După o lună de vacanţă
petrecută la bunicii din partea mamei, a trebuit să ne pregătim de plecare
acasă. Eram bronzaţi, în special eu, odihniţi, bucuroşi că am văzut multe
lucruri noi, că ne-am vizitat sau ne-au vizitat rudele apropiate, verişoare,
unchi…
Plecam cu un tren de noapte,
aşa cum şi venisem, care nu trebuia schimbat în Bucureşti, ceea ce o liniştea
oarecum pe mama. Cred că, dacă n-ar fi fost acel tren, mama n-ar fi îndrăznit
să plece la drum cu trei copii, oricât de mare i-ar fi fost dorul de părinţi şi
de fraţi.
Călătoria spre Vişeu a început
bine, nu era aglomeraţie, am reuşit să dormim puţin.
Acceleratul cu care plecasem
din Vasile Roaită ajunsese dimineaţa devreme în Beclean pe Someş. De acolo,
trebuia să luăm alt tren până în Salva, un tren care venea de la Cluj, poate mai de departe,
şi mergea la Iaşi.
Acel tren a ajuns cu
întârziere în Salva, a staţionat un minut pe linia a doua, după cum avea
graficul, şi a plecat mai departe. Impiegatul a dat semnalul de plecare
trenului cu care trebuia să mergem la
Vişeu de Jos, chiar dacă nu reuşiseră toţi călătorii să urce
în vagoane.
Printre cei care încă se mai
aflau pe peron eram şi noi patru. Cineva a luat-o pe Nina pe sus şi a urcat-o
în tren. Pe mama, care îl ţinea în braţe pe Doru, au ajutat-o călătorii. Eu
rămăsesem pe peron. Trenul se puse în mişcare şi, fluierând, lua viteză.
Conductorul a sărit din tren,
m-a prins de o mână şi m-a îndemnat să alerg împreună cu el. În acel timp,
fluiera într-un anume fel să-l avertizeze pe mecanic. Alergam cât puteam de
repede. Plăsuţa cu mâncare şi o bluziţă cu mânecă lungă se scutura
neputincioasă în mâna mea, dar eu nu renunţam la ea. Îmi imaginam că trenul nu
poate merge fără conductor şi asta mă liniştea puţin.
Cred că mecanicul a încetinit
şi noi am urcat pe treptele ultimului vagon. Abia mi-am revenit din spaima care
mă cuprinsese. Îi auzeam pe ceilalţi călători care comentau situaţia:
- N-am mai văzut una ca asta!
Parcă ar fi fost un nod de cale ferată important, atât de mult a ţinut şeful
staţiei să respecte orarul de plecare a trenului.
- Şi mecanicul… El nu a văzut
că au rămas mulţi oameni pe peron?
- Se grăbea! Pe linia Salva -
Vişeu circula trei trenuri dus şi întors pe zi. De ce atâta grabă?
- Oameni buni, hai să ne gândim!
Trenul nostru era la peron, lângă staţie. Trenul de Iaşi a sosit pe linia a
doua, cu întârziere. Călătorii au coborât între trenuri. Impiegatul nu putea să
vadă câţi au coborât, nu avea de unde să ştie câţi vor urca în trenul nostru.
Regula spune ca trenul care soseşte ultimul pleacă primul. Dar, aşa cum
spuneam, cei din staţie nu aveau de unde să ştie ce e după tren.
- Şi nu putea să aştepte? Până
la Sighet sunt
vreo zece staţii. Orice tren putea să recupereze câteva minute de întârziere.
Vedeţi fetiţa asta? A avut noroc cu conductorul. Ce făcea în Salva singură?
- Ai dreptate! Şi nu e
singurul caz.
Am ascultat o vreme cum
discutau cei de lângă mine. Mă ţineam de o bară şi priveam pe geamul ultimei
uşi a trenului. Priveam mişcarea traverselor. Parcă ieşeau de sub tren şi se
îndepărtau de noi, făcând loc altora. Nu mă mai gândeam că noi suntem cei în
mişcare.
Nu mă mai interesa ce se
întâmplă în jurul meu.
- Fetiţo, te numeşti Mioara?
- Da, am aprobat eu.
- Te caută lumea din vagon.
Mama ta i-a rugat să întrebe de Mioara. Mergi mai în faţă!
Călătorii mi-au făcut loc să
trec şi am ajuns lângă mama. Pe Nina a găsit-o mai repede.
Eram obosită, plictisită… Doru
dormea în braţele mamei, Nina privea pe geamul vagonului, sprijinită de
bancheta pe care erau mai mulţi oameni decât de obicei.
M-am rezemat de tocul unei
uşi, iar prin minte îmi treceau valuri de întrebări. Oare ce îi vom spune
tatii? Ştiam că ne aşteaptă în Vişeu de Jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu