Pomul cu flori albe

În toamna anului 1960, ne-am mutat pe strada Ceferiştilor, la numărul 3. Clădirea era formată din două apartamente. Familia Tulbu avea două camere, bucătărie şi cămară, iar noi aveam două camere şi bucătărie.

Tata a cerut să se monteze o uşă care să facă legătura din hol la o camera dinspre curte, pe care să o folosim drept bucătărie. Nouă ne-a spus că nu e frumos ca trecătorii să vadă în fereastră copii mânjiţi cu dulceaţă pe la gură. Mi-a plăcut motivaţia, chiar îmi imaginam în fereastră copii cu obrajii murdari cu smântână sau dulceaţă.

Nu a blocat uşa iniţială şi ne-a spus că acea cameră va fi a lui. Uşa stătea încuiată, dar cu cheia în broască. Când ne jucam, o descuiam şi puteam intra pe una dintre uşi şi ieşi pe cealaltă, trecând prin toate încăperile.

Noi nu aveam cămară, dar aveam o pivniţă cu două compartimente, pe care o foloseam ambele familii.

În curte, aveam o fântână, destul de adâncă, dar se întâmpla, în special vara, să sece. Aşa că, aduceam apa din vecini sau de la un izvor care se afla lângă Fabrica de Antibiotice, căreia îi spuneam Tanin. Ştiam că în fabrică se fac antinevralgice, capsule pentru gălbeaza oilor şi substanţe pentru tăbăcirea pieilor.

Fostul proprietar al casei avea şi grădină. Acel teren îl împărţisem în două şi fiecare familie avea loc pentru câteva straturi cu ceapă, morcovi, usturoi, salată. Aveam şi coacăze, dar şi pomi fructiferi. Eram atât de dornici să mâncăm fructe! Le gustam înainte de a se coace. Ni se strepezeau dinţii, dar prunele erau bune imediat de creşteau la dimensiunile aşteptate de noi. Apoi, grădina era locul preferat de noi pentru lectură. Ne aşezam o pătură la soare sau la umbră, după preferinţe şi temperatura aerului, citeam sau, pur şi simplu, stăteam la aer. Uneori, ne invitam prietenele şi povesteam la iarbă verde.

Era frumos şi iarna, când zăpada era destul de mare. Pe locul în care fuseseră legume, atunci făceam „casa”. De fapt, trasam din valuri de zăpadă, doar locul pereţilor.

În curte, era o magazie cu două încăperi. Fiecare familie ţinea, în partea care îi revenea, lemne sau animale mici. Podul era comun. Acolo ne jucam, din geamul podului dădeam spectacole cu păpuşelele pe care mi le făceam singură. La reprezentaţii veneau copiii vecinilor şi „plăteau” biletul de intrare cu frunze de liliac.

Aveam găini, dar noi ţineam şi câte un purcel trimis de bunicii de la Săcel. Noi, fetele, fiind mai mari, ne programam să facem curăţenie la animale. Nu refuzam, chiar dacă nu eram răsplătite pentru acest lucru. Doru era prea mic şi era scutit.

Pe scurt, ne plăcea foarte mult noua noastră locuinţă. Casa era suficient de încăpătoare şi eram fericiţi că aveam grădina.

În partea noastră de grădină, am descoperit un pom interesant. Era înalt cât un prun, dar avea frunze mai înguste. Nu făcuse fructe, dar frunzele lui se coloraseră după prima brumă, în galben-ocru, într-un roşcat plăcut sau chiar într-un roşu închis. Nu sclipeau ca frunzele de păr, dar aveau nuanţe care ne luau ochii. Nu ştiam cum se numeşte pomul.

În primăvară, când începeau pomii să înflorească, mergeam zilnic să vedem ce e nou. Pomul care ne stârnise interesul avea boboci. De câte ori ieşeam în curte, mergeam să văd ce face.

Într-o dimineaţă, ne-am trezit cu zăpadă peste tot. Nu ne surprindea zăpada, care cădea uneori şi la începutul lui mai, ne făceam griji pentru pomul nostru. Am fugit în grădină şi am început să-l scutur. M-a văzut tata:

- Lasă-l, că nu îi îngheţă florile! Până când e zăpadă, e în siguranţă. Oricum, nu cred că mai îngheaţă acum.

Am vrut să spun ceva, dar tata mi-a amintit că trebuie să plec la şcoală. Acolo, le-am povestit colegilor despre pom. Priveam din când în când pe fereastră. Vremea s-a schimbat. La amiază era soare şi zăpada se topise. Pomul avea câteva flori albe, cum fusese zăpada de dimineaţă. Nu mai văzusem astfel de flori. Ştiam că florile părului au stamine roşii, că mărul are flori aproape roz, dar mai mari, prunii ai flori albe, dar mai mici decât ale pomului care era obiectul studiului meu.

- Tată, cum se numeşte pomul ale cărui flori am vrut să le salvez dimineaţă?

- E cireş. La noi nu se cultivă cireşi.

- Ştiu că la noi e mai avantajos să se cultive pruni şi meri…

- Ăsta e specificul locului.

A venit vacanţa. Urmăream cireşul. Au crescut câteva fructe, dar nu s-au copt. Singura cireaşă normală, coaptă, am împărţit-o toţi copiii din curte. A fost foarte bună.

În anul următor, cireşul s-a uscat. Ne-au rămas amintirile.