Între copertele unei cărţi se ascunde cel mai adesea sufletul unui om. Eu aşa
am simţit în momentul în care am citit
această carte, că un crâmpei sau poate mai mult decât un crâmpei din sufletul
autoarei este conţinut între coperţile cărţii. Cartea, în mare parte este
destinată amintirilor legate de familie, de copilărie. O familie bazată pe nişte
tradiţii solide, o familie indestructibilă. Şi unde, dacă nu în familie, se pot
forma copiii. Dragostea faţă de părinţi şi secvenţe dintr-o copilăria fericită
răzbat în multe din povestioare.
Am citit aceasta carte pe nerăsuflate.
Are puţine pagini, însă conţine
numeroase adevăruri de viaţă. Este cartea care m-a prins. Autoare stăpâneşte o
modalitate de exprimare care prinde cititorul, îl captivează, cu alte cuvinte. Am
avut senzaţia că asist la un film, dar nu orice fel de film.
Voi face referire la câteva povestioare, secvenţe din film, cu membrii din familie, care au fost şi au rămas ca o flacără vie în amintirea
autoarei şi care au aşteptat cu răbdare să fie scoşi la lumină.
Mă surprinde întoarcerea spre familie. Se ştie că, în general, copiii se
desprind de familie, încearcă să-şi creeze propria lor viaţă, au libertatea
lor, pe care şi-o asumă, îşi iau, cum s-ar spune, viaţa în mâini şi se naşte
acel conflict între generaţii. În paginile acestei cărţi nu se simte deloc
acest lucru. Totul este unitar, totul este armonios, totul curge lin.
Pe multe din rudele autoarei am avut
ocazia să le cunosc şi încă
foarte bine. Sunt din aceeaşi generaţie cu autoarea, amândouă am terminat în
acelaşi an facultatea şi-n urma repartiţiei Mioara, că aşa îi spun autoarei, s-a
dus la Cugir
unde a lucrat, unde şi-a întemeiat familia şi unde trăieşte şi în prezent.
Eu am venit în Vişeu, dintr-un oraş universitar. Acolo mi-am lăsat părinţii, multe cunoştinţe şi
multe amintiri. Părinţii Mioarei m-au primit cu drag. Parcă venisem să
ocup locul gol lăsat de ea. Au încercat
să-mi potolească dorul şi să mă facă să vad cu alţi ochi şi dintr-o altă
perspectivă, mult mai optimistă, traiul meu în Maramureş.
Cartea conţine amintiri din perioadele de început şi vin să completeze albumul
de familie cu secvenţe la care n-am
fost prezentă. Este dedicată memoriei
mamei, Maria Grad, fosta învăţătoare în Vişeu de Sus. Titlul sună duios Draga mea, titlu care răscoleşte
amintiri frumoase, pline de conţinut, despre cea care i-a dat viaţă şi a îndrumat-o
cu multe sfaturi, oferindu-i modele demne
de urmat. Cel mai viu model fiindu-i chiar ea, mama. Bine pregătită
profesional, introducea şi acasă, în educarea propriilor copii, principii
pedagogice de mare valoare.
În povestirea Doamna Mimi, autoarea
descrie răbdarea de care dădea dovadă mama ei atunci când a învăţat-o să coasă, să tricoteze, să croiască şi multe
altele lucruri gospodăreşti şi nu numai. Nu-i plăcea superficialitatea şi insista
asupra muncii de calitate. Folosea un indemn mobilizator: "fă-l în aşa fel,
încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta
să le placă altora!" .
Doamna Mimi era şi categorică, mai ales cu fiica mai mare, adică autoarea.
Susţinea că trebuia să fie model pentru fraţii mai mici .”Îmi pretindea să fiu
sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă".
Era severă, consecventă în principii atât cu propriii copii, cât şi cu
elevii de la clasă. Şi eu am avut parte de asprimea vorbelor dumneaei. În
zilele frumoase de sfârşit de săptămână, în special toamna şi primăvara,
mergeam până la Nina,
sora Mioarei şi buna mea prietenă, să ieşim pe dealurile dimprejur. Erau de-o
frumuseţe de nedescris. Primăvara cu toate tonalităţile de verde, iar toamna
petele calde arămii te umpleau de o
stare de optimism care să te facă să depăşeşti mai uşor frigul iernii. "Nina-i
ocupată, Nina face curat, Nina găteşte..." erau cuvintele de întâmpinare. Asta
pentru că Nina uita să-i spună mamei programul zilei ei de duminică. Toată
această asprime a mamei se topea la întoarcerea noastră din excursie. Ne aştepta
cu nişte plăcinte cu brânză cu cozi de ceapă şi mărar, calde, aburinde cum n-am
avut parte să mai mănânc niciodată. Avea secretul plăcintei dobrogene, locul de
unde se trăgea din naştere. Şi aşa se termina ziua la o masă rotundă sub merii
din grădina unde ne aşezam cu toţii şi
unde se încingeau, în amurg, discuţii pe toate temele. De data asta, doamna
Grad, un pic obosită după o zi de pregătire în aşteptarea noastră, îi dădea cuvântul
soţului să conducă discuţiile.
"Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai
copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o admirau", concluzionează
autoarea.
Cartea conţine şi rânduri dedicate bunicilor. În Vânt de libertate, îşi aminteşte de bunicii din partea mamei, care
locuiau în Eforie. Ştiind că au de-a face cu o nepoată precoce, dornică de a şti
multe, bunicii se străduiau să-i facă şederea cat mai plăcută. Staţiunea oferea
altfel de posibilităţi de petrecere a
timpului decât în oraşul natal. Un mare eveniment a fost participarea, pentru
prima dată, la un spectacol de operă. În urma vizionării operetei "Vânt de
libertate", de Isaak Dunaevski, ajunşi acasă, nepoata fredona, spre marea
surprindere a bunicilor, ariile care i-au plăcut mai mult. Bunicii n-au trecut
cu vederea talentul fetiţei, sugerând părinţilor, pentru viitor, şi o pregătire
muzicală.
În povestirea Ieri şi azi sunt
prezentaţi bunicii din Săcel, Maramureş. Autoarea îşi aminteşte cu drag de ei.
Descrierea făcută nepoţilor m-a făcut şi pe mine să visez cu ochii deschişi la
oamenii locului cu care se asemănau bunicii autoarei, pe care nu i-am mai prins
în viaţă; la cultura aparte şi la acele
peisaje pe care nu am reuşit să le văd în nici un alt loc. Costumele bunicilor
erau costumele tradiţionale ale zonei, unice prin sobrietate, eleganţă, frumuseţe,
colorit şi incontestabilă vechime. Acolo, obiceiurile şi tradiţiile se păstrează
cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Bunicii erau oameni harnici, veseli, buni
gospodari, păstrători ai tradiţiilor locale. Nepoţii se arată interesaţi de tot
ce aud. Trăiesc la oraş şi se minunează de
frumuseţea tradiţiilor din zona în care au trăit străbunicii lor.
Plină de haz este şi povestirea La
grădiniţă. Educatoarea M. Vulpe rămâne uimită când vede un pui de om citind
dintr-o carte copiilor aşezaţi în jur lui. Educatoarea o întrerupe. Mioara, că
ea era cititorul, pare că a înţeles explicaţia ce i s-a dat. La grădiniţă nu
citim. La grădiniţă ne jucăm, eventual, spre fericirea ei, spunem poveşti. Şi
cu poveştile i-a înnebunit apoi pe unii colegi de grupă.
Răzbate printre rânduri firea sentimentală a autoarei,
dragostea pentru lectură, pentru transmiterea unor mici istorioare nepoţilor. A
spus bine cine a spus că, „dacă porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni
niciodată!” Acesta se pare că este şi legământul Mioarei.
În povestirea Învăţătoarea,
autoarea îşi deapănă, tot nepoţilor, amintirile din primii ani de şcoală. Apar
generaţiile care ne urmează. Ştafeta trebuie predată cu imagini luminoase, cu
reguli morale. Maria Mihalca a fost prima învăţătoare a Mioarei. Bun model
pentru un început de drum în viaţa de elev. Mi-a fost câţiva ani şi mie colegă.
Doamna Mihalca a fost într-o continuă perfecţionare, avansând continuu
profesional. A început ca învăţător, apoi profesor de muzică, profesor de română,
dirijor de cor. A fost apreciată şi recompensată cu titlul de Cetăţean de
onoare al oraşului Vişeu de Sus. Şi ca un cuvânt de încheiere, Mioara le mai
spune nepoţilor: "A fost excepţională doamna!" Eu nu mai am ce adăuga.
A spus tot! Poate totuşi aş completa: a fost şi va rămâne în amintirea noastră
un mare Om!
Portretul tatălui, Dumitru Grad, apare în multe din povestioarele cuprinse
în carte. A fost alături de familie, atât cât i-a permis timpul, pentru ca D.
Grad, fost veteran de război, a ocupat aproape tot timpul funcţii de conducere.
A fost o personalitate distinsă a oraşului. Exercitarea acestor funcţii
i-au răpit mult din timpul necesar pentru familie. Dar în
acel timp, preţios pentru copii, reuşea cu o măiestrie didactică
impecabilă, să-şi îndrume copiii, să-i ajute la nevoie, să-i călăuzească după
nişte reguli morale introduse fin, care erau recepţionate şi aplicate în mod
natural. Copiii au învăţat de la început că peste aceste valori nu se poate
trece. Şi-a educat copiii, şi nu numai pe ai lui, cum numai un om dedicat
profesiei de dascăl poate să o facă.
L-am avut şi eu director în primii ani de dăscălie, când cu stângăcie încercam
să pun în aplicare tot ce-am învăţat în facultate. Dânsul vedea altceva decât
stângăcia mea. Am avut noroc c-am întâlnit în viaţă un om ca el, de care te
legi dincolo de cuvinte, om care vede în tine mai mult decât vezi tu şi care ia
decizia să te sprijine, să-ţi fie alături până când şi tu vei ajunge să
descoperi aceea parte din tine de care încă nu eşti conştient. Un astfel de OM
a fost primul meu director. Şi aşa va rămâne şi în amintirea celor care l-au
cunoscut: optimist, plin de viaţă, cu primăvara în suflet. Aşa şi-l amintesc
cei dragi din familie, prietenii, colegii din învăţământ şi mai ales nenumăraţii
elevi de odinioară, fie ei şi dascăli stagiari, deveniţi acum oameni cu rosturi
ale vieţii împlinite şi nu de puţine ori după modelul ce l-a impus prin prestanţa
şi priceperea sa de dăruit dascăl.
Cartea poartă în sine parfumul
vremurilor de altădată, parfumul unor vremuri care ar trebui reînviate şi asta
reuşeşte să facă Mioara, să reînvie nişte vremi şi să aducă în prim-plan nişte
personaje valide. Mama, un suflet deosebit…Tata, om extraordinar... Bunicii
purtători de tradiţii...
Povestirile sunt un omagiu adus lor,
oameni verticali, oameni de frunte în locurile în care au trăit. Ei s-au dus,
dar lumea şi acum îi pomeneşte, pentru ceea ce au fost.
Maria Magdalena
Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu