Poezia

În timp ce îşi bea cafeaua şi se gândea să scrie ceva, auzi sunetul ascuţit al telefonului. Îşi luă ceaşca în mână şi ieşi în hol.

- Alo…

- Servus, Lenuţo! Ce faci?

- Beam o cafea…

- Numai asta făceai?

- Şi mă gândeam…

- Cu asta trebuie să începi!

- Bine, cu asta trebuia să încep. Cum le ştii tu pe toate! Ca un om mare…

- Da, ca un om mare ce sunt. Ce spui dacă vin la tine?

- Vino! Sunt singură. Te aştept!

Lenuţa aşeză receptorul în furcă, sorbi puţină cafea şi se aşeză pe fotoliul din hol. Încerca să-şi amintească ultimul vers pe care-l găsise înainte de a suna telefonul. Nu reuşea. Versul a plecat cu idee cu tot!

În scurt timp, uşa se deschise parcă împinsă de tsunami şi, ca fulgerul,  în tocul ei apăru Jeni.

- Mi-am luat în fugă jacheta şi am alergat la tine. Ce faci?

- Fac ce pot.

- Şi ce poţi?

- Mai bine, întreabă-mă ce nu pot.

- Bine. Te întreb ce nu poţi.

- Nu mă pot concentra. Dacă ai răbdare, îţi povestesc. Te rog să nu mă întrerupi prea des. Ştiu că nu poţi asculta fără să intervii, dar străduieşte-te!

- Promit că te ascult.

- Uite, ai aici o ceaşcă cu cafea, ai aici biscuiţi şi sper să nu mă întrerupi.

- Sunt numai ochi şi urechi. Gura o voi folosi numai pentru alimente!

- Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit pe internet un anunţ în legătură cu un concurs. M-am gândit particip. Pentru aceasta, m-am înscris pe sait, am salvat condiţiile, am început să colaborez… Mi-a plăcut tema. Când măturam, spălam câte ceva, când mergeam la piaţă sau când mă întorceam acasă, mă gândeam cum să scriu poezia. Nu am mai scris de mult… Dar scrisul nu e ca mersul pe bicicletă. Dacă ai întrerupt, cu greu îţi intri în mână.

- Ai dreptate!

Lenuţa o săgetă cu privirea.

- Iartă-mă, tac!

- Într-o zi, în timp ce coseam nişte nasturi, mi-a venit o idee. Voiam sa notez cuvintele care veneau singure. Mai aveam un nasture când, ca vântul, a intrat Sorin: „Vino repede! A căzut mama mare!” Nasturele a rămas necusut. Şi poezia nescrisă.

- Nu ţi-ai mai amintit-o?

- Gata, a plecat în neant! Au urmat sărbătorile de iarnă, mama trebuia ajutată… Ieri, mi-am luat ceva de tricotat. Mai prudentă, am pus la îndemână un caiet şi un pix. Încercam să  intru în temă: „rezolvarea creativă a conflictelor din sufletul tău”. În mai puţin de o oră, a intrat Sorin, ştii cum umblă el, strigând că i-e foame. Am simţit un cui în creştet şi m-am ridicat. Momentul meu poetic s-a încheiat, foaia a rămas neatinsă. Am încercat şi azi, după ce au plecat copiii la fotbal.

- Când ai scăpat de probleme, am sunat eu.

- Da, dar nu e vina voastră. Se pare că nu sunt în stare să scriu. Poezia te caută, dacă nu te găseşte, pleacă la altul.

Jeni deschise gură, dar nu spuse nimic. Şi-a amintit ce a promis.

- Când eram elevă, dar chiar şi după aceea, dacă aveam o temă, o lucrare, nu începeam să scriu din prima zi. Mă gândeam, căutam variante, citeam…, dar scriam în ultima clipă. Sunt în faţa ultimei clipe. Şi nu am nimic concret.

- Acum ai rămas…

- Cu conflictele nerezolvate.