În oraşul meu a sosit circul

          Într-o zi, în parcul oraşului era agitaţie. Printre curioşi eram câţiva copii alertaţi de un coleg care locuia pe Obreja.

          În partea dinspre clădirea care aparţinuse unei familii nobile din Vişeu, unde era atunci sediul Comitetului Orăşenesc al Partidului Muncitoresc Român şi al Uniunii Tineretului Muncitoresc, se instala tiribomba sau lighispirul ( Tata îmi spunea că nu e corect linghispir, ci ringhişpil, pentru că în germană se spune ringelspiel.) şi un carusel cu căluţi şi caleşti. În apropierea lor erau câteva construcţii mai mici, în unele dintre ele se ţineau spectacole.

           Am fost într-o zi, însoţită de tata, să văd menajeria. Am văzut acolo câteva animale. Nu arătau prea bine. Văzusem animale mult mai bine îngrijite. Am vrut să văd lupul. Citisem poveşti şi voiam să mă conving că descrierile erau corecte. M-am apropiat de cuşca în care se afla un animal care semăna cu un câine, puţin mai mic, sur şi ciufulit. Lângă el mirosea foarte urât. Atunci am înţeles de ce îl evită caii.

          Am părăsit menajeria şi am trecut prin faţa unei barăci în faţa căreia o persoană făcea reclamă spectacolului. Tata se oprise să discute cu cineva. I-am spus că vreau să văd spectacolul. Mi-a luat bilet şi m-a condus până în sală. Mi-a spus că mă aşteaptă afară.

          În ce consta spectacolul? Pe scenă era o fată care şedea pe o periniţă. Mâinile ei erau nedezvoltate. Le ţinea pe lângă trup. Prezentatoarea ne-a explicat că fata a învăţat să-şi folosească picioarele şi acum reuşeşte să facă lucrurile pe care le facem noi cu mâinile. Reuşeşte să lucreze chiar mai bine decât mulţi oameni sănătoşi. Fata ne-a arătat cum se piaptănă, cum îşi aranjează cocul. A luat două andrele şi a tricotat câteva rânduri. A luat apoi o papiotă, a băgat aţă în ac şi a cusut pe un gherghef. Lucrul ei arăta foarte bine. A încercat să răspundă unor întrebări venite din public, dar vorbea destul de greu şi nu se prea înţelegea. Intervenea prezentatoarea. Ea înţelegea. Am aplaudat şi am lăudat ambiţia şi voinţa ei.

          Am ieşit din sală foarte bucuroasă. Fusese ceva foarte interesant. Nu aveam chef de alt spectacol. Tata m-a întrebat dacă vreau să merg la tioribombă. Nu voiam. Îi vedeam pe cei care se învârteau în lanţuri, roata se învârtea destul de repede, erau legaţi, asiguraţi curajoşii din aer, dar eu aveam o reţinere. Dacă se desprinde din cârlig un scaun, ce se întâmplă cu persoana aflată în scaun? Ar putea să zboare departe şi să cadă pe undeva... N-am întrebat nimic. Mi-am amintit de artificiile de la Constanţa. Mă bucuram că nu a căzut nimeni.

          Dacă am refuzat să „mă dau în lanţuri”, tata mi-a arătat caruselul cu căluţi şi caleşti, mai potrivit pentru vârsta mea. Aveam doar opt ani. M-am aşezat într-o caleaşcă şi-i făceam tatii semn cu mâna. Mi-a plăcut acolo.

          Mai era în parc o baracă în care organizaseră un muzeu. Am intrat cu tata. Am văzut fluturi, gângănii, şerpi formolizaţi, animale defecte: cu două cozi, cu două capete... Dar toate erau în borcane cu formol. Ce m-a împresionat? Un mulaj din gips în care se vedea cum sunt strânse măruntaiele unei persoane care poartă corset. Atunci mi-am spus că e mai bine să fiu sănătoasă decât să mă chinui să arăt altfel decât sunt. Prinţesele şi doamnele din film se chinuiau să arate foarte bine purtând haine la modă în vremea lor. Mă bucuram că moda s-a schimbat, că lumea a înţeles cât de importantă e sănătatea.

Fragment din cartea aflată în lucru cu titlul DE MÂNĂ CU TATA. 

(fotografia e de pe internet)