mari au zăbovit în faţa unor fosile despre care aveau să înveţe în anul şcolar care se apropia. Am luat pliante şi ilustrate. Am avut timp să trimitem şi acasă veşti, chiar dacă ştiam că era posibil să ajungem înaintea ilustratelor.

            După masa de prânz, au avut program lejer. Am mers la cumpărături, ne-am plimbat… Abia în zori plecam mai departe.

***

            La Copşa Mică, schimbam trenul. Urma să stăm o oră în gară.

Am a reuşit să scriu câteva cărţi poştale ilustrate. Am ieşit din gară, am traversat strada şi am intrat într-o clădire mică, întunecoasă. Era clădirea poştei. Am cumpărat timbre şi am pus „vederile” în cutie. Ieşind, mi-am rotit privirea. Toate casele erau murdare. Mi-am amintit ce citisem despre Combinat. Aveam ocazia să văd cu ochii mei cum e acolo. Şi aerul era murdar. Până la tren, mă murdărisem pe mâini.

În Braşov, trenul a intrat în noua gară. Cu un an înainte, când ne întorceam de la mare, am văzut şantierul. Clădirea era impunătoare, dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că trenul poate să meargă mai departe, fără a schimba locul locomotivei.

Am fost anunţaţi că nu vom dormi în Braşov. Am mers în coloană până în centru, am vizitat oraşul, la amiază am mâncat la un restaurant din piaţa centrală. Parcă toată lumea era obosită.

Vestea că rulează un film cu Gianni Morandi ne-a înviorat puţin. Nu ştiu cine a convins-o pe plasatoare să ne permită să vedem filmul, în ciuda faptului că nu aveam locuri. Norocul nostru a fost acela că filmul ne-a plăcut. Ştiam de la radio cântecul care dădea filmului titlul. Era difuzat destul de des: „În genunchi mă-ntorc la tine”.

Nu mai scrisesem de mult în jurnal. Erau prea multe evenimente. Adunasem multe pliante şi speram să refac din memorie părţile lipsă.

În aşteptarea trenului, unii copii au adormit în sala de aşteptare aflată le etaj. Am plecat noaptea, târziu din Braşov. Se lumina de ziuă când am ajuns la Beclean pe Someş.

Aşteptam sosirea trenului care să ne ducă la Salva. Era frumos, cald… Am găsit vânzători ambulanţi care ofereau fructe, după obiceiul locului. 

Nu mă interesa ceea ce vedeam. Simţeam că se întâmplă ceva. Nu era numai oboseala.

M-am apropiat de profesori. I-am auzit. Am înţeles că rămăseseră bani neutilizaţi. Cineva a propus să ne abatem de la circuit. Să mergem la Năsăud.

Văzând că sunt foarte aproape, domnul Lazăr mă întrebă:

- Ce spui? E bună ideea?

- Cum, să nu coborâm în Salva? E o idee, dar cum venim de la Năsăud la Salva?

- Îl plimbăm pe conductor de la unul la celălalt şi ajungem în Salva.

Am zâmbit. Era tentantă o astfel de aventură.

Ne-am adunat grupul celor din liceu şi am stabilit să-i supraveghem pe cei mici să nu cumva să coboare din tren. La fiecare uşă erau şi profesori, dar şi dintre elevii mari.

Am ajuns în Năsăud. Am vizitat liceul, am văzut noile clădiri ale casei de cultură şi restaurantul de vizavi. În acel restaurant am servit masa de amiază. Şi acolo am ajutat la servirea celor mici. Personalul a suplimentat numărul de locuri la mese, dar erau puţini ospătari. Grupul nostru nu a putut fi servit într-o singură serie. Cei mari am avut mai multă răbdare şi eram mai înţelegători.

Ne-am plimbat puţin înainte de a merge la tren. Nu am găsit ilustrate. Ziarele nu ne interesau. Aveam emoţii, gândindu-mă la deplasarea pe care urma să o facem.

Am reuşit, fără incidente, să ajungem în Salva. Conductorul trenului care venea de la Iaşi nu a avut timp să întrebe unde sunt documentele grupului de elevi care a urcat din Năsăud.

În scurt timp, trenul cu vagoane vechi, cu bănci de lemn, pleca spre Vişeu. Mai aveam câteva ore până acasă.

Când a pornit trenul, am început să vorbesc, aşa cum făceam când aveam emoţii, mult şi tare. Am văzut că nimeni nu îmi ţine companie. L-am întrebat pe Vasile de ce e atât de tăcut. Am bănuit că se întâmplase ceva.

I-am făcut semn să mă urmeze şi am ieşit pe culoar:

- Trebuie să avem o discuţie serioasă! S-a întâmplat ceva. Spune-mi de ce taci!

Vasile continua să tacă. Am insistat.

- Cineva, o persoană binevoitoare, ţi-a povestit ceva despre mine. Nu putem să rămânem prieteni? Eu am fost corectă, nu m-am ascuns, nu am spus decât ceea ce am crezut. Nu ştiu ce ţi-ai imaginat. Ştii că sunt cunoscută în Vişeu, ai văzut în Turda. Am foarte mulţi prieteni. Cred că cineva ţi-a spus că am un prieten care a reuşit la facultate. Nu am mai vorbit cu el de foarte mult timp. Suntem vecini. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, dar, dacă nu vorbeşti cu mine, nu-i nimic. Eu nu mă supăr!

Am coborât în Vişeu de Jos. Tata mă aştepta pe peron. Colegii din Borşa aşteptau în trenul care trebuia să-i ducă acasă. Încă mai circula. Noi luam autobusul spre Vişeu de Sus, pentru că ajungeam mai devreme.

Înainte de a pleca, m-am dus la grupul celor din Borşa, am dat mâna cu toţi, le-am urat spor la învăţătură şi succes la bacalaureat. Eram sigură că nu ne vom mai vedea.

Am alergat la autobuz. Ştiam că sunt aşteptată.