A doua zi,
a venit mama Mama cu Nina să-şi viziteze rudele, dar şi să se întoarcă la Vişeu cu mine.
Ca să aibă
ocupaţie, mama îi dăduse Ninei o minge şi două beţişoare. O invită apoi să
cânte. Nina începu imediat să cânte: „Trandafir
de la Moldova…, trandafir de la Moldova…” Am
ascultat un timp, dar aşteptam să continue.
- Nina,
mai departe! Te-aş iubi, dar nu-ţi ştiu vorba. – insist eu.
- Nu!
Atâta! Trandafir de la Moldova…
Privesc
spre mama. Ea o încuraja pe Nina şi eu eram nedumerită.
- Ascultă
cu atenţie! Ce descoperi?
Ascult mai
atentă.
- Nina
poate să-l spună pe r!
- Ai
văzut? De aceea repetă numai acest vers.
- Dar nu
cântă. Recită!
- E prea
mică să poată cânta.
În timp ce
noi o admiram pe Nina, se apropie bunica:
-
Mânca-o-ar mamaia pe ea, fată frumoasă şi deşteaptă! Cine e frumoasă?
Nina ştie
că ea e frumoasă, că e pistruiată, că are buze roşii. Mă uitam la Nina şi mă amuza tenacitatea
cu care continua să „cânte”. Nina era frumoasă, avea buze roşii. Eu nu aveam
nici pistrui, nici buze roşii, dar eram mai mare şi bronzată, ştiam să cânt,
aveam încredere în forţele mele şi asta conta cel mai mult.
În timp ce
aşteptam să ni se servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă
acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să
îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.
-
Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!
Mă uitam
nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea.
- E prea
mică, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai
întâi să scrie şi să citească!
- Eu ştiu
literele! spun cu hotărâre.
- Nu e suficient.
Nici la grădiniţă nu ai fost.
- Merg la
toamnă. Şi o să învăţ!
- Le cânţi
colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.
- Sigur.
Şi lor şi tuturor celor care vor voi să le cânt. E foarte frumos să fii
cântăreţ de operetă! Ştiu ce voi fi când voi creşte!
- Ce vei
fi? mă întreabă mama.
-
Cântăreaţă! De operetă.
- Să
mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.
Am mâncat
cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu
petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.
Nu-mi mai
amintesc drumul spre Vişeu chiar dacă atunci trebuia să schimbăm trenul în Gara
de Nord, Beclean pe Someş, Salva… Cred că ceilalţi călători au ajutat-o pe mama
să coboare şi să urce în tren. Pe atunci lumea era politicoasă, amabilă mai
săritoare, chiar cu necunoscuţii.
Îmi
amintesc că am asistat, fără să vreau, la o discuţie a mamei cu prietena ei.
- Dragă
Lenuş, am stat la Constanţa
numai câteva zile. Nina a făcut indigestie. Cred că era prea cald. Mama mi-a
spus să duc fata acasă, să nu moară pe acolo. M-am speriat şi am plecat. Ajunse
acasă, Nina s-a simţit mai bine. E drept că la Constanţa îmi dăduse un
medic ceva pentru ea. A doua zi, am găsit-o în grădină, şezând pe stratul cu
ceapă şi mâncând pere mălăieţe pline cu noroi. Ştii tu ce fel de pere se coc pe
vremea asta. Mi se înmuiaseră genunchii. Am luat-o repede pe Nina, care striga
că mai vrea pere. Abia am potolit-o. Dar uite, vezi că acum e veselă, se joacă,
nu mai are nimic.
Îmi
amintesc şi acum că, in faţa geamului de la bucătărie creştea un păr, dar nu
mi-au plăcut niciodată fructele lui. La început erau tari, se îngălbeneau, nu
apucau să se îndulcească. Miezul lor se colora în maro şi se înmuia. În acea
pastă moale zăceau nişte biluţe tari, grunji. În lipsa altor fructe, mâncam din
ele, dar le preferam pe cele necoapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu