În tabără la Vasile Roaită

După experienţa din tabăra de la Valea Drăganului, vestea că am ocazia să merg în tabără la Vasile Roaită m-a pus pe gânduri. Eram mai mare, la Vasile Roaită mai fusesem, acolo erau părinţii mamei mele, cunoşteam oraşul, plaja, bunicii mei aveau încredere în mine şi chiar le eram de ajutor în diferite situaţii. Dacă acceptam să merg în tabără, m-ar fi aşteptat alte evenimente despre care să povestesc. Eram puţin curioasă şi ceva mai sigură pe mine decât în urma cu trei ani. Am acceptat şi am început pregătirile.

Am plecat spre Vasile Roaită într-o după-amiază. Din Beclean pe Someş am luat un accelerat, care nu intra în Gara de Nord din Bucureşti. Pentru grupurile de copii, acest lucru era un avantaj.

Când am traversat Dunărea, i-am anunţat pe cei din grup că vor putea să vadă dorobanţii de la capetele sistemului de poduri construit după planurile inginerului român Anghel Saligny, inaugurat în urmă cu aproape şaizeci şi cinci de ani. Era dimineaţă devreme şi ştiam că vom avea prilejul să vedem un răsărit de soare. Eram cu toţii la geam şi priveam cum soarele părea că iese din mare.

Trenul a intrat în gara nouă a Constanţei. Ştiam că se construieşte, dar o vedeam pentru prima dată. (Aveam în minte treptele pe care trebuia să le urcăm înainte de intrarea în vechea gară.) Am luat apoi un tren local, care ne-a dus la Vasile Roaită (din 1962, oraşul s-a numit Eforie-Sud). Din gară, am mers pe jos până pe faleză, la intrarea în staţiune. Am fost cazaţi în nişte cabane din lemn în care, iarna, locuiseră muncitorii constructori. Aveam un avantaj: eram foarte aproape de plajă.

În dormitorul nostru, în care pătrundeam dintr-un hol, erau mai mult de patruzeci de paturi. Aveam un grup sanitar cu intrare din acelaşi hol.

Am trecut pe la infirmeria taberei, ni s-a măsurat temperatura, ni s-a făcut un consult sumar şi am fost împărţiţi în grupe, detaşamente, ca o nouă organizaţie de pionieri. Instructoarea noastră ne-a adunat in faţa dormitorului şi ne-a spus:

- Aici veţi fi cazaţi. În dreapta holului este dormitorul. În faţă, grupul sanitar. Nu aveţi voie să ieşiţi în timpul nopţii. Deşteptarea se va da cu trompeta. Vă spălaţi şi mergem pe platou unde se va da raportul, pe catarg se va ridica drapelul tricolor şi apoi se merge la masă. Dacă aveţi întrebări, vă rog să spuneţi!

- Ce ar mai trebui să ştim? 

- Da, sunt câteva reguli. Nu aveţi voie să staţi la soare în timpul zilei! Să respectaţi ceea ce vă spun eu. Orice problemă aveţi, veniţi şi îmi spuneţi mie!

E drept că şi bunica ne spunea că trebuie să ne acomodăm treptat cu soarele, dar chiar să nu ne jucăm decât la umbră mi se părea o exagerare.

După ce luam micul dejun, coboram pe plajă. Acolo, alte reguli. Ni le-a prezentat medicul taberei.

- Atenţie la mine! Veţi sta cinci minute cu faţa la soare, cinci minute cu spatele, cinci minute cu mâna stângă sus, cinci minute cu dreapta sus. Se va intra în apă câteva minute şi apoi se va pleca spre tabără.

Mă gândeam cu groază la ce urma să se întâmple. Nu m-ar fi crezut nimeni, dacă le-aş fi spus, că am fost la mare. E drept că, cele cinci minute au devenit treptat zece, cincisprezece…

Era şi ceva drăguţ. După somnul obligatoriu de după-amiază, primeam un „supliment” care consta în patru biscuiţi şi două bucăţi de rahat. În rest, nu prea aveam ce face. Nu aveam cărţi, nici reviste, nu era voie să stăm în curte. Când făceam de gardă la drapel, de obicei eram câte două persoane, eram scutite de somnul obligatoriu.

Într-o zi, ne-am înţeles să furăm drapelul, aşa, de distracţie, dar să-l înapoiem înainte de a afla instructorii. Am trimis-o pe una dintre fetele de serviciu la dormitor, cu pretextul că o cheamă instructoarea. Apoi, am început o poveste cu care îi captasem atenţia celeilalte fete.  În acest timp, colega mea a coborât drapelul de pe catarg, l-a împăturat şi l-a ascuns sub bluză.

- De ce m-ai trimis la dormitor? Nu mă căuta nimeni!

- Cred că n-am înţeles eu bine… Hai să mergem, îi spun colegei.

Şi plecăm. Când ajungem la colţul cabanei, fetele de gardă observă lipsa drapelului. Ne-am distrat văzând surpriza şi teama lor. Am început să râdem şi le-a înapoiat drapelul.

Mă supăra mult regimul închis al taberei. Nu aveam nici de unde să luăm o carte poştală, un timbru. Nu ieşeam în oraş. Trecuseră două săptămâni şi nu-mi văzusem bunicii care locuiau în partea opusă a staţiunii.

Într-o zi, am fost anunţaţi că mergem la plimbare în oraş. Mă bucuram că voi revedea locuri cunoscute, că voi vedea ce s-a mai construit.

Tocmai când le povesteam vecinelor de cameră ce frumos e lângă cazinou, am fost chemată la poartă. Mă aştepta bunica. Mama îi scrisese că sunt în tabără. M-am bucurat foarte mult că directorul taberei mi-a dat voie să plec cu bunica. În sfârşit, puteam să fac ce vreau! Ni s-a spus că trebuie să revenim la ora mesei de seară.

- Sărut-mâna, bunico! -  am strigat văzând-o pe bunica.

- Bună ziua, Mioriţo! Să fii tu la câţiva paşi de noi şi să nu ştim nimic! Bine e?!

- Ştii, bunico, nu aveam cum să vă anunţ…

- Mi-a scris Marioara.

- Înseamnă că v-a scris ce mai e nou la Vişeu. În această tabără, suntem rupţi de lume.

Am avut mult de mers pe jos până la casa bunicilor, dar pe drum mi-am luat „vederi” şi timbre. - Bunicul şi unchiul Sever ne aşteptă cu nerăbdare! Sever a renunţat la camera de pe şantier.

Am vorbit cu bunicul, care s-a bucurat foarte mult că mă vede, cu unchiul, care nu s-a abţinut să mă ironizeze şi să îmi spună „Pârcă”, dar tot nu mi-a spus ce înseamnă acel cuvânt. Erau bucuroşi că am obţinut media generală zece, că sunt sănătoasă şi că am mai crescut.

În ziua următoare, am scris cărţile poştale ilustrate. Pe prima voiam să o trimit acasă. Am lipit timbrul, dar am fost chemată la o activitate. Nu am scris adresa. Grăbită, am dat „vederea” să o pună cineva la cutia poştală. Seara mi-am adus aminte că „vederea” nu avea destinatar. Bine că avea timbru!

Într-o noapte, nu puteam să adorm. Mi se mişca o măsea. O tot împingeam cu limba. La un moment dat, măseaua ajunsese deasupra altei măsele şi nu reuşeam să o aduc la locul ei. M-am ridicat din pat şi am vrut să ies. O instructoare m-a văzut şi a vrut să mă oprească. I-am făcut semn că trebuie să merg la spălător. Când m-am întors cu măseaua în mână, i-am arătat-o.

- A trebuit să ies! A trebuit să mă spăl…

- Bine, bine…

Din tot ce mi s-a întâmplat în cele trei săptămâni, am rămas cu câteva mici bucurii: mi-am văzut bunicii, am învăţat să mănânc măsline, le-am păcălit pe fetele de gardă la drapel şi m-am convins că tata are dreptate când îmi spune că sunt prea repezită.

Am plecat acasă cam nebronzată. Nici nu mă bălăcisem suficient în apa mării. Mai erau câteva zile de vacanţă. Speram să recuperez la Vişeu, unde nu mi se interzicea să stau la soare şi nici nu mi se limita timpul de scaldă. Mai aşteptam doar să fie vreme frumoasă. Pe malul Vişeului puteam să citesc sau să bat mingea. Acolo era lumea mea!