Tabăra de la Valea Drăganului

       În luna august, am primit cu emoţie şi curiozitate vestea că voi merge în tabără. Ştiam câte ceva, de la elevii mai mari, în legătură cu viaţa din tabără şi îmi făceam unele griji. Învăţasem să mă descurc singură, ştiam chiar să îmi spăl şosetele, să-mi dau pantofii cu cremă, să mă pieptăn şi să mă spăl singură, dar nu ştiam ce mi se va cere să fac în tabără.

Tata m-a anunţat că odată cu mine vor merge două fete de pe Valea Izei şi că vom fi însoţite de tatăl uneia dintre ele. Mama îmi pregătise un geamantan mic, din carton, cu câteva haine de schimb, uniforma la care ţineam foarte mult şi câteva obiecte pentru toaleta zilnică. Mă sfătuiseră să fiu politicoasă, să fiu ordonată şi atentă cu lucrurile mele. Îmi dăduseră 25 de lei şi m-au sfătuit să am grijă de bani. Mai bine să îi dau unei instructoare. Aşa nu-i voi pierde şi nu îmi vor fi furaţi.

Veni ziua plecării. Tata m-a condus până la haltă, unde eram aşteptaţi de domnul Mazilu şi cele două fete, Doina şi Smaranda. Când s-a auzit sirena locomotivei, toţi cei prezenţi au privit în direcţia din care venea zgomotul. Trenul mixt, format din două vagoane de persoane şi câteva platforme, ducea şi buştenii spre Vişeu de Jos. Conform obiceiului, mecanicul trăgea sirena când trecea podul peste râul Vişeu. De acolo, trenul mai avea de parcurs câteva sute de metri până în haltă.

Emoţiile mele au crescut, dar tata m-a încurajat, aşa cum făcea de obicei, lovindu-mă blând de două ori cu palma pe umăr. Am urcat în tren şi am alergat la fereastra deschisă. De acolo, i-am făcut tatălui un semn cu mâna. El îşi stăpânea, ca de obicei,  emoţiile. Un ultim sfat de a fi cuminte.

 Un fluierat scurt şi locomotiva a pornit gâfâind. Am mai făcut  cu mâna un semn tatălui meu, chiar dacă abia îl mai zăream prin aburii eliberaţi de locomotivă. Apoi, m-am aşezat lângă Doina. Era cald şi ferestrele vagonului rămăseseră deschise.

Până la Vişeu de Jos, trenul făcea câteva minute. Cunoşteam drumul. Înainte de a intra în gară, le-am arătat noilor mele cunoştinţe dealul despre care tata îmi spusese că se supără dacă aude copii plângând în tren. Ştiam că e o poveste spusă cu scopul de a o opri pe Nina, sora mea, să plângă. Ninei nu-i plăcea călătoria cu trenul.

În gara din Vişeu de Jos nu am aşteptat decât câteva minute. Printre dealuri, se vedea trenul care venea de la Sighet. Era un tren numai cu vagoane pentru persoane. Şi era destul de lung.

Domnul Mazilu ne-a ajutat să urcăm în tren, iar călătorii ne-au făcut loc în compartiment. Am prins curaj. Mai fusesem cu acel tren, atunci când mergeam la bunicii din Săcel sau când mergeam la Constanţa, la ceilalţi bunici.

Când bagajele erau în plasa special montată în partea de sus a compartimentului, când fiecare călător şi-a ocupat locul, am răsuflat uşurată. Am privit o vreme pe fereastră. Admiram tufişurile care rămâneau în urma trenului.

- Ce frumos e! Imediat ajungem la tunel!

- De unde ştii tu de tunel?

- Am fost pe aici, de multe ori.

- Nu ţi-e frică în tunel?

- Nu. De ce să îmi fie frică?

Un nou şuierat al locomotivei.

- Am ajuns! Se va face noapte. Fetelor, uitaţi-vă pe fereastră! Vedeţi? Sunt becuri aprinse. Tata mi-a spus că şi oamenii merg pe jos prin tunel. Drumul e mai scurt decât peste deal. Aţi văzut? Acolo era un refugiu, un fel de cămăruţă în care se pot adăposti oamenii care sunt în tunel. De aceea, din când în când, locomotiva fluieră.

- Nu-mi place în tunel!

- Lasă, că acesta e scurt! Să vezi tunelul de la Dealul Ştefăniţei! Când trecem prin el, se aprinde lumina în tren.

Între timp, s-a auzit un nou semnal dat de mecanicul trenului.

- Am ieşit din tunel! Ce lumină! În stânga e gara Iza.

- Ai dreptate, Mioara. Aici coboară oamenii care vor să meargă la Sălişte sau la  Dragomireşti… Jos îi aşteaptă un autobuz.

- Eu nu am fost niciodată acolo, dar am văzut că mulţi oameni coborând sau urcând. Aici, trenul stă mult.

În sfârşit, trenul se hotărî să se urnească. La început, greoi, apoi, din ce în ce mai vioi. Trenul trecea acum printr-un spaţiu larg. În depărtare, se vedea Iza. Curgea agale, liniştită.

- Imediat ajungem pe viaduct!

Nu aveam astâmpăr. Celelalte fete se mulţumeau să asculte şi să privească tăcând ceea ce le arătam.

- Tu ştii ce e un viaduct?

Cel care întrebase era un necunoscut, îmbrăcat în costum cu dungi fine şi cu cravată. Până atunci dezlegase cuvinte încrucişate. Urmărise în tăcere dialogul la care participam.

- Sigur ca ştiu! E ca un pod mare, numai că pe sub el nu curge apă. E un pod peste o vale mare, între două dealuri.

- Câte viaducte sunt pe aici?

- Nu ştiu exact. După acesta mai e unul, mare, chiar în centrul Săcelului, lângă sfatul popular. Şi încă unul, mic, la ieşirea din Săcel.

Necunoscutul aprobă aplecând capul.

- Ştii şi cât sunt de vechi?...

- Sigur! S-au construit în anul în care m-am născut eu.

- Adică?

- În o mie nouă sute patruzeci şi nouă.

- Exact. Dar nu numai atunci. O astfel de linie ferată se face într-un timp mai lung. Atunci, se lucra în Săcel, ai dreptate.

- Când nu am dreptate, tac.

Aş mai fi spus ceva, dar m-am ridicat şi am mers la fereastră.

- Fetelor, să vă arăt unde e casa bunicilor mei! Vedeţi plopii aceia? Sunt grupaţi. Acolo e o moară, dar din tren nu se vede. Lângă moară e o casă cu faţa spre tren.

Ştiam că bunicii ies pe prispă şi privesc trenul care trece la amiază prin comună. De aceea, fluturam baticul pe care îl luasem cu acest scop de acasă. Bunicii ştiau, cu siguranţă, că nepoata lor va fi în acel tren! Oare mă văd bunicii?

După ce ieşea de pe viaductul mare, trenul trecea din nou printr-un spaţiu îngust. Foarte aproape de tren erau tufişuri de salcâm ale căror frunze începeau să pălească şi tufe de cătină. Ştiam că pe partea cealaltă, dealul este îmbrăcat în plasă, pentru ca apa de ploaie să nu aducă pietrişul pe linie. Acolo se plantase cătină, să fixeze terenul.

- Fetelor, vreţi să vedeţi gara?

Am pus întrebarea mai mult pentru mine. Domnul Mazilu a deschis fereastra şi m-a ajutat să urc pe caloriferul din dreptul geamului. Trenul a oprit, m-am uitat prin gară, dar nu am văzut nici o persoană cunoscută.

Am rămas la fereastră mai mult timp.

- Fetelor, de aici se vede ieşirea din tunel! Vreţi să vedeţi?

Fetele s-au ridicat anevoie. Nu erau încântate. Ele plecaseră de dimineaţă de acasă, merseseră la Vişeu de Sus cu un autobuz aglomerat, erau obosite.

- Suntem pe un viaduct scurt! Vedeţi?

Nu-mi răspunse nimeni. Necunoscutul îşi luase revista şi continua să dezlege cuvinte încrucişate.

- Urmează un tunel scurt. Nu trebuie să închideţi geamul!

- Îl închidem. N-ai spus tu că urmează unul lung?

- Ba da. După ăsta. Vom merge prin tunel cinci minute. Deja s-au aprins becurile!

Voioşiei mele nu îi răspunse nimeni. M-am aşezat tăcută pe locul meu. Atunci intră în compartiment conductorul. Avea o lanternă cu care a cercetat biletele pe care i le-a dat domnul Mazilu.

- Mergeţi în tabără? Aţi mai fost?

- Eu nu am mai fost. Am terminat clasa întâi.

- Şi ce vorbăreaţă eşti! Cu cine semeni?

- Şi cu mama, şi cu tata!

- E fata domnului Grad. Părinţii ei sunt învăţători. De acea ştie atâtea.

- Bine! Să fiţi cuminţi pe unde umblaţi! Să vă odihniţi acolo!

- Mulţumim!

Au urmat câteva minute de tăcere. Numai zgomotul pe care îl făceau roţile trenului la schimbarea şinelor se mai auzea. Şi şuieratul locomotivei.

Când trenul a ieşit din tunel, m-am înveselit:

- Suntem în Dealul Ştefăniţei! De aici nu mai sunt tuneluri.

Văzând că nimeni nu-mi răspunde, m-am apropiat de geam. Trenul intra în staţie. Câţiva oameni aşteptau pe peron. În foarte scurt timp, trenul s-a urnit scârţâind şi fluierând.

Nu am mai spus nimic. Priveam pe fereastră. Era mai interesant să urmăresc pomii, florile, stâlpii care rămâneau în urmă… La Romuli, mi-a plăcut că se vedea şoseaua şerpuind pe sub viaductul pe care treceam. La Fiat, locomotiva a oprit pentru mai mult timp. Şi-a umplut rezervorul cu apă. Mi-a plăcut locul în care era amplasată staţia Coşbuc. Ştiam că urmează Salva şi am vrut să le atragă atenţia fetelor că prin tren vor trece copii cu fructe şi vânzători de îngheţată. Am renunţat când le-am văzut că picotesc.

Am rămas un timp la fereastră şi, când m-am plictisit, m-am aşezat. Nu mai aveam cu cine să vorbesc. Necunoscutul coborâse în Salva.

În Cluj, am schimbat trenul. Eram obosită fără să fac nimic altceva decât să privesc pe fereastră. Soarele coborâse mult. Din când în când îl mai zăream printre copaci.

Se înserase când am coborât în Ciucea. Acolo eram aşteptaţi de o persoană care urma să ne conducă la Valea Drăganului, unde era tabăra noastră. Omul venise pregătit cu un lămpaş ca al bunicului meu din Săcel. Ne-a făcut instructajul:

- Nu vă îndepărtaţi de mine! Vom trece pe o cărare foarte aproape de munte. În dreapta e râpa. Să nu vă depărtaţi de cărare, că puteţi cădea în vale!

Drumul printre munte şi râpă ne-a dat puţină emoţie, dar nu ne-a speriat. Oricum, e un eveniment pe care nu îl pot uita, mai ales că experienţa a avut loc în copilărie.

În tabără, am primit informaţiile necesare. M-am instalat în cameră, am dat banii unei instructoare şi, obosită cum eram, m-am grăbit să mă culc.

Nu mi-a fost dor de casă, eram destul de independentă, m-am acomodat repede cu locul şi regulile taberei. Totuşi, aveam o nemulţumire. Nu ştiam unde sunt banii şi asta mă ţinea deoparte de celelalte fete. Mergeam pe malul râului, învăţasem să împletesc pipirig, îmi spălam singură şosetele şi le puneam la uscat pe singura sârmă care era în curte. Era cald şi seara le puteam aduna.

Într-o zi, am găsit doar trei şosete. Mama îmi dăduse două perechi cu acelaşi model!

În altă zi, era înnorat şi m-am îmbrăcat cu uniforma. Aşteptam încolonate să intrăm la masă. Nu ştiu ce veselie m-a cuprins. Am îmbrăţişat-o pe fata din faţa mea. M-a văzut o instructoare şi m-a certat. Eu nu consideram că am greşit şi n-am ieşit din rând.

- Tu, aia cu uniformă, treci în faţă. Eşti indisciplinată. Să alergi trei ture în jurul clădirii! Aşa cred că te vei linişti! 

Am vrut să spun ceva, să îmi cer iertare, dar n-am reacţionat. Într-un fel, simţeam că sunt pedepsită pe nedrept. M-am consolat cu gândul că nu mă cunoaşte nimeni din tabără şi nu îmi va lua apărarea. Am alergat. Pe unde ştiam că nu sunt văzută, încetineam. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i fac plăcere doamnei pe care eu o consideram nedreaptă.

Când mi-am terminat turele, am intrat la masă cu altă grupă. Mai bine!

Mâncarea era destul de bună şi mă săturam. Am avut, totuşi, o surpriză neplăcută. După o ploaie, mai multe fete au început să tuşească. Aşa că, bucătăresele au înlocuit ceaiul din zahăr ars cu un ceai ciudat. Când am întrebat de ce ni s-a schimbat ceaiul, doamna instructoare n-a spus:

- Ceaiul de ceapă e foarte bun pentru cei care tuşesc.

- Eu nu tuşesc şi nu îmi place ceaiul acesta!

Imediat mi s-au alăturat câteva fete. Instructoarea a făcut un compromis:

- Cine tuşeşte, bea tot din pahar. Celelalte, doar jumătate. Totuşi, trebuie să bea!

M-am străduit în prima zi. A doua zi nu a mai insistat nimeni să beau acel preparat care nu îmi plăcea deloc.

Într-o zi, înainte să intrăm în sala de mese, directoarea taberei ne anunţă că vom merge să vedem castelul lui Octavian Goga. Spunea ceva despre bani. Eu eram supărată şi am anunţat că nu vreau să merg, că nu mă simt bine pe autobus.

- Să nu aud comentarii. Toată lumea merge!

Am urcat şi eu în autobusul care aştepta în faţa şcolii. Nu aveam nici un chef de plimbare. Stăteam supărată pe acelaşi scaun cu încă o fată.

Prin Ciucea, am mers pe jos. Nu am reţinut nimic. Eram un robot care mergea şi atât.

Îmi amintesc că mi-a plăcut ceea ce am văzut în curtea castelului. Aleile erau pietruite, pantele erau abrupte. În faţa noastră era un perete mare, un mausoleu, pe care cineva lipea bucăţele colorate. Am adunat câteva, să le ţin de amintire. Ghidul ne-a spus că acolo se face în mozaic, adică se lipesc bucăţelele într-o ordine şi, atunci când lucrarea  gata, se vede un tablou. E drept că pe unele locuri se înţelegea câte ceva, dacă aveai imaginaţie. 

Am intrat apoi într-o bisericuţă Ghidul ne-a arătat ferestrele: o ţesătură din sârmă între care erau prinse bucăţi din sticlă colorată. Cu puţină atenţie, puteam înţelege ce scene reprezentau acele ferestre. Ghidul ne-a spus că ferestrele sunt vitralii.

Am înţeles bine: mozaic şi vitraliu. La mozaic este spaţiu alb între bucăţile colorate, iar la vitraliu, bucăţile sunt unite prin metal. Interesant.

Vizita a durat destul de mult. Am văzut şi un copac cu frunze crestate, de care nu mai văzusem. Ghidul ne-a spus că e un copac ale cărui flori seamănă cu lalelele şi că tulipanul, acel copac, înfloreşte o dată la patru ani. Era adus dintr-o ţară îndepărtată. 

Într-o zi, am zărit ceva alb în iarbă. M-am apropiat şi am ridicat obiectul. Era şoseta  pe care o pierdusem. Sărind de bucurie, am alergat la spălător şi i-am redat culoarea iniţială. Nişte fete mai mari au râs, dar eram prea bucuroasă pentru a le da atenţie.

Au urmat câteva zile fără evenimente deosebite. Traversam drumul şi ne plimbam sau făceam baie în râul care avea puţină apă. Am aflat că iarna, el îngheaţă, iar primăvara vine foarte mare, apa ajungând până la drum.  

Când ne-au adus fotografiile, m-am recunoscut şi eu în trei dintre ele.

Instructoarea grupei noastre s-a mirat că îmi pierea veselia şi nu voiam să particip la activităţile care cereau bani. Când a trebuit să plătesc fotografiile, am căutat-o pe Smaranda. Voiam să-i cer împrumut bani până ajungem acasă. Doamna m-a văzut şi m-a întrebat:

- Tu nu ai bani? Te-au trimis ai tăi fără bani?

- Am avut 25 de lei. I-am dat unei doamna instructoare, să nu-i pierd, şi nu mai ştiu care e doamna.

Din grupul de alături, veni o persoană.

- Mie mi-a dat o fetiţă 25 de lei. Tu erai? De aceea te jucai mai departe atunci când am făcut fotografii? De aceea nu ai vrut să vezi castelul? De aceea…

- Da, de aceea.

- Bine că s-a rezolvat problema! Trebuia să fii mai atentă, să ai curaj să întrebi…

După ce am achitat datoriile, n-am mai lăsat banii pe mâinile altora. De altfel, în dimineaţa următoare a venit la mine o fată şi m-a anunţat că sunt căutată. Era tata. El ne conducea acasă, după ce timpul de stat în tabără a expirat.

Îmi revenise zâmbetul, eram foarte bucuroasă, râdeam de orice. Se încheiase perioada de teamă, oarecum nejustificată. Am început să-i povestesc tatălui meu prin ce am trecut. Mă bucuram că, în sfârşit, pot fi liniştită.

- Mioara, ai un frăţior!

- Voiam o surioară… Abia aştept să îl văd! Mămica ce face? Dar Nina?

- Mămica e bine, veselă şi drăguţă cum o ştii. Nina o ajută. Are grijă de Doru, când mămica are de lucru. Spune că e a doua mămică. Ştii cât e de amabilă sora ta!

Bagajele erau aproape gata. Am plecat la gară, împreună cu Doina şi Smaranda. Era o zi frumoasă, cu soare şi destul de cald. Am avut mai mult curaj la trecerea pe lângă stâncă. Acum, vedeam şi locul nu ni s-a mai părut înspăimântător. Eram fete de la munte, obişnuite să ne căţărăm în copaci, să alergăm prin coclauri.

În gara Iza, Doina şi Smaranda au coborât. Le aştepta domnul Mazilu.

Eram nerăbdătoare să ajung acasă. Puneam multe întrebări la care tata nu voia să îmi spună prea multe. Aşa îmi stârnea curiozitatea.

Ajunsă acasă, după trei săptămâni, am avut surpriza să văd un copil mic, mai mic decât mi-am imaginat. Dormea. Nina mi-a povestit cum se ocupă ea de Doru. În timp ce vorbeam, bebeluşul a început să se foiască, s-a făcut roşu la faţă şi a început să plângă.

Mama l-a luat în braţe şi Doru a tăcut. Atunci, am avut ocazia să învăţ cum se ţine în braţe un copil foarte mic, mama mi-a explicat ce trebuie să fac pentru ca fratele meu să fie în siguranţă. Copiii nu plâng niciodată fără motiv. Plâng atunci când le este foame, când îi doare burta, când trebuie schimbate hăinuţele de pe ei.

Nu voiam să o supăr pe Nina, care era „a doua mămică” şi aveam grijă de Doru numai când mi se cerea ajutorul. Aveam timp să îmi pregătesc caietele pentru noul an şcolar care începea în scurt timp. Seara, povesteam, în special cu tata, despre evenimentele la care am participat în tabără. Mi-a cerut să explic termenii mozaic şi vitraliu, apoi mi-a arătat  albume de artă şi o carte interesantă cu opere lucrate în aceste tehnici.

La întrebarea „Mai vrei să mergi în tabără?” răspundeam prompt: „Dacă e în altă parte, dacă e altfel organizată, vreau.”.